ICCJ. Decizia nr. 3331/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3331/2013
Dosar nr. 2221/1/2013
Şedinţa publică din 30 octombrie 2013
Asupra contestaţiei în anulare de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin decizia penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 42377/3/2005, s-au admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpaţii P.F. şi F.M. împotriva deciziei penale nr. 146/A din 16 iunie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
S-a casat, în parte, decizia atacată numai sub aspectul pedepselor principale şi a pedepselor accesorii aplicate inculpaţilor după cum urmează:
S-au majorat pedepsele principale aplicate inculpaţilor P.F. şi F.M. de la câte 5 ani închisoare la câte 8 ani închisoare.
S-a înlăturat din conţinutul pedepselor accesorii interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. pentru ambii inculpaţi.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 RON pentru recurentul intimat inculpat P.F., s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul parţial pentru apărătorul desemnat din oficiu până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 25 RON pentru recurenta intimată inculpată F.M., s-a plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel, instanţa de recurs a reţinut ca întemeiată solicitarea procurorului de agravarea răspunderii penale a inculpaţilor, însă s-au menţinut dispoziţiile art. 74 lit. a) C. pen., a căror înlăturare nu a fost cerută de procuror, au fost majorate pedepsele aplicate inculpaţilor, iar cererile în sens contrar inclusiv aplicarea art. 861 C. pen. formulate de inculpaţi au fost respinse ca neîntemeiate.
De asemenea, s-a apreciat că interzicerea dreptului de a alege ca pedeapsă accesorie este nejustificată în considerarea infracţiunilor comise de inculpaţi şi a circumstanţelor atenuante reţinute în favoarea acestora, astfel că s-a înlăturat din conţinutul pedepsei amintite, dispoziţia privind interzicerea dreptului prevăzut de art. 64 lit. a) teza I C. pen. pentru ambii inculpaţi.
Inculpatul P.F., a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. în sens contrar solicitării procurorului, respectiv a solicitat reducerea pedepsei până la limita posibilă şi a se dispune suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei astfel stabilite conform art. 861 C. pen. aceste cereri au fost respinse ca neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii, la data de 5 aprilie 2013, condamnatul P.F. a formulat contestaţie în anulare, invocând motivul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., cu următoarea motivare:
În cererea depusă, a menţionat în esenţă, contestatorul, că există două sentinţe definitive, prin care trei inculpaţi sunt obligaţi la plata aceleiaşi sume de bani, că există autoritate de lucru judecat cu privire la latura civilă, în sensul că, contestatorul a fost obligat la despăgubiri în solidar cu unul dintre complici, iar pe de altă parte există o altă sentinţă unde un complice, pentru aceeaşi faptă, a fost obligat să plătească aceeaşi sumă, precizând că partea civilă ar putea pune în executare două titluri executorii pentru întreaga sumă împotriva mai multor persoane pentru aceeaşi faptă şi pentru acelaşi prejudiciu.
Faţă de aceste susţineri, a solicitat, admiterea contestaţiei în anulare, desfiinţarea deciziei penale nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, aplicarea dispoziţiilor art. 11 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. j) C. proc. pen. şi constatarea existenţei autorităţii de lucru judecat.
Examinând contestaţia în anulare în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă, urmând a fi respinsă ca atare.
Contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac poate fi utilizată numai în acele situaţii în care, pentru restabilirea legalităţii şi pentru asigurarea drepturilor esenţiale ale părţilor în proces, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti trebuie sacrificată.
Principiul stabilităţii hotărârilor judecătoreşti definitive, nu trebuie să sufere atingeri decât în cazurile în care, garanţiile acordate de lege părţilor au fost încălcate, astfel încât judecata nu poate fi considerată ca reprezentând o justă stabilire a adevărului.
Prin urmare, determinarea precisă a ipotezelor şi condiţiilor în care poate fi utilizată contestaţia în anulare constituie o garanţie că această cale extraordinară de atac nu va face, din exercitarea ei, parcurgerea unei noi faze a judecăţii şi nu o va transforma într-o posibilitate, la îndemâna oricui şi oricând, de anihilare a efectelor principiului lucrului judecat şi ai stabilităţii hotărârilor definitive.
Din examinarea dispoziţiilor art. 386 C. proc. pen. rezultă că folosirea contestaţiei în anulare nu trebuie admisă decât în acele situaţii în care prin desfiinţarea hotărârii, care a dobândit putere de lucru judecat, partea are posibilitatea de a-şi valorifica drepturile şi garanţiile procesuale nesocotite de instanţa de recurs.
Potrivit dispoziţiilor art. 386 lit. d) C. proc. pen., caz de contestaţie invocat în cauză, împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare, „când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă”.
În cadrul procedurii de soluţionare a contestaţiei în anulare instanţa este obligată, potrivit art. 391 C. proc. pen., să examineze, mai întâi, admisibilitatea în principiu a cererii de contestaţie, întemeiată pe vreunul din cazurile prevăzute de art. 386 lit. a)-c) şi e) C. proc. pen., ocazie cu care va constata dacă cererea de contestaţie este făcută în termenul prevăzut de art. 388 C. proc. pen., dacă motivul pe care se sprijină contestaţia este unul din cele prevăzute de art. 386 C. proc. pen. şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus ori au fost invocate dovezi care sunt Ia dosar.
Prin urmare, în această fază prealabilă, instanţa se limitează doar la verificarea cererii de contestaţie în anulare sub aspectul regularităţii sale, respectiv al îndeplinirii condiţiilor legale de folosire a acestei căi de atac extraordinare, judecata fiind doar una de admisibilitate în principiu.
Folosirea cazului de contestaţie prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen. invocat de contestatorul condamnat P.F., presupune existenţa a două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, fiind limitată, atât prin dispoziţii exprese, cât şi prin aplicarea unor principii de drept procesual penale consacrate.
În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curtea constată că motivul invocat este dintre cele prevăzute de dispoziţiile art. 386 C. proc. pen., respectiv art. 386 lit. d) C. proc. pen., însă în sprijinul contestaţiei nu s-au depus şi nici nu s-au invocat dovezi care sunt la dosar.
Dimpotrivă, din înscrisurile aflate la dosar, respectiv din cuprinsul sentinţei penale nr. 1336/2008, definitivă prin decizia penală nr. 3272 din 27 septembrie 2011, rezultă că s-a disjuns cauza privind pe inculpaţii P.F. şi F.M. de cauza privindu-I pe inculpatul M.S., dosar care a fost soluţionat prin sentinţa penală nr. 1133/2004 a Tribunalul Bucureşti, secţia I penală (rămasă definitivă prin neapelare la data de 21 ianuarie 2005), în sensul condamnării acestuia pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 26 raportat la art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 282 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 215 alin. (1) şi (2) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., astfel că, nu este îndeplinită condiţia textului de lege privind existenţa a două hotărâri definitive de condamnare pentru aceiaşi faptă împotriva aceleiaşi persoane, respectiv, a contestatorul ui condamnat.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 390 şi art. 391 alin. (2) C. proc. pen. va respinge, ca inadmisibilă, contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat P.F.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul condamnat P.F. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul condamnat P.F., împotriva deciziei penale nr. 3272 din 27 septembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 42377/3/2005.
Obligă contestatorul condamnat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu până Ia prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3330/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3341/2013. Penal → |
|---|
