ICCJ. Decizia nr. 3350/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3350/2013
Dosar nr. 1841/110/2013
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 231/D din 25 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1841/110/2013 al Tribunalului Bacău, s-a dispus în baza art. 174 alin. (1) - 175 alin. (1) lit. c) C. pen., cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (1) C. pen., condamnarea inculpatului I.P., pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, la pedeapsa de 13 ani închisoare şi pedeapsă complementară 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) Cod pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen., în condiţiile şi pe durata prevăzută de art. 71 alin. (2) C. pen.
În baza art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă durata reţinerii şi a arestării preventive, de la data de 26 ianuarie 2013 la zi.
În baza art. 14 şi art. 346 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act că persoanele vătămate nu s-au constituit părţi vătămate/civile în procesul penal.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., s-a confiscat de la inculpat cuţitul folosit la comiterea infracţiunii, înregistrat în registrul de corpuri delicte al Tribunalului Bacău la data de 19 martie 2013.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul I.P., în vederea obţinerii şi stocării în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a arătat că inculpatul I.P. locuia în satul B., comuna B.A. împreună cu fratele său I.I.. Cei doi consumau frecvent băuturi alcoolice şi când erau sub influenţa lor făceau scandal şi se loveau reciproc.
În seara zilei de 25 ianuarie 2013, Inculpatul I.P. şi fratele său I.I. consumaseră băuturi alcoolice. Între cei doi s-a iscat un conflict spontan, fapt pentru care inculpatul I.P. a luat un cuţit de pe masă şi l-a înjunghiat pe fratele său I.I. în zona abdomenului.
Partea vătămată I.I. a încercat să se apere de loviturile aplicate de I.P., fiind lovit cu acel cuţit şi la nivelul antebraţului stâng, braţ drept şi genunchi drept. În urma loviturilor aplicate partea vătămată I.I. a decedat.
Iniţial inculpatul I.P. nu a recunoscut fapta şi a spălat pe jos, încercând să ascundă fapta de omor.
Din Raportul de constatare medico-legală nr. x/2013 a S.M.L. Bacău rezultă că moartea numitului I.I. a fost violentă şi s-a datorat şocului hemoragic (hemoragie externă şi internă), prin plagă înjunghiată abdominală cu interesarea anselor intestinale, vaselor mezenterice şi pancreasului, prin lovire cu un corp tăietor-înţepător (cuţit) cu lăţimea de circa 2 - 2,5 cm şi lungime de minim 10 cm.
Leziunea abdominală a fost sigur şi direct mortală, fiind produsă prin lovire în faţă şi uşor de jos în sus. Plăgile tăiate la nivelul antebraţului stâng, braţ drept, genunchi drept s-au putut produce prin lovire cu un corp tăietor-înţepător (cuţit) şi nu aveau caracter tanato-generator. Situaţia de fapt reţinută de instanţă se probează cu:
- procesele-verbale întocmite de organele de urmărire penală;
- planşe fotografice;
- declaraţia părţii civile I.G.;
- declaraţiile martorilor E.C.; I.A., I.G., I.N., B.F., J.F.;
- declaraţiile de recunoaştere ale inculpatului I.P.
În drept fapta inculpatului care, în seara zilei de 25 ianuarie 2013, pe fondul consumului de alcool între inculpatul I.P. şi fratele său I.I. s-a iscat un conflict spontan, fapt pentru care inculpatul I.P. a luat un cuţit de pe masă şi l-a înjunghiat pe fratele său I.I. în zona abdomenului, acesta decedând, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat, faptă prevăzută de art. 174 - 175 alin. (1) lit. c) C. pen.
Sub aspectul vinovăţiei, în cauză rezultă că aceasta a existat sub forma intenţiei directe, având în vedere intensitatea loviturii abdominale aplicate cu cuţitul, urmată de o hemoragie internă şi externă, faptul că inculpatul a prevăzut şi urmărit producerea rezultatului socialmente periculos al faptei sale, respectiv suprimarea vieţii victimei.
La individualizarea pedepsei ce s-a aplicat inculpatului instanţa a avut în vedere criteriile generale de individualizare prev. de art. 72 C. pen., şi anume: gradul de pericol social deosebit de ridicat al faptei, împrejurările concrete în care a fost comisă fapta, prin aplicarea unei lovituri puternice de cuţit într-o zonă vitală, urmările produse.
Instanţa a avut în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului care nu este cunoscut cu antecedente penale şi care a avut o atitudine de colaborare cu organele judiciare.
Instanţa a dat eficienţă de circumstanţă atenuantă împrejurării că inculpatul a acţionat violent la un conflict spontan cu victima, motivat de faptul că în urmă cu mai mulţi ani inculpatul a fost victimă a unei infracţiuni de tentativă la omor calificat al cărei autor a fost victima din prezenta cauză, ceea ce în mod evident a generat o stare de temere a inculpatului, fără însă a fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 73 lit. b) C. pen. pentru a putea fi reţinută circumstanţa atenuantă legală a provocării, nefiind probe care să certifice existenţa provocării din partea victimei, produsă prin violenţă, sau printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Edificatoare sub acest aspect este chiar declaraţia inculpatului I.P., unde a susţinut următoarele: "i-am cerut fratelui meu ţigări şi el nu mi-a dat, din acest motiv ne-am luat la ceartă, iar eu am luat un cuţit de pe masă, l-am lovit pe fratele meu I.I. cu un cuţit în zona burţii şi la ambele mâini", fără a releva existenţa vreunui gest sau fapt agresiv, provocator din partea victimei.
În consecinţă, instanţa, în baza art. 174 - 175 lit. c) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (2) C. pen. şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen., a condamnat inculpatul la pedeapsa de 13 ani închisoare şi pedeapsă complementară 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 71 alin. (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării principale.
Aplicarea pedepselor accesorii inculpatului trebuie realizată atât în baza art. 71 şi art. 64 C. pen., cât şi prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, a Protocoalelor adiţionale şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului care, în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (2) şi art. 20 din Constituţia României, fac parte din dreptul intern ca urmare a ratificării acestei Convenţii de către România prin Legea nr. 30/1994.
Prin urmare, în aplicarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa nu va aplica în mod automat, ope legis, pedeapsa accesorie prevăzută de art. 64 lit. a) teza I, ci a analizat în ce măsură, în prezenta cauză, aceasta se impune faţă de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite sau de comportamentul inculpatului.
Astfel, circumstanţele personale ale inculpatului, natura infracţiunii săvârşite, gravitatea faptei, urmările imediate, durata pedepsei aplicate cu executare în regim de detenţie, determină instanţa a aprecia că aplicarea acestei pedepse accesorii se impune, şi în consecinţă, în baza art. 71 C. pen. şi art. 3 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
În cauză a formulat apel în termen legal inculpatul I.P., nemotivat în scris. În motivele orale expuse de apărătorul desemnat din oficiu de instanţă se arată că victima a fost condamnată anterior pentru tentativă de omor faţă de inculpat, iar la data faptei l-a lovit pe I.P. cu un cuţit în picior, solicitând reducerea pedepsei.
Prin Decizia penală nr. 127 din 6 august 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală, în baza art. 379, pct. 1, lit. b) C. proc. pen., a fost respins apelul declarat de apelantul-inculpat I.P., împotriva Sentinţei penale nr. 231/D din 25 iunie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1841/110/2013 al Tribunalului Bacău, ca nefondat.
În baza art. 383, alin. (11) C. proc. pen., raportat la art. 350, alin. (1) C. proc. pen., a fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului.
În baza art. 381 C. proc. pen., a fost dedusă în continuare durata arestului preventiv de la 25 iunie 2013 la zi.
În baza art. 192, alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat apelantul la plata a 400 RON, cheltuieli judiciare avansate de stat.
Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa penală apelată, prin prisma motivelor invocate de apelant, precum şi sub toate aspectele, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Prima instanţă a făcut o descriere amănunţită atât a situaţiei de fapt, cât şi a temeiurilor de drept pe baza cărora şi-a formulat convingerea cu privire la cauza dedusă judecăţii, precum şi a probelor care au fundamentat-o, în expunerea argumentelor faptice şi juridice ce au condus la pronunţarea soluţiei criticate, respectând întocmai dispoziţiile art. 356 C. proc. pen., care prevăd menţiunile pe care trebuie să le conţină considerentele unei hotărâri. Astfel, Tribunalul Bacău a făcut o descriere detaliată a situaţiei de fapt, expunând pe larg activitatea infracţională desfăşurată de inculpat, dar şi mijloacele de probă, administrate atât în cursul urmăririi penale, cât şi nemijlocit în faţa instanţei, care au confirmat pe deplin activitatea infracţională expusă în considerentele rechizitoriului.
Totodată, instanţa s-a conformat dispoziţiilor art. 356 C. proc. pen., atât în ceea ce priveşte analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea cauzei sub toate aspectele, cât şi a celor care au fost înlăturate, procedând la identificarea acestora.
Criticile aduse sentinţei penale apelate vizează tratamentul sancţionatoriu adoptat de prima instanţă şi mai puţin situaţia de fapt reţinută în hotărârea atacată, situaţie pe deplin confirmată de probele aflate la dosar. Prin urmare, hotărârea primei instanţe este legală şi temeinică sub aspectul reţinerii vinovăţiei şi tragerii la răspundere penală a inculpatului.
Din acest punct de vedere, instanţa de apel a constatat că individualizarea pedepsei este un proces interior, strict personal al judecătorului, care nu poate fi totuşi unul arbitrar, subiectiv, ci din contră, ei trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probatoriu, studiat după anumite reguli şi criterii precis determinate.
Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei înseamnă consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, aşa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanţă.
De altfel, ca să-şi poată îndeplini funcţiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său şi al legii, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) şi al duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real persoana infractorului, cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.
Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancţiunii, care să ţină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condiţiile socioetice impuse de societate.
Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului, contribuind la reeducarea sa, cât şi asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situaţia de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare şi de a se abţine de la săvârşirea de infracţiuni.
La individualizarea judiciară a pedepsei făcute de Tribunalul Bacău s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen., şi anume: gradul ridicat de pericol social concret al faptei comise, împrejurările concrete în care a fost comisă, respectiv violenţa nejustificată manifestată faţă de victimă, persoana inculpatului care nu are antecedente penale, dar şi atitudinea sa procesuală de recunoaştere nuanţată a faptei comise. Analizând toate aceste criterii, Curtea apreciază că pedeapsa închisorii aplicată de prima instanţă corespunde funcţiilor de constrângere şi reeducare, precum şi scopului preventiv al acesteia. Tribunalul Bacău a dat deja dovadă de clemenţă prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, urmare a reţinerii circumstanţei atenuante judiciare prevăzute de art. 74, alin. (2) C. pen., tocmai prin luarea în considerare a relaţiilor tensionate anterioare dintre cei doi fraţi, astfel că nu se impune o dublă valorificare a acestei împrejurări printr-o nouă reducere de către instanţa de apel.
Lipsa antecedentelor penale şi comportarea anterioară corectă în societate reprezintă conduite corespunzătoare unei atitudini normale ale oricărei persoane care respectă normele legale şi nu trebuie să se transforme în mod automat în recompense de ordin judiciar pentru inculpat.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs inculpatul I.P. şi petenta B.M.
Recurenta-petentă B.M. a solicitat, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar la data de 30 octombrie 2013, dar şi cu ocazia declarării recursului, la data de 14 august 2013, admiterea recursului, casarea deciziei penale atacate, arătând că motivele de recurs vizează omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa cu privire la apelul declarat, referitor la solicitarea de anulare a amenzii judiciare dispuse de Tribunalul Bacău prin Încheierea din data de 18 aprilie 2013; s-a precizat că, referitor la acest aspect, instanţa de fond a omis a se pronunţa asupra cererii de scutire de la plata amenzii, acesta fiind, de altfel, motivul pentru care a declarat apel în cauză.
Recurentul-petent I.P., prin apărătorul desemnat din oficiu, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi reducerea pedepsei aplicate inculpatului, invocându-se temeiul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. raportat la art. 72 şi art. 74 - 76 C. pen.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul declarat de petenta B.M. este întemeiat, iar recursul declarat de inculpat este nefondat, pentru următoarele considerente:
I. În ceea ce priveşte-recursul declarat de petenta B.M., examinând cauza, Înalta Curte constată că prin Încheierea din data de 18 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 1841/110/2013, în temeiul art. 198 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus amendarea apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul I.P., avocat B.M., cu suma de 2.000 RON.
La data de 7 mai 2013, petenta B.M. a formulat, în temeiul art. 199 alin. (2) C. proc. pen., o cerere de scutire de amendă aplicată Tribunalului Bacău prin Încheierea din data de 18 aprilie 2013.
Deşi în Încheierea din data de 9 mai 2013 s-a referit asupra cererii depuse la dosar, prima instanţă nu s-a pronunţat în legătură cu aceasta nici la termenul de judecată din 9 mai 2013, dar nici la termenele următoare din 4 iunie 2013 sau 20 iunie 2013 şi nici prin Sentinţa penală nr. 231/D din 25 iunie 2013, astfel încât petenta avocat B.M. a declarat apel, precizând în declaraţia de apel aflată la dosar că motivele de apel vizează faptul că prima instanţă a omis a se pronunţa cu privire la cererea de scutire de la plata amenzii judiciare aplicate.
Potrivit dispoziţiilor art. 378 alin. (3) C. proc. pen., instanţa de apel este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de apel invocate, indiferent că este vorba despre motivele scrise sau despre cele susţinute oral cu ocazia dezbaterilor.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în mod greşit instanţa de apel a omis a se pronunţa asupra apelului declarat de petenta avocat B.M., încălcându-se astfel dispoziţiile imperative ale art. 378 alin. (3) C. proc. pen.
Deşi recurenta-petentă B.M., atunci când a invocat acest motiv de recurs, nu a indicat temeiul de casare incident în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta trebuie analizat prin prisma dispoziţiilor art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., incident atunci când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, susţinerile recurentei vizând tocmai aceste aspecte.
Totodată, având în vedere că prin Legea nr. 2/2013, în noua redactare, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat, respectarea dispoziţiilor art. 38510 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, verificând îndeplinirea acestor cerinţe, Înalta Curte constată că recurenta-petentă şi-a motivat recursul cu ocazia declarării acestuia, la data de 19 august 2013.
În aceste condiţii, susţinerile reprezentantului Ministerului Public, în sensul că recurenta-petentă şi-a motivat tardiv recursul, prin raportare doar la motivele de recurs depuse la data de 31 octombrie 2013, nu pot fi primite.
Ca urmare, faţă de această împrejurare, Înalta Curte constată că recurenta-petentă B.M. şi-a motivat recursul conformându-se exigenţelor ce rezultă din dispoziţiile art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Ca atare, decizia penală atacată este supusă cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurenta-petentă B.M.
II. În ceea ce priveşte recursul declarat de inculpatul I.P., analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Conform dispoziţiilor art. 3856 alin. (2) C. proc. pen., instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod, consacrându-se în acest fel efectul parial devolutiv al recursului, reglementat ca a doua cale de atac ordinară.
Potrivit dispoziţiilor legale mai sus invocate, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, recurenţii nu pot formula, iar instanţa nu va putea analiza decât criticile ce vizează încălcări ale legii şi care se circumscriu cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen., astfel încât, în consecinţă, pe această cale nu vor putea fi înlăturate toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 38510 alin. (21) C. proc. pen., instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că decizia recurată a fost pronunţată la data de 6 august 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013).
În acest caz, decizia atacată este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ sus-menţionat; trebuie precizat că în speţa dedusă judecăţii nu pot fi aplicate dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege (referitoare la aplicarea în continuare a cazurilor de care prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării), întrucât acestea vizează exclusiv cauzele penale aflate la data intrării în vigoare a legii, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.
Prin Legea nr. 2/2013, unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, controlul judiciar realizat prin intermediul recursului restrângându-se şi limitându-se doar la chestiuni de drept.
Raportându-ne la cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că deşi recurentul-inculpat a invocat ca şi temei de casare dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., susţinerile sale în sensul că pedeapsa aplicată este mult prea mare se puteau circumscrie cazului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., însă acest caz de casare a fost modificat, stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege; în cauza dedusă judecăţii, recurentul-inculpat I.P. a criticat hotărârile pronunţate de instanţele de fond şi de apel sub aspectul netemeiniciei pedepsei aplicate, considerată prea mare în raport cu circumstanţele reale ale comiterii faptei şi datele sale personale, situaţie exclusă din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Ca atare, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul-inculpat I.P.
III. Faţă de considerentele arătate mai sus, constatând întemeiate motivele de recurs formulate de recurenta-petentă B.M., în baza art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de aceasta, va casa, în parte, decizia penală atacată şi va trimite cauza pentru judecarea apelului formulat de aceasta împotriva Sentinţei penale nr. 231/D din 25 iunie 2013 la Curtea de Apel Bacău.
Totodată, constatând nefondate motivele de recurs invocate de recurentul-inculpat I.P. şi nerezultând vreun motiv de casare din cele prevăzute de art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., care să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) din acelaşi cod, urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de acesta.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul formulat de petenta avocat B.M. împotriva Deciziei penale nr. 127 din 6 august 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi trimite cauza pentru judecarea apelului formulat de aceasta împotriva Sentinţei penale nr. 231/D din 25 iunie 2013 la Curtea de Apel Bacău.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul I.P. împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei penale atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului I.P., timpul reţinerii şi arestării preventive, de la 26 ianuarie 2013 la 31 octombrie 2013.
Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 500 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 300 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3348/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3366/2013. Penal. Trădare prin transmitere de... → |
|---|
