ICCJ. Decizia nr. 3635/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
RO M A N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3635/2013
Dosar nr. 1000/2/2013
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
A fost respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de condamnatul persoană transferabilă.
În baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută sentinţa penală nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă prin decizia 13Ost 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curţii Supreme de Justiţie.
S-a dispus transferarea condamnatului N.B.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare.
A fost dedusă din pedeapsă durata prevenţiei de la 16 iunie 2010 la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, din care onorariul parţial al apărătorului din oficiu, în sumă de 80 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a se hotărî astfel s-au reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 3072/11-5/2012 din 28 ianuarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, definitivă prin decizia 130st 134/11x-8 din 15 decembrie 2011 a Curţii Supreme de Justiţie, şi punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de Ministerului Justiţiei din Republica Austria, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului N.B.A.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat că, prin sentinţa penală nr. 603Hv/11h din 4 august 2011 pronunţată de Tribunalul pentru cauze penale din Viena, s-a dispus condamnarea inculpatului N.B.A. la 20 ani închisoare, în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 15,75 C. pen. austriac, hotărârea rămânând definitivă la data de 15 decembrie 2011.
În fapt, s-a reţinut că, la data de 16 mai 2010, inculpatul, împreună cu o altă persoană, a turnat un lichid inflamabil pe faţa şi părul, părţii vătămate M.F., după care i-a dat acesteia foc, partea vătămată suferind arsuri de gradul doi şi trei pe cap, piept şi mâini.
În raport cu situaţia de fapt reţinută în hotărârea definitivă de condamnare, s-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
S-a reţinut că faptele reţinute în sarcina numitului N.B.A. sunt incriminate ca infracţiuni şi de legea penală a statului român, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunii de tentativă la omor deosebit de grav, prevăzută de art. 20 raportat la art. 175, art. 176 lit. a) C. pen.
Inculpatul a fost condamnat de instanţa austriacă la pedeapsa de 20 de ani închisoare şi prin actul din 21 februarie 2012, emis de Direcţia Poliţiei Federale Viena, s-a dispus interdicţia pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii Austria, executarea acestei pedepse începând la data de 6 octombrie 2010, dată la care inculpatul a fost arestat preventiv.
Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detenţiunii cu durata de 20 de ani închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni şi potrivit legii penale a statului român.
De asemenea, s-a reţinut faptul că însuşi condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, aşa cum rezultă din procesul-verbal din data de 22 mai 2012, întocmit de autorităţile austriece, în care se arată că acesta doreşte să execute pedeapsa în România, iar prin actul din 21 februarie 2012, emis de Direcţia Poliţiei Federale Viena, s-a dispus interdicţia pe durată nelimitată de a se afla pe teritoriul Republicii Austria.
În ce priveşte cererea de conversiune a condamnării, formulată de persoana transferabilă prin apărător, se constată că aceasta este nefondată.
Persoana transferabilă a solicitat conversiunea pedepsei în pedeapsa prevăzută de art. 182 alin. (3) C. pen., respectiv aplicarea maximului special de 12 ani închisoare, arătând că, raportat la art. 28 şi art. 51 C. pen., condamnatul N.B.A. are calitatea de instigator la săvârşirea de către celălalt condamnat N.N. a infracţiunii de vătămare corporală gravă, iar nu de omor.
Potrivit art. 159 din Legea nr. 302/2004, dacă felul pedepsei aplicate sau durata acesteia este incompatibilă cu legislaţia română, statul român poate, prin hotărâre judecătorească, să adapteze această pedeapsă la aceea prevăzută de legea română pentru faptele care au atras condamnarea. Această pedeapsă trebuie să corespundă, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte felul pedepsei aplicate prin hotărârea statului de condamnare şi, în niciun caz, nu poate să agraveze situaţia condamnatului.
Se constată că pedeapsa aplicată de instanţa austriacă corespunde în totalitate dispoziţiilor din legea penală română.
Astfel, potrivit art. 21 alin. (2) C. pen., tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei, iar în cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, cum este cazul în speţa de faţă, se aplică pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani.
Or, pedeapsa de 20 de ani închisoare aplicată de instanţele austriece se încadrează întrutotul în dispoziţiile art. 21 alin. (2) C. pen., menţionate anterior.
În plus, pedeapsa de 20 de ani închisoare nu depăşeşte maximul general prevăzut de legea română, respectiv de art. 53 C. pen., de 30 de ani închisoare.
Solicitarea persoanei transferabile de a se aplica maximul special de 12 ani închisoare, raportat la art. 28 şi art. 51 C. pen., deoarece condamnatul N.B.A. ar avea calitatea de instigator la săvârşirea de către celălalt condamnat, N.N., a infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit de grav, prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., constituie în realitate o solicitare de modificare a hotărârii penale străine, prin reţinerea unei alte situaţii de fapt şi a altei încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004.
Hotărârea instanţei străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei de fapt stabilite şi al încadrării juridice a acesteia, care în legislaţia română corespunde dispoziţiilor art. 20, raportat la art. 176 lit. a) C. pen.
Conversiunea condamnării poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate şi numai în condiţiile prevăzute de lege, iar nu şi asupra vinovăţiei inculpatului, a situaţiei de fapt ori a încadrării juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanţa de condamnare.
Curtea a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune conversiunea condamnării, astfel că sunt incidente dispoziţiile art. 158 din aceeaşi lege, referitoare la continuarea executării: „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.”
Împotriva acestei sentinţe, persoana transferabilă N.B.A. a declarat recursul de faţă solicitând, potrivit memoriului olograf depus la dosar, conversiunea pedepsei aplicate de autorităţile austriece în pedeapsa maximă prevăzut de C. pen. român pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă prevăzută de art. 182 alin. (3), 12 ani închisoare.
Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte de Casaţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată. prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglementată de Legea nr. 302/2004, republicată.
Înalta Curte constată că prin sentinţa penală recurată a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi s-a dispus transferarea condamnatului N.B.A. într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 20 de ani închisoare, fiind respinsă cererea de conversiune a pedepsei, formulată de acesta.
Critica condamnatului N.B.A. referitoare la greşita respingere a cereri de conversiunea a pedepsei nu este întemeiată.
Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, solicitarea persoanei transferabile de a se aplica maximul special de 12 ani închisoare, raportat la art. 28 şi art. 51 C. pen., deoarece ar avea calitatea de instigator la săvârşirea de către celălalt condamnat N.N. a infracţiunii de vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 182 C. pen., iar nu de omor deosebit de grav prevăzut de art. 176 lit. a) C. pen., constituie, în realitate, o solicitare de modificare a hotărârii penale străine, prin reţinerea unei alte situaţii de fapt şi a altei încadrări juridice, ceea ce nu este posibil în procedura prevăzută de art. 159 din Legea nr. 302/2004.
Înalta Curte constată că hotărârea instanţei străine se bucură de autoritate de lucru judecat sub aspectul situaţiei de fapt stabilite şi al încadrării juridice a acesteia, care, în legislaţia română, corespunde dispoziţiilor art. 20 raportat la art. 176 lit. a) C. pen., iar conversiunea condamnării poate avea loc numai asupra pedepselor aplicate şi numai în condiţiile prevăzute de lege, iar nu şi asupra vinovăţiei inculpatului, a situaţiei de fapt ori a încadrării juridice a faptei, care sunt stabilite cu autoritate de lucru judecat de instanţa de condamnare.
În mod corect a stabilit instanţa de fond că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 159 din Legea nr. 302/2004 pentru a se dispune conversiunea condamnării, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 158 din aceeaşi lege, referitoare la continuarea executării potrivit cu care „în cazul în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, el trebuie să respecte felul şi durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare.”
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sentinţa recurată este legală şi temeinică, urmând ca recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva sentinţei penale nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, să fie respins, ca nefondat, în temeiul art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, din care onorariul parţial al apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă N.B.A. împotriva sentinţei penale nr. 196 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 20 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3634/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 3636/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... → |
|---|
