ICCJ. Decizia nr. 3379/2013. Penal. Traficul de influenţă (art.257 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia penală nr. 3379/2013
Dosar nr. 6237/105/2012
Şedinţa publică din 1 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă.
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 5 din 14 martie 2013, Tribunalul Prahova, în baza art. 403 alin. (3) raportat la art. 401 C. proc. pen., a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul J.M., domiciliat în Germania, împotriva Sentinţei penale nr. 340 din 26 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Prahova, ca neîntemeiată. A fost obligat revizuentul la plata sumei de 550 RON, cheltuieli judiciare către stat, din care 200 RON reprezintă onorariul apărătorului din oficiu, ce va fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub Dosar nr. 6237/105/2012, revizuentul J.M. (domiciliat în Germania) a solicitat instanţei revizuirea Sentinţei penale nr. 340 din 26 octombrie 2000 pronunţată de Tribunalul Prahova în Dosar nr. 4489/105/2000, definitivă prin Decizia penală nr. 116 din 16 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost condamnat la o pedeapsă de 3 ani închisoare.
În motivarea cererii, condamnatul revizuent J.M. a arătat că hotărârea de condamnare este nelegală şi netemeinică, deoarece martorii din cauză au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă. Totodată, revizuentul a apreciat că i-a fost încălcat dreptul la apărare. În probatoriu, s-au depus la dosar acte, memorii ale revizuentului, s-a ataşat la dosarul de fond nr. 4489/105/2000 al Tribunalului Prahova.
Examinând actele şi lucrările dosarului, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul nr. 106/P/1999 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Harghita, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului J.M. pentru săvârşirea infracţiunilor de trafic de influenţă (două fapte) prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 31 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Prin Sentinţa penală nr. 340 din 20 octombrie 2000 a Tribunalului Prahova i-a fost aplicată condamnatului J.M., pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare pentru săvârşirea a două infracţiuni de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen. (fapte din martie 1999) şi participaţie improprie la săvârşirea infracţiunii de înşelăciune (fapta din martie 1999).
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că în cursul lunii martie 1999 inculpatul a pretins şi a primit suma totală de 6.000.000 lei vechi de la numiţii F.M. şi F.L., în scopul obţinerii de vize pentru deplasarea în Germania, pentru aceasta lăsând să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar din cadrul Ambasadei Germaniei din Bucureşti şi, totodată, în cursul lunii martie 1999 a indus în eroare pe aceleaşi persoane, prin prezentarea ca adevărat a faptului că va achita serviciile de cazare şi masa unui grup de sportivi, aceste servicii fiind suportate în realitate de către unităţile în cauză care au asigurat cazarea şi masa grupului de sportivi, producând un prejudiciu în patrimoniul fiecăreia dintre aceste societăţi.
Prin Decizia penală nr. 137 din 14 martie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti s-a respins ca tardiv apelul declarat de inculpatul J.M. împotriva Sentinţei penale nr. 340/2000 a Tribunalului Prahova, iar prin Decizia penală nr. 116 din 16 ianuarie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a respins ca nefondat recursul declarat de inculpatul J.M., împotriva Deciziei penale nr. 137 din 14 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti.
Tribunalul Prahova a constatat că din actele şi lucrările dosarului nu există date că inculpatului i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare şi nici alte date din care să rezulte că martorii din prezenta cauză ar fi fost condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă în legătură cu faptele pentru care revizuentul a fost condamnat. De altfel, admiterea unei cereri de revizuire este posibilă în condiţiile schimbării în totalitate a hotărârii, în sensul achitării totale a revizuentului condamnat.
În raport de cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen., cu excepţia faptului că revizuentul a indicat că martorii ar fi săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, neprezentând niciun înscris doveditor în acest sens, nu a invocat niciun alt temei care ar fi putut duce la admiterea unei astfel de cereri.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond, în baza art. 403 alin. (3) raportat la art. 401 C. proc. pen., a respins cererea de revizuire formulată de revizuentul condamnat J.M. ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel condamnatul revizuent J.M., criticând-o în sensul că instanţa de fond în mod greşit a respins cererea sa de revizuire ca fiind neîntemeiată, fără a ţine seama de motivele pe care le-a invocat, respectiv faptul că martorii audiaţi în cauză au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, iar probele au fost denaturate.
Prin Decizia penală nr. 97 din 10 mai 2013, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de revizuentul J.M., împotriva Sentinţei penale nr. 5 din 14 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Prahova.
A obligat apelantul revizuent la 300 RON cheltuieli judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de 200 RON, urmând a fi avansat din fondurile Ministerului Justiţiei în contul Baroului Prahova.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut următoare:
Curtea a reţinut că revizuentul a arătat că martorii audiaţi cu ocazia soluţionării fondului cauzei în care s-a dispus condamnarea sa au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, dar nu a prezentat vreun înscris doveditor în acest sens ori vreo sentinţă de condamnare sau o soluţie dată de parchet cu privire la vreunul dintre martorii la care a făcut referire revizuentul, din care să rezulte că martorii au făcut declaraţii necorespunzătoare adevărului, care au constituit temeiul condamnării sale.
De asemenea, s-a reţinut că în cauză nu există date sau indicii din care să rezulte că revizuentului i-ar fi fost încălcat dreptul la apărare pe parcursul procesului penal.
Împotriva deciziei penale mai sus menţionate, în termenul prevăzut de lege, a declarat recurs revizuentul J.M. reiterând motivele invocate în faţa instanţei de apel referitoare la împrejurarea că martorii audiaţi în cauză au săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă, iar probele au fost denaturate. Totodată, se constată că recurentul a depus la dosarul cauzei un memoriu în care acesta a făcut aprecieri cu privire la faptul că martorii care au declarat împotriva sa s-au constituit într-un grup organizat, dosarul fiind unul comandat politic.
Recursul declarat de revizuentul condamnat este nefondat urmând a fi respins ca atare pentru următoarele considerente:
Revizuirea este reglementată ca fiind o cale extraordinară de atac prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reţinute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorate nerecunoaşterii de către instanţe a unor împrejurări de care depinde adoptarea unei hotărâri conforme cu legea şi adevărul.
Totodată, revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt şi de a reabilita judecătoreşte pe cei condamnaţi pe nedrept.
Cazurile de revizuire sunt expres şi limitativ prevăzute de art. 394 C. proc. pen. şi sunt singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.
O altă interpretare în sensul extinderii acestei căi de atac la alte situaţii privitoare la eventuala nerespectare a unor condiţii formale de desfăşurare a judecăţii sau a unor raţionamente jurisdicţionale, pretins corecte, este exclusă în raport de dispoziţiile procesual penale ce reglementează revizuirea dar şi cu principiul statuat prin art. 129 din Constituţia României, potrivit căruia părţile interesate care îşi reglementează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii.
O eventuală greşită apreciere a probelor nu se încadrează în vreuna din situaţiile pe care le are în vedere art. 394 C. proc. pen. aceste aspecte putând fi invocate în căile ordinare de atac.
Este de menţionat că revizuentul J.M. nu a făcut dovada prin hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, că martorii audiaţi ar fi săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere aşa cum prevăd dispoziţiile art. 395 C. proc. pen.
Cum în speţă, motivele de revizuire invocate de recurentul revizuent nu se circumscriu cazurilor prevăzute de art. 394 C. proc. pen. care sunt de strictă interpretare şi aplicare, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuentul J.M. împotriva Deciziei penale nr. 97 din 10 mai 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul revizuent la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 noiembrie 2013.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 3374/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
