ICCJ. Decizia nr. 3743/2013. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3743/2013
Dosar nr. 2462/111/2013/a3
Şedinţa publică din 27 noiembrie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 2462/111/2013, s-a dispus, în baza art. 3002 cu referire la art. 160b C. proc. pen., menţinerea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpata T.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Inculpata apelantă a fost condamnată prin sentinţa penală nr. 115 din 29 mai 2013 a Tribunalului Bihor la o pedeapsă de 8 ani închisoare pentru comiterea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă s-a menţinut măsura arestării preventive a inculpatei, dispusă prin încheierea nr. 6/IR din 24 ianuarie 2013 a Curţii de Apel Oradea, în baza căreia s-a emis mandatul de arestare preventivă şi s-a dedus din pedeapsă arestul preventiv de la 24 ianuarie 2013 la zi.
Inculpata a atacat cu apel această sentinţă, apel ce formează obiectul prezentului dosar.
Efectuând o evaluare a temeiurilor arestării, curtea a constatat că nu au intervenit modificări favorabile inculpatei apelante.
Astfel, în cauză există probe şi indicii temeinice care să facă verosimilă bănuiala că aceasta ar fi săvârşit fapta reţinută în sarcina sa.
De asemenea, dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen. îşi menţin incidenţa în cauză, fiind îndeplinite ambele cerinţe ale acestui text de lege, reţinându-se în acest sens că infracţiunea pentru care este cercetată inculpata apelantă este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce rezultă atât din circumstanţele reale ale faptei, cât şi din circumstanţele personale ale inculpatei apelante, iar măsura este necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal.
Pe de altă parte, s-a reţinut că inculpata apelantă a fost condamnată, aşa cum s-a arătat mai sus, la o pedeapsă privativă de libertate de 8 ani închisoare or, condamnarea în primă instanţă Ia pedeapsa închisorii cu executare într-un Ioc de detenţie de către un tribunal competent în urma cercetării judecătoreşti efectuate cu respectarea garanţiilor procesuale, constituie temeiuri noi suficiente şi necesare ce justifică menţinerea arestării preventive a acestora, în condiţiile art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen.
S-a reţinut de asemenea că, aşa cum a statuat C.E.D.O., printre altele în cauzele Weimhoff c/a Germaniei şi B c/a Austriei, după pronunţarea unei hotărâri de condamnare în primă instanţă, indiferent dacă hotărârea este executorie sau nu în dreptul intern al unui stat membru, detenţia se încadrează în prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, dată fiind legătura esenţială a acestor dispoziţii cu cele prevăzute de către parag. 3 şi 1 lit. c) ale art. 5, potrivit cărora o persoană condamnată în primă instanţă şi menţinută în arest preventiv în calea de atac nu mai poate fi considerată ca fiind deţinută pentru a fi adusă în faţa autorităţii competente în baza unei suspiciuni rezonabile că ar fi comis acea infracţiune.
Curtea a apreciat că în speţă nu s-a depăşit durata rezonabilă a arestării preventive în raport de complexitatea cauzei şi de comportamentul părţilor, iar împrejurarea că inculpata apelantă are probleme de sănătate, s-a reţinut că nu este de natură a duce la schimbarea temeiurilor avute în vedere la luarea măsurii preventive.
Astfel fiind, curtea a constatat că măsura arestării preventive a inculpatei apelante este temeinică şi legală şi a menţinut-o ca atare.
Împotriva acestei încheieri, inculpata T.M. a declarat, în termen legal, prezentul recurs, solicitând casarea încheierii atacate şi revocarea măsurii arestării preventive.
Analizând recursul declarat atât potrivit susţinerilor orale ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurenta inculpată, cât şi în raport cu conţinutul a actelor şi lucrărilor de la dosar, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de legalitate şi temeinicie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele se se vor arăta în continuare:
Art. 23 din Constituţia României garantează libertatea individuală şi siguranţa persoanei.
Din prevederile acestui text constituţional, art. 23, rezultă interesul evident pe care l-a manifestat legiuitorul constituţional în legătură cu reglementarea clară şi precisă a măsurii arestării preventive. Acest lucru este rezultatul faptului că libertatea individuală se integrează în valorile supreme garantate prin art. 1 din Constituţie, că arestarea preventivă este o măsură care afectează grav această libertate, că prezumţia de nevinovăţie este unul dintre principiile constituţionale.
Prin urmare, art. 23 din Constituţie conferă arestării preventive o configuraţie juridică de sine stătătoare, separabilă de restul operaţiunilor fireşti, judiciare. Constituţia reglementează arestarea ca măsură ce se supune unor reguli generale, care protejează libertatea persoanei şi permite justiţiei să se deruleze.
În conformitate cu dispoziţiile art. 5 parag. 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România, orice persoană are dreptul la libertate şi nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa. Proclamând dreptul la libertate, Convenţia consacră implicit principiul după care, nici o persoană nu trebuie să fie lipsită de libertate în mod arbitrar. De la această regulă există excepţia privării licite de libertate, circumscrisă cazurilor prevăzute, în mod expres şi limitativ, de dispoziţiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
Potrivit textului invocat, o persoană poate fi privată de libertate dacă a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia.
În materia privării de libertate, Convenţia trimite, în esenţă, la legislaţia naţională şi Ia aplicabilitatea dreptului intern.
Legalitatea sau regularitatea detenţiei obligă ca arestarea preventivă a unei persoane şi menţinerea acestei măsuri să se facă în conformitate cu normele de fond şi de procedură prevăzute de legea naţională care, la rândul lor, trebuie să fie compatibile cu dispoziţiile Convenţiei şi să asigure protejarea individului împotriva arbitrariuiui.
Potrivit art. 3002 C. proc. pen., în cauzele în care inculpatul este arestat, instanţa legal sesizată este datoare să verifice, în cursul judecăţii, legalitatea şi temeinicia arestării preventive.
Potrivit art. 160b alin. (3) C. proc. pen., când constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instaţa dispune, prin încheiere motivată, menţinerea arestării preventive.
Astfel, din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate până în acest moment în dosar, respectiv, declaraţiile părţii vătămate şi ale martorilor, rezultă existenţa indiciilor temeinice din care un observator obiectiv poate trage în mod rezonabil cel puţin presupunerea că inculpata T.M. a săvârşit fapta pentru care a fost cercetată şi condamnată în primă instanţă la o pedeapsă de 8 ani închisoare, şi anume, infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 13 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 678/2001.
Evaluând pericolul concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatei, Înalta Curte apreciază că acesta rezultă din circumstanţele reale ale comiterii faptei, perioada lungă de timp în care se reţine că inculpata şi-ar fi desfăşurat activitatea, vârsta părţii vătămate care era minoră, împrejurări care sporesc gradul de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpatei; modalitatea de comitere a faptelor, minora find racolată profitând de autoritatea pe care mama acesteia o avea asupra sa.
În consecinţă, circumstanţele personale ale inculpatei şi starea medicală precară, nu pot prevala asupra necesităţii imperioase a menţinerii măsurii arestării preventive, impusă de nevoia asigurării optimei derulări în continuare a procedurilor, fiind, în acelaşi timp, menită să răspundă cerinţelor menţinerii şi protejării ordinii publice la care are dreptul societatea.
Aşa fiind, Înalta Curte constată, faţă de considerentele expuse, că în mod legal a fost menţinută măsura arestării preventive a inculpatei de către instanţa de apel şi că nu se justifică revocarea acesteia.
În consecinţă, în baza art. 38515 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de inculpată ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta inculpată va fi obligată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata T.M. împotriva încheierii din 14 noiembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată în Dosarul nr. 2462/111/2013/a3.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 noiembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3742/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 3744/2013. Penal → |
|---|
