ICCJ. Decizia nr. 3351/2013. Penal. Traficul de persoane (Legea 678/2001 art. 12). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3351/2013
Dosar nr. 2668/1/2013
Şedinţa publică din 31 octombrie 2013
Asupra recursurilor penale, deliberând, a reţinut următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 224 din 4 iunie 2009, Tribunalul Argeş, a dispus condamnarea inculpaţilor:
- I.M.G. la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenţia 12 ianuarie 2007 la zi şi menţinând starea de arest;
- G.S.R., la pedeapsa de 6 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenţia 12 ianuarie 2007 la zi şi menţinând starea de arest;
- T.V., la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare (8 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 şi 8 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001) cu executare în regim de detenţie şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie, deducând prevenţia 12 ianuarie 2007 la zi şi menţinând starea de arest;
- F.V. la pedeapsa de 8 ani închisoare cu executare în regim de detenţie, pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pentru o perioadă de 5 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă accesorie.
S-a luat act că părţile vătămate B.I.E., M.A.M. şi S.A.M. nu s-au constituit părţi civile.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că, după ce a întreţinut raporturi sexuale cu trei bărbaţi, la data de 9 ianuarie 2007, partea vătămată B.I.E. a fost luată de inculpatul G.S.R. în autoturismul său, deplasându-se pe autostrada Piteşti - Bucureşti, unde a fost urcată în autoturismul B. al inculpatului F.V., în care se mai afla inculpatul T.V. şi condusă la locuinţa inculpatului I.M.G..
A doua zi, partea vătămată a fost condusă de inculpaţii F.V. şi I.M.G. la locuinţa inculpatului T.V. din Bucureşti şi obligată să se prostitueze.
Ulterior, inculpatul F.V. a solicitat martorei C.I.F. 1.000 euro în schimbul eliberării părţii vătămate B.I.E..
Martora a sesizat situaţia organelor de urmărire penală, care organizând un flagrant i-a surprins pe inculpatul I.M.G., numitul L.N., împreună cu partea vătămată B.I.E., care a fost "recuperată", ocazie cu care inculpatul F.V. a fugit de la locul faptei.
În ziua de 12 ianuarie 2007, la percheziţia domiciliară de la locuinţa inculpatului T.V. a fost găsită partea vătămată M.A.M., în vârstă de 14 ani, care a fost obligată să practice prostituţia, alături de B.I.E. şi alte 4 - 5 fete minore, aşa cu rezultă din declaraţiile părţii vătămate.
S-a mai reţinut că partea civilă B.I.E. a fost condusă în comuna Găneasa, judeţul Ilfov, şi apoi la locuinţa inculpatului I.M.G., unde i s-a adus la cunoştinţă că trebuie să practice prostituţia în folosul inculpaţilor, dar întrucât a refuzat, inculpaţii I.M.G. şi F.V. au vândut-o numitului "A.S.", pentru suma de 1.400 lei.
Instanţa de fond a apreciat că toţi inculpaţii au acţionat în baza unui plan prestabilit, în sensul că la 9 ianuarie 2007, au răpit-o pe partea vătămată B.I.E. în scopul exploatării, respectiv a obligării la practicarea prostituţiei în beneficiul lor.
Prin Decizia penală nr. 85/A din 15 septembrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş, desfiinţând în parte sentinţa penală atacată, sensul în care a reţinut faţă de inculpatul T.V. dispoziţiile art. 37 lit. a) C. pen., pentru fiecare infracţiune în parte, menţinând pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare şi a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o durată de 5 ani, pedeapsă pe care a contopit-o cu restul de 606 zile închisoare, rămas neexecutat din pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată prin Sentinţa penală nr. 196 din 12 ianuarie 2004 a Tribunalului Bucureşti, ca urmare a revocării beneficiului liberării condiţionate.
Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate au fost menţinute, fiind respinse apelurile inculpaţilor I.M.G., T.V., G.S.R. şi F.V., iar starea de arest a inculpaţilor I.M.G. şi T.V. a fost menţinută.
Prin Decizia nr. 635 din 8 martie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpaţii I.M.G., G.S.R. şi F.V., a casat în parte hotărârile atacate, numai cu privire la inculpaţii T.V., I.M.G. şi G.S.R., în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., şi reducerii pedepselor principale aplicate inculpaţilor I.M.G., pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen., de la 8 ani închisoare la 7 ani închisoare şi G.S.R. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001, de la 6 ani închisoare la 5 ani şi 3 luni închisoare.
S-au descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului T.V. de 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) şi b) C. pen., în pedepsele componente de 8 ani închisoare, 8 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzută art. 64 lit. a) şi b) C. pen., şi restul neexecutat de 606 zile rămas din pedeapsa de 5 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 196/2004 a Tribunalului Bucureşti, majorându-se pedepsele principale pentru infracţiunile prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., de la 8 ani închisoare la 9 ani închisoare, în final stabilindu-se o pedeapsă rezultantă de 9 ani închisoare şi 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
S-a casat în totalitate decizia atacată faţă de inculpatul F.V., trimiţându-se cauza spre rejudecare la Curtea de Apel Piteşti.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate faţă de inculpaţii T.V., G.S.R. şi I.M.G., deducându-se prevenţia pentru inculpaţii T.V. şi I.M.G. de la 12 ianuarie 2007 la 2 martie 2012, respingându-se, totodată, recursul inculpatului T.V..
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că, deşi inculpatul F.V. a invocat în apelul o serie de încălcări ale dispoziţiilor legale, instanţa de prim control judiciar, nesocotind prevederile art. 378 alin. (2) C. proc. pen., nu a răspuns la "majoritatea acestor critici, esenţiale, pentru clarificarea situaţiei juridice şi reţinerea vinovăţiei inculpatului, de natură a-i garanta drepturile şi a influenţa soluţia, mulţumindu-se să facă o analiză a cauzei doar din perspectiva tratamentului sancţionator în ceea ce-l priveşte" omitând chiar să indice "probele concordante care au condus la pronunţarea hotărârii de condamnare a inculpatului, în condiţiile în care acesta a negat în mod constant comiterea faptei".
Prin Decizia penală nr. 44/A din 11 aprilie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Argeş declarat împotriva Sentinţei nr. 224 din 4 iunie 2009 a Tribunalului Argeş, desfiinţând, în parte, hotărârea atacată numai cu privire la inculpatul F.V., în sensul majorării pedeapsei aplicate acestuia pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. la 9 ani închisoare, menţinând măsura arestării preventive cu consecinţa deducerii prevenţiei de la 23 martie 2013 la zi, precum şi celelalte dispoziţii ale sentinţei.
S-a respins ca nefondat apelul inculpatului F.V..
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, a reţinut, în esenţă, că, la data de 9 ianuarie 2007, inculpatul F.V. împreună cu coinculpaţii M.G., T.V., G.S.R. a răpit-o pe partea vătămată B.I.E., a transportat-o, a cazat-o şi a forţat-o prin ameninţare să se prostitueze în favoarea sa, iar pentru eliberarea acesteia i-a solicitat martorei C.I.F. suma de 1.000 euro.
În seara zilei de 11 ianuarie 2007, organele de poliţie organizând un flagrant ca urmare a sesizării martorei C.I.F., i-au depistat pe inculpatul I.M.G., numitul L.N. şi inculpatul F.V. în timp ce încercau să facă schimbul cu partea vătămată B.I.E. pentru suma de bani solicitată, ultimul dintre inculpaţi reuşind să fugă.
Vinovăţia inculpatului F.V. a fost constatată de instanţa de prim control judiciar pe baza coroborării denunţului formulat de martora C.I.F., cu declaraţiile părţii vătămate B.I.E., ale martorilor I.M.F., T.I., L.N., procesul-verbal de prindere în flagrant, mijloace de probă care au confirmat implicarea sa în răpirea părţii vătămate, dar şi în efectuarea schimbului din data de 11 ianuarie 2007, fiind prezentate şi analizate pe larg, în final înlăturându-se declaraţiile de nerecunoaştere ale inculpatului ca neconforme cu realitatea faptică.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului F.V. întruneşte elementele constitutive al infracţiunii prevăzute de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.. Întrucât acesta împreună cu alţi coinculpaţi a răpit-o pe partea vătămată, a transportat-o, a cazat-o şi a forţat-o prin ameninţare să se prostitueze în favoarea sa, motiv pentru care s-a apreciat ca fiind neîntemeiată cererea inculpatului de schimbare a încadrării juridice în infracţiunea prevăzută de art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, text prin care legiuitorul a incriminat recrutarea, transportarea, transferarea, găzduirea sau primirea unui minor în scopul exploatării sale.
Sub aspectul tratamentului tratamentului sancţionator s-a considerat că în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. şi de respectarea principiului proporţionalităţii, în sensul corectei adecvări a pedepsei, nu se impune reţinerea dispoziţiilor art. 74 lit. a), b) şi c) C. pen. şi ale art. 861 C. pen., cu atât mai mult cu cu cât inculpatul F.V. a fost condamnat şi pentru ale fapte penale, aflate de Judecătoria Buftea în anul 2010.
S-a constatat că parchetul a declarat apelul în termen, în condiţiile în care hotărârea instanţei de fond a fost pronunţată la 4 iunie 2009, iar Adresa nr. 3166/2009 prin care s-a înaintat calea de atac exercitată de Ministerul Public s-a înregistrat la Tribunalul Argeş 12 iunie 2009, deci în termenul de 10 zile prevăzut în art. 363 alin. (1) C. proc. pen.
Instanţa de prim control judiciar a apreciat ca fiind fondat apelul parchetului, întrucât în raport de pericolul social concret al faptei săvârşite de către inculpatul F.V., caracterul continuat al acesteia, precum şi de datele care caracterizează persoana acestuia, inclusiv comiterea de noi fapte penale, se impune majorarea pedepsei.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, în termen legal, inculpatul F.V., invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 alin. (1) pct. 3, 12 şi 17 C. proc. pen.
În principal, s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât judecătorii din apel, la data de 21 martie 2013, când au dispus arestarea sa preventivă şi-au spus părerea cu privire la soluţia pe care o vor pronunţa, având în vedere că au făcut referiri la vinovăţia cu care ar fi comis infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată, dar şi pentru că instanţa de prim control judiciar nu s-a conformat celor două decizii date de instanţa supremă, în rejudecare omiţându-se să-i fie verificate criticile formulate, ba mai mult a fost soluţionată încă o dată calea de atac a apelului promovată de parchet, deşi aceasta, nu îl viza, procurorul extinzând-o în ceea ce-l priveşte abia după împlinirea termenului prevăzut de lege, adică cu ocazia dezbaterilor, cu atât mai mult cu cât prin Decizia nr. 635/2012, Înalta Curte respinsese recursul procurorului.
În acelaşi context, s-a arătat că nu a fost admisă cererea de probatorii formulată, administrarea, respectiv readministrarea probelor fiind necesară pentru corecta stabilirea a situaţiei de fapt şi vinovăţiei inculpatului, caz în care s-ar fi constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane.
În subsidiar, a fost criticat cuantumul pedepsei solicitându-se reţinerea circumstanţelor atenuante cu consecinţa reducerii pedepsei sub minimul prevăzut de lege.
Examinând hotărârea atacată prin prisma cazurilor de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 3, 12, 14, 172 C. proc. pen., precum şi din oficiu, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul declarat de inculpatul F.V. ca fondat, pentru următoarele considerente:
Unul dintre cazurile de incompatibilitate reglementate de art. 47 alin. (2) C. proc. pen. constă în exprimarea cu anticipaţie de către judecător a părerii sale asupra soluţiei ce ar putea fi dată în cauza cu care a fost învestit.
În speţă, judecătorii învestiţi cu soluţionarea apelului au dispus, la data de 21 martie 2013, prin Încheierea nr. 30/2013, arestarea preventivă a inculpatului F.V., reţinând anumite împrejurări faptice, fără însă a face afirmaţii neechivoce, categorice asupra vinovăţiei acestuia.
De altfel, constatându-se că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, s-a reţinut, într-un mod succint, că există indicii temeinice privind contribuţia inculpatului F.V. la comiterea faptelor din 21 decembrie 2006 şi 9 ianuarie 2007, fără însă să transpară vreo idee preconcepută în legătură cu soluţia ce urma a se pronunţa, respectiv că inculpatul va fi condamnat.
Împrejurarea că norma de procedură penală condiţionează arestarea preventivă de existenţa unor indicii temeinice din care să rezulte săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală nu echivalează cu stabilirea vinovăţiei inculpatului, dovedirea acesteia fiind rezultatul procesului deliberativ precedat de administrarea directă şi nemijlocită a probelor atât în acuzare cât şi în apărare de către instanţă.
Faptul că cei doi judecători nu şi-au exprimat părerea asupra fondului cauzei în momentul în care au dispus arestarea preventivă, păstrându-şi astfel obiectivitatea, o dovedeşte însăşi motivarea încheierii din 21 martie 2013 în cuprinsul căreia nu se face o prezentare amplă a situaţiei de fapt şi nicio analiză a probatoriului în susţinerea acuzaţiei, ba mai mult se precizează doar cu titlu general că din elementele de probă se desprinde bănuiala legitimă că inculpatul F.V. împreună cu alte persoane ar fi racolat victimele traficului de persoane, transportându-le în diferite locaţii, unde erau constrânse să întreţină relaţii sexuale contra cost.
Ca atare, Înalta Curte constată că judecătorii care în rejudecarea apelului au dispus luarea unei măsuri preventive privative de libertate nu se află în situaţia de incompatibilitate prevăzută de art. 47 alin. (2) C. proc. pen.
Hotărârea recurată este supusă casării prin prisma cazului prevăzut de art. 385 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., atunci când este contrară legii sau dacă prin intermediul acesteia s-a făcut o greşită aplicare a legii.
În speţă, Curtea de Apel Piteşti, conformându-se Deciziei nr. 635/2012 a Înaltei Curţi, în mod corect, s-a pronunţat în limitele în care hotărârea a fost casată, rejudecând atât apelul inculpatului F.V., cât şi cel promovat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeş cu privire la acest inculpat.
Faţă de considerentele hotărârii anterior menţionate care au stat la baza rejudecării cauzei în integralitate, dar numai faţă de inculpatul F.V., rezultă că instanţa de prim control judiciar trebuia să reexamineze cauza nu doar prin prisma criticilor invocate de inculpat, ci şi în raport de motivele dezvoltate de parchet, în susţinerea propriei căi de atac a apelului.
Astfel, instanţa supremă fiind învestită cu recursul parchetului care viza majorarea pedepselor aplicate inculpaţilor, inclusiv inculpatului F.V., nu a mai analizat acest motiv faţă de inculpat, nici măcar prin prisma propriei sale căi de atac, întrucât a constatat că instanţa de prim control judiciar nu rezolvase fondul cauzei ca urmare a faptului că omisese să se pronunţe asupra unor cereri şi apărări esenţiale formulate de către inculpat.
Că aşa stau, lucrurile, o dovedeşte însăşi motivarea hotărârii de îndrumare în cuprinsul căreia se precizează că în raport de soluţia ce va fi pronunţată faţă de inculpatul F.V. nu se mai impune analizarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., critica privind individualizarea pedepsei urmând să fie avută în vedere în rejudecare atât prin prisma apelului promovat de parchet, cât şi al celui declarat de inculpat.
Această împrejurare rezultă chiar din dispoziţiile instanţei supreme care admiţând recursurile formulate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Piteşti şi inculpatul F.V., a casat în totalitate Decizia penală nr. 85/A din 15 septembrie 2011 a Curţii de Apel Piteşti, cu privire la acest inculpat şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi instanţă.
Potrivit art. 374 C. proc. pen. motivele de apel se formulează în scris, prin cererea de apel sau prin memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de apel cel mai târziu până în ziua judecăţii, acestea putând fi însă formulate şi oral în ziua judecăţii.
Pentru ca judecata în apel să poată fi desfăşurată în contradictoriu, împrejurare ce presupune cunoaşterea motivelor de apel atât de către procuror cât şi de către partea adversă, norma procesual penal stabileşte ca acestea să fie depuse în scris cel mai târziu până în ziua judecăţii.
Cum însă pentru depăşirea acestui termen nu există o sancţiune procesuală ca în cazul căi de atac a recursului, legiuitorul dă posibilitatea, în condiţiile art. 374 teza finală C. proc. pen., ca motivele de apel să fie formulate şi oral, în şedinţă, pentru asigurarea contradictorialităţii, în chiar ziua judecăţii.
Altfel spus pentru a putea examina toate motivele de apel invocate, instanţa de prim control judiciar trebuie să verifice doar dacă declaraţia de apel a fost făcută în termen, fiind lipsit de relevanţă juridică faptul că motivele nu au fost dezvoltate în scris, întrucât este suficient să fie formulate oral,chiar şi în ziua judecăţii.
În concret, aşa cum corect a constatat şi instanţa de prim control judiciar, Ministerul Public a declarat apel în termenul de 10 zile prevăzut de art. 363 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile în care Sentinţa penală nr. 224/2009 a Tribunalului Argeş a fost pronunţată în 4 iunie 2009, iar cererea de apel formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalului Argeş şi înaintată cu Adresa nr. 3166/2009 a fost înregistrată pe rolul instanţei de fond la data de 12 iunie 2009.
De asemenea, declaraţia de apel a parchetului, îi privea pe toţi cei 4 inculpaţi trimişi în judecată, deci şi pe inculpatul F.V., situaţie în care instanţa de prim control judiciar era obligată să examineze calea de atac a Ministerului Public şi din perspectiva redozării pedepsei, chiar dacă această critică a fost dezvoltată în scris doar pentru inculpatul T.V. întrucât procurorul în ziua judecăţii a susţinut acelaşi motiv pentru toţii inculpaţii din cauză.
În acelaşi context, se constată că, în rejudecarea apelurilor parchetului şi inculpatului F.V., Curtea de Apel Piteşti a respectat decizia dată în recurs prin care s-a statuat că în vederea soluţionării fondului cauzei instanţa de prim control judiciar urma să purceadă la analizarea tuturor cererilor esenţiale formulate de acesta, prin apărător (tardivitatea căi de atac a Ministerului Public, greşita încadrare juridică a faptei cu consecinţa schimbării acesteia), dar şi a probelor administrate, proces în urma căruia să stabilească situaţia de fapt şi în ce măsură apărările inculpatului îşi găsesc corespondent în probatoriu.
În concret, judecătorii apelului, conformându-se dispoziţiilor art 38518 alin. (1) C. proc. pen., au lămuri cauza sub toate aspectele şi au stabilit împrejurările faptice în care a acţionat inculpatul F.V. împreună I.M.G., T.V. şi G.S.R. pentru a o trafica pe partea vătămată B.I.E. în scopul de a o exploata sexual.
Astfel, au fost prezentate de o manieră amplă atât situaţia de fapt cât şi mijloacele de probă din care a rezultat că inculpatul a participat la răpirea părţii vătămate, ajutând la transportarea sa la imobilul unde a fost obligată să întreţină raporturi sexuale contra cost, precum şi că a fost implicat în vânzarea acesteia către martora C.I.F..
Nu în ultimul rând, instanţa de apel a explicat raţiunile avute în vedere la înlăturarea declaraţiilor de nerecunoaştere ale inculpatului F.V., precum şi a cererii de schimbarea a încadrării juridice a faptelor, reţinând acelaşi încadrare ca din rechizitoriu, dar nu şi în ultimul rând a celei de constatare a tardivităţii căi de atac promovate de parchet.
Concluzionând, Înalta Curte constată că vinovăţia inculpatului F.V. a fost reţinută din coroborarea ansamblului probator administrat în cauză, instanţa de prim control judiciar, în rejudecare, respectând dispoziţiile date în recurs, a identificat şi analizat mijloacele de probă pe care şi-a fundamentat soluţia de condamnare, expunând în acelaşi timp împrejurările de fapt şi de drept care au condus la hotărârea adoptată, precum şi motivele pentru care au fost înlăturate apărările inculpatului.
De altfel, ceea ce critică recurentul prin invocarea dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi, în parte ale pct. 17 C. proc. pen., nu este o problemă de drept, care poate fi supusă controlului judiciar în cadrul acestor cazuri de casare, ci acesta se referă cu preponderenţă exclusiv la situaţia de fapt reţinută, solicitând în realitate stabilirea altor împrejurări faptice, cu consecinţa absolvirii sale de vinovăţie, în condiţiile în care susţinând, cu titlu general, lipsa tuturor elementelor constitutive ale infracţiunii de trafic de persoane tinde de fapt să demonstreze că fapta mi există.
Or, verificarea respectării, în rejudecare, a dispoziţiilor legale nu poate aduce atingere situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă şi de către cea de apel.
În realitate, criticile aduse hotărârii date în apel se încadrau anterior datei de 12 februarie 2013 în cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen., dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 2/2013 prin care s-au adus modificări normei procesual penale, inclusiv sub aspectul abrogării acestui text de lege, motiv pentru care nu mai pot fi examinate în prezent, în condiţiile în care în sistemul nostru juridic recursul în materie penală este reglementat ca o cale de atac devolutivă în drept, iar soluţia atacată a fost pronunţată la 11 aprilie 2013, deci ulterior schimbărilor legislative intervenite.
În acelaşi context, reglementările în vigoare permit cenzurarea unei hotărâri prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, chiar şi ca efect al cauzelor de agravare sau atenuare.
În cauză, pedeapsa a fost stabilită recurentului inculpat F.V. în limite legale, în condiţiile în care tratamentul sancţionator pentru infracţiunea prevăzută de art. 12 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 678/2001 este închisoarea de la 5 ani la 15 ani, iar acesta a fost condamnat la 9 ani, reţinându-se şi forma continuată a infracţiunii.
Constatând, aşadar, că, în cauză, nu sunt incidente cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) pct. 3, 12, 14 şi 172 C. proc. pen. şi nici nu se regăseşte vreun alt motiv de recurs care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., să poată fi luat în considerare din oficiu, Înalta Curte, în temeiul art. 38513 pct. (1) lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V., urmând să-i deducă şi prevenţia.
Având în vedere că recurentul inculpat este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.V. împotriva Deciziei penale nr. 44/A din 11 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie în Dosarul nr. 8136/1/2011.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, timpul reţinerii şi arestării preventive de la 23 martie 2013 la 31 octombrie 2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 350 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 31 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3349/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3352/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
