ICCJ. Decizia nr. 3636/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3636/2013
Dosar nr. 1646/2/2013
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 149 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 modificată prin Legea nr. 222/2008 a fost recunoscută sentinţa penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin decizia nr. 107 din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel din Bologna, definitivă la data de 22 octombrie 2011.
S-a dispus transferarea condamnatului O.I., cetăţean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani şi 8 luni închisoare şi a pedepsei amenzii de 1.767 euro.
A fost interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a ocupa funcţii publice pe durata executării pedepsei.
A fost interzis condamnatului, ca pedeapsă complementară, dreptul de ocupa funcţii publice pe o durată de 10 ani după executarea pedepsei principale.
A fost dedusă din pedeapsă durata prevenţiei de la 29 octombrie 2009 la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus ca toate cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, din care onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 320 RON, urmând să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a se hotărî astfel s-au reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 204/II-5/2013 din 21 februarie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat Curtea de Apel Bucureşti, în temeiul dispoziţiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoaşterii sentinţei penale nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, modificată prin decizia nr. 107 din 7 iunie 2011 a Curţii de Apel din Bologna, definitivă la data de 22 octombrie 2011, şi punerii în executare a acesteia, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de Ministerului Justiţiei al Republicii Italia, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului O.I., cetăţean român, într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani şi 8 luni închisoare şi a pedepsei amenzii de 1.767 euro, aplicată în statul solicitant.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Curtea a constatat următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 2925 din 1 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bologna, Republica Italia, s-a dispus condamnarea inculpatului O.I. la 5 ani şi 8 luni închisoare în regim de detenţie.
Hotărârea a rămas definitivă la data de 22 octombrie 2011, conform înscrisurilor aflate la dosarul cauzei.
În fapt, s-a reţinut că, la 17 octombrie 2006, condamnatul, împreună cu alte patru persoane, a pătruns în locuinţa părţii vătămate, de unde, prin ameninţare şi violenţă, au sustras bijuterii şi două arme, partea vătămată suferind leziuni ce au necesitat 10 zile de îngrijire medicală. De asemenea, condamnatul a fost depistat de organele de poliţie având asupra sa două arme pentru care nu deţinea autorizaţie.
În raport de situaţia de fapt reţinută în hotărârea definitivă de condamnare, se constată îndeplinită condiţia dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Astfel, faptele reţinute în sarcina numitului O.I. sunt incriminate ca infracţiuni şi de legea penală a statului român, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de tâlhărie, violare de domiciliu şi nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor prevăzute de art. 211 alin. (21) lit. a), lit. c) C. pen., art. 192 alin. (2) C. pen. şi art. 279 alin. (1) C. pen.
Inculpatul a fost condamnat de instanţa italiană la pedeapsa de 5 ani şi 8 luni închisoare, la care se adaugă amenda în cuantum de 1.767 euro.
Executarea acestei pedepse a început la data de 29 octombrie 2009, dată la care inculpatul a fost arestat preventiv, conform înscrisurilor depuse la dosar, condamnatul aflându-se în acest moment în Penitenciarul Parma, Republica Italiană.
Curtea a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate, prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detenţiunii cu durata de 5 ani şi 8 luni închisoare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni, potrivit legii penale a statului român.
De asemenea, condamnatul a solicitat transferul într-un penitenciar din România, aşa cum rezultă din declaraţia sa din data de 17 februarie 2012 dată în faţa în faţa autorităţilor judiciare italiene, în care arată că doreşte să execute restul de pedeapsă în România.
Ulterior, prin cererea depusă la dosarul cauzei la termenul din 23 aprilie 2013 condamnatul a arătat că şi-a reconsiderat poziţia, în sensul că nu mai este de acord să fie transferat în România în vederea executării pedepsei.
Conform înscrisurilor privind executarea, depuse la dosar, condamnatul are de executat pedeapsa aplicată 5 ani şi 8 luni închisoare şi 1.767 de euro amendă, din care se va deduce durata executată de Ia 29 octombrie 2009 la zi.
Totodată, în privinţa acestuia s-a dispus, prin sentinţa de condamnare, măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul statului italian.
Curtea a constatat că, potrivit înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, condamnatul a refuzat transferul în România; primind citaţia în prezenta cauză a precizat în scris că nu doreşte să fie transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei şi a invocat faptul că nu are legături cu România.
Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia asupra transferului persoanelor condamnate, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Constatând că prin hotărârea de condamnare s-a dispus expulzarea condamnatului cu interdicţia de a intra pe teritoriul Republicii Italia, precum şi îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, Curtea a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Curtea a constatat că solicitarea este întemeiată, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi în raport de situaţia condamnatului şi de faptul că nu există alte cauze care să împiedice transferul acestuia într-un penitenciar din România, potrivit art. 152 din Legea nr. 302/2004.
Cu privire la pedepsele accesorii şi complementare, Curtea a constatat că prin sentinţa de condamnare pronunţată de instanţa italiană s-a dispus interzicerea perpetuă, pe viaţă, de a ocupa funcţii publice.
Curtea a apreciat că această pedeapsă are caracterul unei pedepse complementare, dispusă pe o durată nedeterminată şi constată că aceasta este în concordanţă cu legislaţia română din perspectiva naturii pedepsei însă nu şi a cuantumului acesteia.
Astfel, conform art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen. român pedeapsa complementară poate consta în interzicerea unor drepturi pe o durată de la 1 la 10 ani, după executarea pedepsei principale.
Legislaţia română nu permite, aşadar, aplicarea unei pedepse complementare pe toată durata vieţii condamnatului.
În aceste condiţii, Curtea a făcut aplicarea art. 10 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, în care se prevede că „dacă natura sau durata acestei sancţiuni este incompatibilă cu legislaţia statului de executare, sau dacă legislaţia acestui stat o impune, statul de executare poate, prin hotărâre judiciară sau administrativă, să adapteze această sancţiune la pedeapsa ori măsura prevăzută de lege pentru infracţiuni de aceeaşi natură. Această pedeapsă sau măsură corespunde, atât cât este posibil, în ceea ce priveşte natura sa, celei aplicate prin condamnarea de executat. Ea nu poate să agraveze prin natura sau prin durata sa sancţiunea pronunţată în statul de condamnare, nici să depăşească maximul prevăzut prin legea statului de executare”.
Pornind de la aceste dispoziţii, Curtea a constatat că natura pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a exercita funcţii publice nu este incompatibilă cu legea română ci dimpotrivă, aceeaşi pedeapsă complementară regăsindu-se şi în C. pen. român, însă potrivit legii române se impune stabilirea unei durate determinate a acesteia, neputând fi perpetuă.
Cum legislaţia română nu permite aplicarea pedepsei complementare pentru o durată nedeterminată, şi în raport de ultima teză a art. 10 pct. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate de la Strasbourg 1983, care se referă la continuarea executării pedepsei, Curtea a adaptat această pedeapsă conform legii române, astfel că a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii ocupării unei funcţii publice pe durata maximă permisă de C. pen., respectiv 10 ani, după executarea pedepsei principale.
Curtea a mai constatat totodată că aplicarea pedepsei complementare atrage necesitatea aplicării interdicţiei ocupării unei funcţii publice şi ca pedeapsă accesorie, nefiind de conceput stabilirea unei asemenea interdicţii după executarea pedepsei principale însă nu în timpul executării acesteia.
În consecinţă, a interzis condamnatului, ca pedeapsă accesorie, dreptul de a deţine funcţii publice, pe durata executării pedepsei, conform dispoziţiilor exprese ale instanţei italiene, constatând că aceste dispoziţii sunt compatibile cu legea română.
Împotriva acestei sentinţe, persoana transferabilă O.I. a declarat recursul de faţă arătând, potrivit declaraţiei olografe de recurs, că nu mai doreşte să fie transferat în România, motivat de faptul că nu mai are rude în ţară , acestea aflându-se în Italia.
Examinând sentinţa contestată prin prisma criticilor formulate de persoana transferabilă şi a dispoziţiilor legale în materie, Înalta Curte de Casaţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Transferarea persoanelor condamnate, ca formă a cooperării judiciare internaţionale în materie penală, este reglementată prin Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, la 21 martie 1983, iar în dreptul intern, transferarea persoanelor condamnate este reglemantată de Legea nr. 302/2004, republicată.
Analizându-se actele şi lucrările dosarului se constată că, în mod justificat, instanţa de fond, fiind sesizată cu cererea formulată de Parchetului de pe lângă Curtea de Apei Bucureşti privind persoana condamnată O.M., în vederea recunoaşterii sentinţei penale din 1 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bologna Republica Italiană şi a punerii executare a acesteia în procedura soluţionării cererii de transferare într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 3 din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg.
Potrivit art. 3 alin. (1) din Protocolul adiţional la Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate statul de executare poate, Ia cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimţământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunţată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conţine o măsură de expulzare ori de conducere Ia frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.
Astfel se constată că în cauză autorităţile italiene au dispus condamnarea numitului O.I. la pedeapsa închisorii de 5 ani şi 8 luni şi a amenzii de 1.767 euro precum şi măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul Republicii Italiene .
Aşa fiind, potrivit textelor evocate statul român la cererea statului de condamnare (autorităţile judiciare italiene) poate să îşi dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate chiar şi în cazul refuzului persoanei condamnate, întrucât în cauză a fost dispusă faţă de acesta şi măsura expulzării.
Faţă de cele expuse,hotărârea primei instanţe învederându-se a fi temeinică şi legală, urmează ca, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinţei penale nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, să fie respins ca nefondat.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă O.I. împotriva sentinţei penale nr. 197 din 23 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică azi 20 noiembrie 2013.
← ICCJ. Decizia nr. 3635/2013. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 3638/2013. Penal → |
---|