ICCJ. Decizia nr. 3366/2013. Penal. Trădare prin transmitere de secrete (art. 157 C.p.). Revizuire - Recurs

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 3366/2013

Dosar nr. 2389/1/2013

Şedinţa publică din 1 noiembrie 2013

Asupra recursului de faţă

Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

La Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost înregistrată la 13 aprilie 2007 o primă cerere din partea condamnatului R.C., prin care solicita revizuirea Sentinţei penale nr. 133 din 2 septembrie 1974, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 450/F/1974 şi achitarea sa în temeiul art. 11 pct, 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, cu înlăturarea pedepselor complementare de confiscarea totală a averii şi degradare militară.

În motivarea cererii de revizuire condamnatul a arătat că sentinţa de condamnare nu i-a fost comunicată, judecata a avut loc după procedura secretă, nu a cunoscut acuzaţiile aduse, nu a putut să-şi exercite dreptul la apărare şi nici calea de atac, fiind încălcate drepturile omului reglementate prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi dispoziţiile Codului de procedură penală.

Prin Sentinţa penală nr. 5 din 21 august 2008 a fost respinsă cererea de revizuire cu motivarea că nu s-au descoperit fapte sau împrejurări noi, care să nu fi fost cunoscute de instanţă în soluţionarea cauzei, iar la analiza din oficiu a hotărârii nu s-au identificat nici celelalte cazuri de revizuire prev. în art. 394 lit. b) şi c) C. proc. pen.

Apelul şi recursul revizuentului au fost respinse ca nefondate prin Decizia nr. 14 din 1 noiembrie 2008 a Curţii Militare de Apel şi Decizia nr. 293 din 29 ianuarie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La 15 martie 2010, condamnatul R.C. a formulat o nouă cerere de revizuire pe care a depus-o la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, cu privire la aceeaşi sentinţă, nr. 133/1974, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, în temeiul art. 394 lit. a) C. proc. pen., invocând fapte sau împrejurări noi, necunoscute instanţei care a pronunţat sentinţa de condamnare.

S-a invocat acelaşi temei de drept folosit şi în precedenta cerere de revizuire.

Revizuentul-condamnat, ca şi în precedenta cerere, a solicitat achitarea sa şi înlăturarea consecinţelor condamnării (confiscarea totală a averii, interzicerea drepturilor şi degradarea militară), invocând: acuzaţiile Ministerului de Interne sunt false, nefiind susţinute de probe; a acceptat să lucreze la Direcţia de Informaţii Externe ca inginer din cauza refuzului autorităţilor de a-i elibera paşaport pentru a pleca la o bursă UNESCO în Italia şi Franţa; gradul militar i-a fost acordat ca o ameninţare; jurământul militar îi impunea să fie devotat "poporului muncitor" şi "patriei socialiste", iar nu României şi poporului român; trimiterea la specializare cu bursă UNESCO era însoţită de sarcini de spionaj, fapt care l-a determinat să obţină azil politic, ocazia favorabilă ivindu-se în noiembrie 1974, când a fost trimis în Statele Unite ale Americii ca ataşat la delegaţie;

- servieta şi plicul ce le-a predat autorităţilor americane au fost returnate intacte autorităţilor române; instanţa care l-a condamnat nu a cunoscut procedurile D.I.A. de asasinare a lui; sentinţa, acuzaţiile şi citarea nu au fost făcute conform procedurii în vigoare în 1974.

La declaraţia petentului au fost anexate corespondenţa cu autorităţile americane, Nota-raport a Departamentului Securităţii Statului.

În cauză, în referatul înaintat instanţei, procurorul a arătat că: petentul a fost inginer proiectant în anul 1971 la I. Bucureşti şi transferat la Ministerul Industriei Chimice, iar la data de 1 iunie 1971 a fost chemat în cadrele active ale Ministerului de Interne, cu gradul de locotenent major, depunând jurământul militar, fiind repartizat la U.M. 0920 Bucureşti (compartimentul "Depistări, pază şi alarmare"); în anul 1972, locotenent major R.C. a plecat la specializare în Italia cu o bursă ONUDI, pe care o obţinuse anterior încadrării sale în Ministerul de Interne; în urma unor abateri, locotenentul major R.C. a fost chemat în ţară la data de 25 februarie 1972, ulterior fiind trimis în alte misiuni externe (Israel, Cipru, etc); la data de 24 noiembrie 1973, locotenent major R.C. a fost trimis în misiune în Statele Unite ale Americii, având sarcina efectuării controlului T.O. şi revizia tehnică a aparaturii la sediile reprezentanţelor României din Washington D.C. şi New York; la New York petentul a predat autorităţilor americane servieta sa şi un plic cu corespondenţa diplomatică, solicitând azil politic şi refuzând explicit să revină în România; la 26 noiembrie 1973 coletul diplomatic sigilat (în forma de geantă diplomat) şi plicul diplomatic pe care condamnatul-revizuent R.C. le transporta au fost restituite reprezentantului misiunii române la New York, după cum rezultă din interceptarea convorbirilor purtate de acesta la Ambasada Română din Washington D.C. la 4 aprilie 1974; de asemenea, locotenentul major R.C. a declarat că a luat curierul în scop de şantajare a statului român pentru a asigura libertatea familiei sale.

S-a evidenţiat că împrejurările invocate sunt aceleaşi cu cele din precedenta cauză, nu sunt de natură să schimbe realitatea reţinută în sarcina condamnatului, respectiv faptul că petentul, locotenent major în cadrul UM 0920 Bucureşti, părăsind misiunea pe care o avea în Statele Unite ale Americii, a predat curierul autorităţilor americane şi a refuzat explicit să se întoarcă în România.

Procurorul a arătat în referatul întocmit că petentul a folosit din nou calea de atac a revizuirii invocând aceleaşi temeiuri - fapte şi împrejurări noi, pe care instanţele s-au mai pronunţat.

Tribunalul Militar Teritorial a constatat veridicitatea acestor învederări, că faptele şi împrejurările invocate de revizuent în cererea sa din 15 martie 2010 au fost aceleaşi cu cele invocate în cererea de revizuire din 13 aprilie 2007.

Împotriva sentinţei a declarat apel condamnatul, însă prin Decizia penală nr. 4 din 4 mai 2011, Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul revizuentului. Este real că la dosar s-au depus documente din partea Arhivelor Naţionale Americane cât şi documente din partea Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, aparţinând Departamentului Securităţii Statului, însă acestea nu reliefează fapte, împrejurări necunoscute instanţei.

Împotriva deciziei a declarat recurs revizuentul R.C., susţinând în esenţă că cererea de revizuire este admisibilă, fiind întrunite condiţiile legale de admisibilitate, solicitând trimiterea cauzei instanţei de fond pentru a proceda la rejudecarea cauzei, urmând a se avea în vedere că între cererea de revizuire formulată în prezenta cauză şi cea anterioară, respinsă definitiv, nu există identitate de motive şi temei legal. De asemenea, la dosar au fost depuse probe noi necunoscute instanţei ce a dispus condamnarea sa la moarte în anul 1974, în cauză impunându-se achitarea sa.

Soluţionând recursul declarat de revizuent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a pronunţat Decizia penală nr. 3683 din 20 octombrie 2011, prin care a admis recursul şi a casat Decizia nr. 4 din 4 mai 2011 a Curţii Militare de Apel şi Sentinţa nr. 4 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.

Instanţa de recurs a reţinut că raportat la noua cerere de revizuire introdusă de condamnatul R.C., întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale (art 394 lit. a) C. proc. pen.) şi împotriva aceleiaşi hotărâri, ca cea anterioară, nu există o identitate de motive şi apărări cu cele din prima cerere. S-a arătat că în cauza dedusă judecăţii revizuentul a depus la dosarul cauzei înscrisuri noi, constând în Nota-raport întocmită de Departamentul Securităţii Statului, depusă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi documente ale Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii în susţinerea cererii sale de revizuire.

Prin urmare, în raport de cele enunţate, se impune ca în cauza dedusă judecăţii instanţa de fond în etapa admisibilităţii în principiu să analizeze în ce măsură înscrisurile depuse în dosarul cauzei mai sus enumerate, relevă fapte şi împrejurări noi, necunoscute de instanţa la judecată, care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire.

Rejudecând cauza în limitele dispuse de instanţa de recurs, prin Sentinţa penală nr. 20 din 3 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul R.C., în temeiul art. 401, 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că revizuirea este o cale extraordinară de atac îndreptată împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive, scopul fiind îndreptarea erorilor judiciare.

În examinarea condiţiilor de admisibilitate a cazului de revizuire prevăzut în art. 394 lit. a), C. proc. pen. se arată că prin expresia fapte sau împrejurări noi trebuie înţelese acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora se poate stabili eroarea judiciară strecurată cu ocazia primei judecăţi. Aceste fapte şi împrejurări trebuie să vizeze existenţa faptei şi vinovăţiei sau existenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal sau de achitare.

Se reţine că deşi au fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor Naţionale Americane, cât şi copii de pe documente ale Departamentului Securităţii Statului eliberate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ele nu au un rol în susţinerea unei fapte şi împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat fondul cauzei. Ele nu fac dovada unor fapte şi împrejurări de natură a determina instanţa să pronunţe o hotărâre diferită, chiar opusă, pentru că primele nu au legătură cu conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care revizuentul a fost condamnat, iar secundele nu au legătură cu hotărârea pronunţată, fiind ulterioare faptelor care au condus la pronunţarea Sentinţei penale nr. 133 din 2 septembrie 1974.

Aspectele invocate de revizuent prin relevarea acestor înscrisuri, cum ar fi returnarea, după un interval de timp în care nu s-a aflat în posesia sa, de către autorităţile americane, a servietei de serviciu şi a plicului de corespondenţă diplomatică sigilate, aprecierea angajării sale în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe şi atribuirea gradului militar de locotenent major ca fiind în scop de şantaj, dificultăţile întâmpinate la revenirea familiei sale în Statele Unite ale Americii, caracterul criminal al Direcţiei de Informaţii Externe ca instrument al regimului comunist şi încercările ulterioare faptelor sale de a fi asasinat de autorităţile române, precum şi neinformarea sa de acuzaţiile şi procedura urmate împotriva sa, nu sunt din cele ce se circumscriu faptelor şi împrejurărilor prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

Împotriva respectivei sentinţe a declarat apel revizuentul condamnat prin apărător.

Potrivit motivelor de apel aflate la dosar şi susţinute în şedinţa când au avut loc dezbaterile, hotărârea primei instanţe ar fi nelegală şi netemeinică, solicitându-se ca instanţa de prim control judiciar să modifice hotărârea atacată, admiţând în principiu revizuirea hotărârii atacate. Sentinţa penală nr. 133 din 2 septembrie 1974 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a cărei revizuire se cere, a fost "dată de un regim comunist, ilegitim şi criminal, condamnat şi oficial în România", împotriva respectivei hotărâri nu s-a putut formula o cale ordinară de atac. Prin instaurarea statului de drept după "evenimentele din decembrie 1989", România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit ţară membră NATO (2004) şi membră a UE (1 ianuarie 2007).

Parlamentul României a statuat în 1999 că puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor fundamentale. În mesajul transmis de Preşedintele României în faţa camerelor reunite la 18 decembrie 2006 - a fost condamnat regimul dictatorial şi instrumentele acestuia: Partidul Comunist Român şi Securitatea; s-a exprimat regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste şi s-a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor lor.

Alături de inginerul G.U., omorât, de diplomatul M.R. - condamnat la moarte în 1989 şi de generalul M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se află printre persoanele cărora li s-a recunoscut un prejudiciu şi i s-a cerut oficial scuze.

În acest context, susţinerea hotărârii de condamnare la moarte şi refuzul accesului la o procedură echitabilă nu mai are nicio justificare de ordin etic sau legal şi înseamnă o violare continuă a principiului legalităţii prin încălcarea Constituţiei, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Tratatului U.E.

Interpretarea dispoziţiilor art. 394 din C. proc. pen. trebuie făcută prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără a exclude din motive politice sau partizane posibilitatea de revizuire a unei hotărâri de condamnare la moarte. În contextul în care prima instanţă a interpretat abuziv, ilegal şi grav discriminatoriu disp. art. 394 C. proc. pen., câtă vreme doctrina europeană statuează că între respectarea procedurii şi respectarea dreptului fundamental primează întotdeauna dreptul fundamental, în cauză este aplicabil art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., atunci în vigoare. În acest context disp. art. 403 din C. proc. pen. al României nu întrunesc exigenţele dreptului internaţional şi a dreptului comunitar, cu referire expresă la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul naţional, ca judecător comunitar, are obligaţia de a înlătura de la aplicare normele interne, deciziile administrative şi hotărârile judecătoreşti (chiar şi ale Curţii Constituţionale) care violează dreptul comunitar şi drepturile omului proteguite prin aranjamentul european.

Prin art. 20 din Constituţie se statuează primatul reglementărilor internaţionale faţă de cele interne - în materia drepturilor omului.

Dispoziţiile art. 403 C. proc. pen., în forma stabilită prin Legea nr. 202/2010 nu constituie veritabil acces liber la justiţie, la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, în sensul prev. art. 3, 20, 21 din Constituţie şi art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În soluţionarea cererii de revizuire nu s-a ţinut seama că R.C. este cetăţean american şi U.E., fiind lipsit de o posibilitate efectivă de modificare a unei hotărâri de condamnare la moarte.

Se semnalează o discriminare în raport de modul cum autorităţile române au soluţionat cazurile privind pe P. şi R., prin promovarea şi admiterea recursului în anulare la data respectivă.

Prin Încheierea din 17 octombrie 2012, instanţa de apel a admis cererea apărătorului condamnatului revizuent şi a solicitat Serviciului Român de Informaţii şi Serviciului Informaţii Externe să comunice în ce măsură acesta are acces la dosarul de fond penal trimis Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii cu Adresa nr. S/10831 din 17 iunie 2010.

Ambele instituţii au răspuns solicitărilor şi au precizat că documentele care îl privesc pe R.C. au fost declasificate potrivit prevederilor H.G. nr. 585/2002 şi predate Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii pe bază de Proces-verbal din 19 iulie 2007 (Adresa nr. 46045 din 9 noiembrie 2012 emisă de Serviciul de Informaţii Externe şi Adresa nr. 32574 din 12 noiembrie 2012 emisă de Serviciul Român de Informaţii). Ca urmare, Curtea Militară de Apel a pus la dispoziţia reprezentantului revizuentului condamnat, domnul avocat P.A., întregul dosar fond penal furnizat de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

În şedinţa când au avut loc dezbaterile, apărătorul apelantului-revizuent R.C. a dezvoltat motivele de apel şi a indicat unele împrejurări care constituie fapte noi, necunoscute de instanţa de fond la soluţionarea cauzei, în sensul reglementat de art. 394 lit. a) C. proc. pen.:

- potrivit procedurilor de azil, autorităţile Statelor Unite ale Americii au ridicat geanta şi plicul sigilat de la R.C. la data solicitării de azil politic, el neputându-se opune, prin urmare infracţiunea prev. de art. 157 C. pen. nu există, lipsind de altfel intenţia;

- atât geanta cât şi plicul cu corespondenţa diplomatică au fost returnate autorităţilor române, sigilate, deci neviolate, aşa cum rezultă dintr-o telegramă a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii către Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti, deci fapta de transmitere de secrete nu există;

- R.C. fusese trimis în misiune cu scopul efectuării unor verificări tehnice, pe linie de transmisiuni, reţele telefonice operative, ascultării, verificării unui traseu al fostului preşedinte Ceauşescu, iar nu ca şi curier diplomatic, el fiind deţinător al unui paşaport de serviciu, deci instanţa de fond nu a avut rol activ pentru aflarea adevărului;

- la 4 aprilie 1974 - R.C. s-a prezentat la Ambasada României la Washington, împrejurare despre care prima instanţă n-a cunoscut, neavând rol activ.

Asupra apelului, Curtea Militară de Apel, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, a examinat cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, conform art. 371 alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, instanţa de prim control judiciar a examinat hotărârea atacată, cu raportare la dispoziţiile instanţei de recurs, respectiv cele arătate în Decizia nr. 3683 din 20 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, cu respectarea art. 385 C. proc. pen. privind limitele rejudecării de către prima instanţă.

Apărătorul revizuentului condamnat, în prealabil, a arătat că dispoziţiile art. 401 C. proc. pen. nu respectă exigenţele Deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Maszni contra României şi nici prescripţia Deciziei Curţii Constituţionale nr. 610/2007 prin raportare la art. 1, 21, 22 din Constituţie, art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - în sensul că nici procurorul militar, nici instanţa militară nu ar fi competente să examineze şi să judece revizuirea promovată deoarece condamnatul R.C. nu mai are calitatea de militar.

Însă, redă instanţa, la data faptelor pentru care revizuentul a fost condamnat (24 noiembrie 1973), R.C. era încadrat la compartimentul tehnic al U.M. 0920 Bucureşti (Direcţia Informaţii Externe) cu gradul militar de locotenent major. Potrivit Statutului Corpului Ofiţerilor din 1965, adoptat prin hotărâre de Guvern, aplicabil la 1 iunie 1971, când R.C. a fost chemat în cadrele active cu acest grad militar, el şi-a manifestat explicit voinţa de a trece în corpul ofiţerilor activi, deci, cel puţin formal, afirmaţia conform căreia ar fi fost obligat (şantajat) pentru a primi gradul militar nu poate fi primită şi nu este însoţită de probe concludente. Cu privire la competenţa procurorului militar şi a instanţelor militare, textul de lege criticat (art. 401 teza I) prevede că este competentă să judece cererea de revizuire instanţa care a judecat cererea în primă instanţă. De altfel, conform art. 40 C. proc. pen., când fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului, instanţa rămâne competentă să judece chiar dacă inculpatul, după săvârşirea infracţiunii, nu mai are acea calitate, când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului.

Împrejurările evocate de revizuent referitor la evoluţia politică a României după decembrie 1989, respectiv instaurarea statului de drept, aderarea la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în 1994, aderarea la NATO (2004) şi UE (2007), ca şi mesajul prezidenţial în faţa Camerelor reunite (2006) nu pot constitui ele însele fapte sau împrejurări care să constituie temei pentru revizuirea unei hotărâri.

Procedura de judecată a revizuirii este reglementată prin lege (Codul de procedură penală), iar unica autoritate legiuitoare a ţării este Parlamentul (art. 61 alin. (1) din Constituţie). Judecătorii sunt independenţi, se supun numai legii, a cărei supremaţie trebuie să o asigure (art. 2 şi 4 din Legea nr. 303/2004)."

Singurele cazuri când poate fi cerută revizuirea unei hotărâri judecătoreşti definitive sunt cele arătate limitativ la art. 394 C. proc. pen. Prin urmare, nu poate fi primită afirmaţia conform căreia judecătorul naţional, ca judecător comunitar, ar avea obligaţia de a înlătura de la aplicare chiar şi deciziile Curţii Constituţionale, câtă vreme de la data publicării lor în Monitorul Oficial, deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii (art. 147 alin. (4) din Constituţie).

În ceea ce priveşte o eventuală discriminare a condamnatului R.C. în raport de modul de soluţionare a altor cauze asemănătoare (similare) precum cazurile R. şi P.), Curtea Militară de Apel reaminteşte că orice instanţă de judecată se supune numai legii aplicabile la data învestirii sale. Instanţa nu poate legifera, comiţând un exces de putere şi astfel trecând în domeniul altei puteri constituite în stat. România este un stat de drept, organizat potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat.

S-a explicitat că aspectele care au fost invocate în şedinţa de dezbateri apreciate ca fiind fapte şi împrejurări noi, necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei (în 1974), au fost examinate temeinic de prima instanţă, care a pronunţat hotărârea ce face obiectul prezentului apel.

Astfel, necesitatea predării genţii şi a plicului diplomatic autorităţilor Statelor Unite ale Americii, la momentul solicitării dreptului de azil politic, returnarea corespondenţei diplomatice autorităţilor române, aşa cum rezultă dintr-o telegramă a Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii, natura atribuţiunilor locotenentului major R.C. în noiembrie 1973 şi felul paşaportului său (de serviciu), prezentarea sa la sediul Ambasadei Române la 4 aprilie 1974 - nu pot fi apreciate ca împrejurări noi prin care s-ar putea dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, în sensul arătat la art. 394 alin. (3) C. proc. pen.

Apărătorul revizuentului condamnat a avut posibilitatea ca în faţa instanţei de apel să susţină public, oral, nemijlocit şi în contradictoriu cu reprezentantul Ministerului Public, toate apărările, fiindu-i respectat dreptul la un proces echitabil.

Prin fapte sau împrejurări noi, în sensul reglementat de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., se înţelege orice întâmplare, situaţie, stare, entitate materială care, prin ele însele, sau prin coroborare cu alte probe, sunt de natură a stabili existenţa erorii judiciare şi a aduce o altă soluţionare a cauzei (ex.: achitare în loc de condamnare).

Aspectele faptice invocate de apelantul-revizuent nu sunt de natură a stabili că în cauză s-ar fi produs o eroare judiciară, astfel încât, prin rejudecare, instanţa de fond să pronunţe achitarea pe temeiurile cerute.

Şi la acea epocă (1974), dar şi în prezent, cetăţenii cărora le sunt încredinţate funcţii publice, precum şi militarii răspund de îndeplinirea cu credinţă a obligaţilor ce le revin (art. 54 alin. (2) din Constituţie). Alianţele politico-militare la care România este parte îşi produc efectele instituţionale în condiţiile Constituţiei şi legilor de adoptare şi nu pot constitui temeiuri de revizuire în lipsa unor noi prevederi normative care să dezincrimineze faptele care au fost săvârşite de apelantul-revizuent şi să înfrângă obligaţia de fidelitate prev. în art. 54 din Constituţie.

În consecinţă, în temeiul art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul revizuent R.C.

Împotriva Deciziei penale nr. 1 din 20 martie 2013 a Curţii Militare de Apel pronunţată în acest sens, în termen legal s-a exercitat recurs de către aceeaşi persoană, R.C.

Acesta a reiterat în esenţă apărările invocate pe parcursul instrumentării cererilor de revizuire: sentinţa de condamnare la moarte a fost pronunţată fără nicio probă, la dosarul de fond au fost tot timpul documente strict secrete, instanţele militare au refuzat să-i pună la dispoziţie dosarul de fond, derularea judecării primei cereri de revizuire s-a realizat în prezenţa unui apărător din oficiu care nu cunoştea cazul, condamnarea la moarte nu a fost anulată, rejudecarea pricinii s-a realizat fără a se ţine cont de decizia de casare din partea Înaltei Curţi, Tribunalul Militar nu este capabil să ia o decizie corectă, s-a reiterat cazul P.

Într-o abordare tehnic-procedurală a prezentului recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că un rol decisiv în tratarea speţei îl are maniera de soluţionare şi pronunţare a Deciziei penale nr. 3683 din 20 octombrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a admis recursul revizuentului şi s-a casat Decizia nr. 4 din 4 mai 2011 a Curţii Militare de Apel şi Sentinţa Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi s-a trimis cauza spre rejudecare.

Instanţa de recurs a reţinut o primă sarcină negativă pentru instanţa de rejudecare - că raportat la noua cerere de revizuire introdusă de condamnatul R.C., întemeiată pe aceleaşi dispoziţii legale (art. 394 lit. a) C. proc. pen.) şi împotriva aceleiaşi hotărâri de condamnare, nu există o identitate de motive şi apărări în susţinerea sa faţă de cererea de revizuire anterioară, respinsă cu titlu definitiv.

În aceste condiţii, promovarea teoretică a instituţiei juridice a autorităţii de lucru judecat, cu o respingere pe aceste coordonate a noii cereri de revizuire, nu este o soluţie legală.

În alt plan, s-a instituit o sarcină pozitivă instanţei de rejudecare - s-a arătat că în cauza dedusă judecăţii revizuentul a depus la dosarul cauzei înscrisuri noi, constând în Nota-raport întocmită de Departamentul Securităţii Statului, depusă la Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, dar şi documente ale Departamentului de Stat al Statelor Unite ale Americii în susţinerea cererii sale noi de revizuire. Prin urmare, în raport de cele enunţate, se impune ca în cauza dedusă judecăţii instanţa de fond, în etapa admisibilităţii în principiu, să analizeze în ce măsură înscrisurile depuse în dosarul cauzei mai sus enumerate, relevă fapte şi împrejurări noi, necunoscute de instanţa la judecată, care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere.

În operaţiunea de rejudecare, fără a face rabat de la cele ce i-au fost impuse, prin Sentinţa penală nr. 20 din 3 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de condamnatul R.C., în temeiul art. 401, 403 alin. (1) şi (3) C. proc. pen., într-o notă de deplină legalitate în argumentare.

Se reţine astfel expres că, deşi au fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor Naţionale Americane, cât şi copii de pe documente ale Departamentului Securităţii Statului eliberate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ele nu au un rol în susţinerea unei fapte şi împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat fondul cauzei. Ele nu fac dovada unor fapte şi împrejurări de natură a determina instanţa să pronunţe o hotărâre diferită, pentru că primele nu au legătură cu conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care revizuentul a fost condamnat, iar secundele nu au legătură cu hotărârea pronunţată, fiind ulterioare faptelor care au condus la pronunţarea Sentinţei penale nr. 133 din 2 septembrie 1974.

Aspectele invocate de revizuent prin relevarea acestor înscrisuri, cum ar fi returnarea, după un interval de timp în care nu s-a aflat în posesia sa, de către autorităţile americane, a servietei de serviciu şi a plicului de corespondenţă diplomatică sigilate, aprecierea angajării sale în cadrul Direcţiei de Informaţii Externe şi atribuirea gradului militar de locotenent major ca fiind în scop de şantaj, dificultăţile întâmpinate la revenirea familiei sale în Statele Unite ale Americii, caracterul criminal al Direcţiei de Informaţii Externe ca instrument al regimului comunist şi încercările ulterioare faptelor sale de a fi asasinat de autorităţile române, nu sunt din cele ce se circumscriu faptelor şi împrejurărilor prevăzute în art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.

În acelaşi culoar de abordare fiind, instanţa de apel a reţinut că, aspectele care au fost invocate ca fiind fapte şi împrejurări noi, necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei (în 1.974), au fost examinate temeinic de prima instanţă. Aspectele faptice invocate de revizuent nu sunt de natură a stabili că în cauză s-ar fi produs o eroare judiciară, astfel încât, prin rejudecare, instanţa de fond să pronunţe achitarea pe temeiurile cerute.

În consecinţă, cu deplină temeinicie, în temeiul art. 379 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., Curtea Militară de Apel a respins ca nefondat apelul declarat de condamnatul revizuent R.C.

Privind prin prisma motivării prezentului recurs, este de remarcat că revizuentul derapează substanţial de la cadrul deja fixat de rejudecare a pricinii, aşezând într-un plan cu totul subsidiar aspectul probării "descoperirii de fapte şi împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei".

În aceste condiţii, aparte de aspectul că revizuentul achiesează implicit la caracterul profund forţat al respectivelor înscrisuri depuse ca fiind "fapte sau împrejurări noi", instanţa de recurs, în vederea soluţionării cauzei, se vede nevoită a relua tezele doctrinare ce explicitează natura căii de atac extraordinare a revizuirii.

Astfel, aceasta se îndreaptă împotriva hotărârilor judecătoreşti definitive. În examinarea condiţiilor de admisibilitate a cazului de revizuire prevăzut în art. 394 lit. a) C. proc. pen. - prin expresia fapte sau împrejurări noi, trebuie înţelese acele elemente de fapt (probe) pe baza cărora se poate stabili eroarea judiciară strecurată cu ocazia judecăţii. Aceste fapte şi împrejurări trebuie să vizeze existenţa faptei şi vinovăţiei sau existenţa vreunei cauze de încetare a procesului penal sau de achitare.

În plan concret, deşi au fost depuse la dosar atât documente din partea Arhivelor Naţionale Americane, cât şi copii de pe documente ale Departamentului Securităţii Statului eliberate de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ele nu au un rol în susţinerea unei fapte şi împrejurări necunoscute instanţei care a soluţionat fondul cauzei, ele nu fac dovada unor fapte şi împrejurări de natură a determina instanţa să pronunţe o hotărâre diferită, nu au legătură cu conţinutul constitutiv al infracţiunilor pentru care revizuentul a fost condamnat/nu au legătură obiectivă cu hotărârea pronunţată.

O astfel de abordare tehnic-procedurală apare ca fiind suficientă în a contura soluţia de netemeinicie a prezentului recurs, în funcţie de spaţiul judiciar în cadrul căruia marja de instrumentare şi interpretare a cauzei se putea manifesta.

Cu toate acestea, fie derivând din obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti, ce îşi are izvorul în dreptul oricărei persoane ca în cadrul procedurii iniţiate să prezinte judecătorului observaţiile şi argumentele sale, combinat cu obligaţia din partea autorităţilor ca acestea să capete un răspuns; dar şi pentru a veni în întâmpinarea revizuentului, a publicului în general, în nota de dobândire a încrederii în justiţie şi în statul de drept, bazat pe domnia legii, instanţa de recurs urmează a-şi înşirui explicaţiile şi pe culoarul de apărare insistent invocat vizând încălcarea dreptului de "acces la justiţie".

Înfăţişarea concretă a acestui prezumtiv neajuns (acela că revizuentului i s-a obturat accesul la justiţie) derivă din următoarele: "Sentinţa penală nr. 133 din 2 septembrie 1974 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a fost dată de un regim comunist, ilegitim şi criminal, condamnat şi oficial în România; împotriva respectivei hotărâri nu s-a putut formula o cale ordinară de atac; prin instaurarea statului de drept după evenimentele din decembrie 1989, România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit ţară membră NATO (2004) şi membră a UE (1 ianuarie 2007); Parlamentul României a statuat în 1999 că puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor fundamentale; în mesajul transmis de Preşedintele României în faţa camerelor reunite la 18 decembrie 2006 a fost condamnat regimul dictatorial şi instrumentele acestuia: Partidul Comunist Român şi Securitatea, s-a exprimat regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste şi a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor lor; alături de inginerul G.U., omorât, de diplomatul M.R., condamnat la moarte în 1989, şi de generalul M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se află printre persoanele cărora li s-a recunoscut un prejudiciu şi i s-a cerut oficial scuze - în acest context, susţinerea hotărârii de condamnare la moarte şi refuzul accesului la o procedură echitabilă nu mai are nicio justificare de ordin etic sau legal şi înseamnă o violare continuă a principiului legalităţii prin încălcarea Constituţiei, a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Tratatului U.E.".

În acelaşi sens, "interpretarea dispoziţiilor art. 394 din C. proc. pen. trebuie făcută prin prisma Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, fără a exclude din motive politice sau partizane posibilitatea de revizuire a unei hotărâri de condamnare la moarte. În acest context disp. art. 403 din C. proc. pen. al României nu întrunesc exigenţele dreptului internaţional şi a dreptului comunitar, cu referire expresă la art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Judecătorul naţional, ca judecător comunitar, are obligaţia de a înlătura de la aplicare normele interne, deciziile administrative şi hotărârile judecătoreşti (chiar şi ale Curţii Constituţionale) care violează dreptul comunitar şi drepturile omului proteguite prin aranjamentul european.

Prin art. 20 din Constituţie se statuează primatul reglementărilor internaţionale faţă de cele interne - în materia drepturilor omului.

Disp. art. 403 C. proc. pen., în forma stabilită prin Legea nr. 202/2010 nu constituie un veritabil acces liber la justiţie, la un proces echitabil şi la un recurs efectiv, în sensul prev. art. 3, 20, 21 din Constituţie şi art. 6 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Iar în final, se semnalează şi o discriminare în raport de modul cum autorităţile române au soluţionat cazurile privind pe P. şi R., prin promovarea şi admiterea recursului în anulare la data respectivă.

Prealabil abordării acestei problematici, este de precizat că inclusiv instanţa de apel s-a aplecat asupra acestor învederări, altfel prezentate, într-un format relativ ambiguu.

Astfel, prin Încheierea din 14 noiembrie 2012 a fost sesizată Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 401 şi 403 C. proc. pen. Examinarea excepţiei respective s-a realizat inclusiv sub aspectul criticii vizând îngrădirea dreptului părţilor de a se adresa justiţiei.

Pe calea Deciziei nr. 138 din 7 martie 2013, comunicată în prezentul recurs, s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate respectivă.

De asemenea, la termenul de judecată din 13 februarie 2013 s-a solicitat de către revizuent declanşarea unei proceduri prejudiciale raportat la procedura de la art. 401 - 403 C. proc. pen., care nu ar constitui un veritabil acces la justiţie şi la un recurs efectiv.

Evident însă că invocarea aplicării directe a dreptului comunitar nu a fost considerată ca pertinentă de către instanţa de apel, raportat la un atare subiect şi motivaţie.

Rezumativ, în ceea ce priveşte problematica, instanţa de recurs specifică că accesul la justiţie constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie. Accesul liber la justiţie este un drept fundamental care face parte din ordinea publică internaţională. Accesul la justiţie a căpătat aproape peste tot în Europa şi o valoare constituţională, România înscriindu-se în acest curent.

Pentru o respectare scrupuloasă a dreptului de acces la justiţie, statele trebuie să confere acestui drept două calităţi fundamentale: efectivitate şi accesibilitate.

În speţă, procedura penală accesată de R.C. a fost cea a revizuirii.

Concret, s-a solicitat revizuirea Sentinţei penale nr. 133 din 2 septembrie 1974, pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în Dosarul nr. 450/F/1974 şi achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. pentru infracţiunile reţinute în sarcina sa, cu înlăturarea pedepselor complementare de confiscare totală a averii şi degradare militară.

Detaliat, în motivarea cererii de revizuire, condamnatul practic a invocat mai degrabă aspecte de ţin de promovarea unei căi ordinare de atac, respectiv că sentinţa de condamnare nu i-a fost comunicată, judecata a avut loc după procedura secretă, nu a cunoscut acuzaţiile aduse, nu a putut să-şi exercite dreptul la apărare şi nici calea de atac. Argumente de acest ordin, substanţial, au fost reluate pe parcursul fiecărui ciclu procesual de instrumentare a revizuirii.

Demn însă de semnalat este că cererea de revizuire - din 13 aprilie 2007 a fost iniţiată de condamnat având suportul unei asistenţe juridice calificate, revizuentul a indicat domiciliul ales la sediul cabinetului de avocatură al apărătorului său, avocat P.A., din Bucureşti, sector 2. Inclusiv pe parcursul derulării cauzei, cu toate circuitele de reluare a judecăţii, revizuentul a beneficiat de aport juridic calificat, în prezentul recurs fiindu-i desemnat apărător din oficiu.

Revenind la problematica "accesului la justiţie", sigur că principiul clasic al securităţii raporturilor juridice potrivit căruia raporturile stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive nu pot fi anulate, poate fi afectat de anumite circumstanţe excepţionale.

Acest principiu nu interzice procedurile de revizuire (procedură urmată în concret de către R.C.), însă derivat de contexte legale stricte, uzuale şi normale, acceptate altfel legislativ şi de către Statul Român, spre exemplu când apar probe noi necunoscute la momentul soluţionării cauzei, aşa încât securităţii raporturilor juridice stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă i se poate opune necesitatea primordială a înfăptuirii unei justiţii corecte.

Or acest lucru deşi 1-a avut la dispoziţie revizuentul, nu 1-a dovedit.

În aceste condiţii, depăşirea cadrului legal de către revizuent prin trimitere la simpla afirmaţie că, indiferent dacă s-a pliat sau nu pe dovedirea cazurilor de revizuire de la art. 394 C. proc. pen., prin eventuala respingere a cererii sale i s-ar afecta liberul acces la justiţie, fixează o relaţie profund sinonimă cu ideea că, prin efectivitatea accesului la justiţie, revizuentul presupune ca statul nu doar să-i permită să iniţieze anumite proceduri penale, ci să-i şi constate de plano cererile sale ca fiind fondate, ceea ce e inadmisibil.

Altfel, prezentarea cu emfază a faptului că prin hotărârea a cărei revizuire o cere, R.C. a fost condamnat chiar la moarte (în susţinerea aceleaşi teze a imposibilităţii efective de modificare a hotărârii) este anacronică în contextul în care s-a specificat expres, inclusiv de către revizuent, aspect de altfel de notorietate, că prin Decretul-lege nr. 6 din 7 ianuarie 1990 a fost abrogată de către Statul Român pedeapsa cu moartea, iar anterior, prin Decretul-lege din 4 ianuarie 1990 au fost amnistiate infracţiunile politice prevăzute în Codul penal şi în alte legi speciale.

Sau, semnalarea unei aşa-zise discriminări în raport de modul cum autorităţile române au soluţionat cazurile privind pe P. şi R., prin promovarea şi admiterea recursului în anulare, care devine o chestiune nepotrivit învederată, faţă de actuala lipsă a cadrului legal de subzistenţă a respectivei instituţii juridice, dar şi pentru că se invocă practic propria turpitudine, în contrast cu persoanele respective care tocmai în intervalul de timp de după 1990 au manifestat un rol procesual activ.

Spre detaliere, revizuentul a afirmat că hotărârea de condamnare a fost "dată de un regim comunist, ilegitim şi criminal, condamnat şi oficial în România prin instaurarea statului de drept după evenimentele din decembrie 1989, România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (1994), a devenit ţară membră NATO (2004) şi membră a UE; Parlamentul României a statuat în 1999 că puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor fundamentale; în mesajul transmis de Preşedintele României în faţa camerelor reunite la 18 decembrie 2006 a fost condamnat regimul dictatorial şi instrumentele acestuia; s-a exprimat regretul şi compasiunea pentru victimele dictaturii comuniste şi a cerut scuze celor care au avut de suferit, familiilor lor; alături de inginerul G.U., omorât, de diplomatul M.R., condamnat la moarte în 1989 şi de generalul M.P., condamnat la moarte, revizuentul R.C. arată că se află printre persoanele cărora li s-a recunoscut un prejudiciu şi i s-a cerut oficial scuze"; - pentru ca, cu toate acestea, R.C. să iniţieze o procedură concretă de "reabilitate judiciară" prin promovarea unei cereri de revizuire abia la 13 aprilie 2007.

Aşa fiind, pe coordonatele art. 385¹⁵ pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul R.C. împotriva Deciziei penale. nr. 1 din 20 martie 2013 a Curţii Militare de Apel Bucureşti.

Obligă recurentul-revizuent la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 3350/2013. Penal		ICCJ. Decizia nr. 3380/2013. Penal →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

ICCJ. Decizia nr. 3331/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3341/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3348/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3350/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3380/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3386/2013. Penal ICCJ. Decizia nr. 3397/2013. Penal