ICCJ. Decizia nr. 3414/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3414/2013
Dosar nr. 45730/3/2012
Şedinţa publică din 05 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 3 din 8 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 403 C. proc. pen., a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de petenta P.C. de revizuire a Sentinţei penale nr. 499/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală.
Analizând actele şi lucrările dosarului cu privire la admisibilitatea cererii de revizuire, tribunalul a constatat următoarele:
La data de 27 noiembrie 2012 a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, referatul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti privind cererea de revizuire formulată de petenta P.C.
Parchetul a apreciat cererea de revizuire ca fiind inadmisibilă, întrucât petenta nu a fost parte în proces, iar împotriva aceleiaşi sentinţe penale a mai formulat o cerere de revizuire, respinsă, ca inadmisibilă.
Prin Sentinţa penală nr. 499/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2986/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost condamnaţi inculpaţii A.G. şi A.N. la câte o pedeapsă de 9 ani şi 6 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 215 alin. (2), (3) C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 292 C. pen.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut în esenţă că inculpaţii au indus în eroare partea vătămată P.E. cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul situat în Snagov, declarând în faţa notarului public că respectivul imobil nu este grevat de sarcini, deşi aveau cunoştinţă că era ipotecat în favoarea B.I.R., folosindu-se de un certificat de sarcini fals.
Potrivit art. 396 C. proc. pen., pot cere revizuirea: a) oricare parte din proces, în limitele calităţii sale procesuale; b) soţul sau rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia.
Tribunalul a reţinut că petenta nu se încadrează în niciuna dintre categoriile de persoane abilitate să promoveze cerere de revizuire, aceasta nefiind parte în procesul penal finalizat cu pronunţarea Sentinţei penale nr. 499/2000 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 2986/2001 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici nu are calitatea de soţ sau rudă apropiată a persoanelor condamnate.
În consecinţă, instanţa a respins, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de petenta P.C..
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel petenta P.C., nemotivat în scris.
Prin Decizia penală nr. 124 din 13 mai 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de revizuenta P.C. împotriva Sentinţei penale nr. 3 din 08 ianuarie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, şi a obligat-o la cheltuieli judiciare.
Pentru a pronunţa această hotărâre s-a reţinut că, instanţa de fond a respins, în mod corect, cererea revizuentei, ca inadmisibilă, constatând că petenta nu a avut nicio calitate în cauza a cărei revizuire se cere şi nu face parte dintre persoanele prev. de art. 396 C. proc. pen., care pot cere revizuirea.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs revizuenta P.C., fără însă a fi motivat.
Concluziile formulate de reprezentantul Ministerului Public, au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.
Înalta Curte, examinând recursul declarat de revizuenta P.C. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale, toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluării recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată la data de 13 mai 2013 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluării recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că revizuenta nu şi-a motivat recursul, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., astfel că nu va proceda la examinarea recursului cu atât mai mult cu cât nu a constatat incidenţa vreunui caz de casare care poate fi luat în discuţie din oficiu.
Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta P.C. împotriva Deciziei penale nr. 124 din 13 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentei revizuente P.C. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenta P.C. împotriva Deciziei penale nr. 124 din 13 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurenta revizuenta la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 05 noiembrie 2013.
| ← CSJ. Decizia nr. 3419/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... | ICCJ. Decizia nr. 3415/2013. Penal. Omorul (art. 174 C.p.).... → |
|---|
