ICCJ. Decizia nr. 3801/2013. Penal. Infracţiuni la alte legi speciale. Revizuire - Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3801/2013
Dosar nr. 3010/2/2013
Şedinţa publica din 2 decembrie 2013
Asupra recursului penal de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 273/F din 29 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, s-a dispus, în baza art. 403 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. pen., respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de revizuire a sentinţei penale nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a, în Dosarul nr. 968/1948 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunţată de Curtea Militară de Casare şi Justiţie în Dosarul nr. 372/1948), formulată de petenta P.M.D. (cu domiciliul ales în vederea comunicării actelor de procedură în municipiul Bucureşti, sectorul 1), pentru condamnatul defunct P.P.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligată petenta la plata sumei de 200 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în fapt următoarele:
La data de 22 aprilie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a înaintat acestei instanţe, spre competentă soluţionare, potrivit art. 399 alin. (5) C. proc. pen., cererea de revizuire a sentinţei penale nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunţată de Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a, în Dosarul nr. 968/1948 (rămasă definitivă prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunţată de Curtea Militară de Casare şi Justiţie în Dosarul nr. 372/1948), formulată de petenta P.M.D., pentru condamnatul P.P. (tatăl său, decedat la data de 16 februarie 1965).
Adresa anterior menţionată a fost însoţită de concluziile formulate de un procuror al parchetului respectiv în urma efectuării actelor de cercetare prevăzute de art. 399 C. proc. pen., în sensul respingerii cererii de revizuire, ca inadmisibilă.
Analizând, în prealabil, admisibilitatea în principiu a cererii cu care a fost astfel sesizată, potrivit art. 403 alin. (1) C. proc. pen., Curtea constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 245 din data de 1 martie 1948, pronunţată în Dosarul nr. 968/1948, Tribunalul Militar Bucureşti, secţia a II-a a hotărât condamnarea, între alţii, a inculpatului P.P. (în prezent decedat) la pedepsele de 20 ani muncă silnică şi 10 ani degradare civilă, pentru infracţiunea de înaltă trădare [prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. în vigoare la acel moment] şi, respectiv, la pedeapsa de 10 ani temniţă grea, pentru infracţiunea de luare de mită (prevăzută de art. 251 din acelaşi C. pen.), dispunând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea.
Potrivit sentinţei de condamnare, în sarcina inculpatului P.P., s-a reţinut, în fapt că, împreună cu coinculpaţii P.A., D.L. şi G.F. (ultimul judecat în lipsă), au furnizat unei puteri străine, prin agenţii ei, informaţii referitoare la siguranţa statului român, în schimbul cărora cel din urmă i-a remis inculpatului P.P. suma de 3.000.000 ROL, din care acesta şi-a oprit pentru sine suma de 2.000.000 ROL, iar restul l-a dat coinculpatului P.A., care, la rândul lui, i-a înmânat coinculpatului D.L. suma de 500.000 RON.
În concret, faptele s-au derulat astfel:
În luna octombrie 1946, coinculpatul G.F., funcţionar al Casei Regale, era însărcinat să aducă filme de la Misiunea Americană în România la Palatul Regal şi, în această calitate, îl cunoştea pe inculpatul P.P., care îndeplinea funcţia de ajutor de comisar, repartizat la Direcţia Generală a Poliţiei Palatului Regal.
La propunerea coinculpatului G.F., inculpatul P.P. a acceptat să caute şi să procure informaţii referitoare la siguranţa statului român pentru un ofiţer de la Misiunea Americană din Bucureşti şi, în acest scop, a apelat la serviciile coinculpatului P.A., care ocupa funcţia de ajutor de comisar în cadrul Direcţiei Generale a Poliţiei şi Siguranţei Statului. La rândul său, cel din urmă l-a contactat pe coinculpatul D.L., arhivar la S.S.I. şi a obţinut de la acesta răspunsurile la întrebările primite de la ceilalţi inculpaţi.
Pentru informaţiile astfel procurate, inculpaţii au primit sumele de bani anterior menţionate, în împrejurările deja precizate.
La data de 20 martie 1947, coinculpatul P.A. s-a îmbolnăvit şi, fiind internat în spital, a fost vizitat de inculpatul P.P., care i-a spus că nu poate să îi mai dea bani, deoarece răspunsurile procurate de la coinculpatul D.L. nu au fost bune, iar ofiţerul american cu care era în legătură la Misiunea din Bucureşti s-a întors în ţara de origine.
În cursul judecăţii în primă instanţă, inculpatul P.P. nu a recunoscut săvârşirea faptelor, apărarea sa fiind în sensul că nu a primit nicio sumă de bani de la nimeni, în legătură cu furnizarea de informaţii referitoare la siguranţa statului.
Recursul declarat de inculpatul P.P., prin care acesta a invocat, între altele, aceeaşi apărare, a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 775 din data de 17 iunie 1948, pronunţată de Curtea Militară de Casare şi Justiţie în Dosarul nr. 372/1948.
Prin cererea de revizuire, s-a solicitat rejudecarea cauzei şi achitarea, post mortem a inculpatului P.P., pentru ambele infracţiuni.
În susţinerea acestei cereri, a fost invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., făcându-se referire la declaraţia coinculpatului G.F. (prins după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare), datând din 20 ianuarie 1953, prin care acesta a învederat aspecte despre care se pretinde că dovedesc nevinovăţia inculpatului P.P.
Astfel, în declaraţia respectivă, coincuipatul G.F. a afirmat în mod expres că nu i-a cerut inculpatului P.P. informaţiile la care s-a referit actul de acuzare (pe motiv că le-ar fi putut obţine în mod direct de la fostul şef al Siguranţei Statului, cu care se afla permanent în contact) şi, totodată, că sumele de bani pe care i le-a dat acestuia nu au avut nicio legătură cu un asemenea serviciu, fiind remise mai târziu, cu titlu de ajutor, întrucât inculpatul avea copilul bolnav.
Cererea de revizuire astfel motivată este inadmisibilă, Curtea având în vedere, în acest sens, următoarele considerente:
- referitor la infracţiunea de înaltă trădare, prevăzută de art. 191 alin. (1) C. pen. în vigoare la data faptelor, care atrage şi competenţa acestei instanţe în a judeca cererea de revizuire
Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 (cu modificările şi completările ulterioare), condamnările pronunţate pentru această infracţiune în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cum este şi aceea care se referă la inculpatul în favoarea căruia s-a promovat cererea de revizuire, constituie de drept condamnări cu caracter politic.
De asemenea, conform art. 2 din aceeaşi lege, toate efectele hotărârilor judecătoreşti de condamnare cu caracter politic sunt înlăturate de drept, iar acele hotărâri nu mai pot fi invocate împotriva persoanelor care au făcut obiectul lor.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac ce poate fi îndreptată împotriva unei hotărâri judecătoreşti definitive, care conţine grave erori de fapt, tinzând la realizarea unei reexaminări în fapt a cauzei în care s-a pronunţat acea hotărâre, cu privire la oricare dintre infracţiunile la care aceasta s-a referit, astfel cum prevede art. 393 alin. (2) C. proc. pen.
În speţă, toate efectele hotărârii definitive de condamnare a inculpatului P.P. pentru infracţiunea analizată au fost deja înlăturate de drept, la data intrării în vigoare a legii anterior menţionate, ca urmare a prezumţiei absolute instituite de legea respectivă că aceasta reprezintă o condamnare cu caracter politic, motiv pentru care nu mai este posibilă, pe cale judecătorească, o reexaminare a faptelor care au condus la pronunţarea ei, în urma căreia să se ajungă, potrivit art. 406 alin. (1) raportat la art. 345 alin. (1) C. proc. pen., la o nouă soluţie pe fondul cauzei (de achitare, de încetare a procesului penal sau de condamnare), lipsind astfel de finalitate o asemenea procedură.
- referitor la infracţiunea de luare de mită, prevăzută de art. 251 C. pen. în vigoare la data faptelor.
Cazul de revizuire invocat, prevăzut de art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., presupune, chiar prin definiţie, descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la momentul soluţionării definitive a cauzei, pe baza cărora, potrivit art. 394 alin. (2) din acelaşi cod, să se poată dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare.
Referitor la expresia „fapte şi împrejurări”, utilizată în articolul anterior citat, jurisprudenţa şi literatura juridică sunt unanime în a arăta că aceasta se referă la faptele probatorii, adică la elementele de fapt ale cauzei, iar nu la mijloacele de probă prin care ele sunt dovedite, subliniindu-se că este inadmisibilă invocarea, pe calea revizuirii, a unor noi mijloace de probă în legătură cu fapte probatorii deja cunoscute şi verificate cu ocazia judecăţii ordinare.
În speţă, nu s-a invocat un fapt probatoriu nou, întrucât apărarea constantă a inculpatului P.P., pe parcursul întregii judecăţi, în ambele grade de jurisdicţie pe care le-a parcurs fondul cauzei, a fost aceea că nu a primit nicio sumă de bani în legătură cu furnizarea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, a unor informaţii referitoare la siguranţa statului.
În realitate, în cererea de revizuire, s-a făcut referire doar la un mijloc de probă nou, apărut ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare (declaraţia coinculpatului G.F. din data de 20 ianuarie 1953), despre care s-a susţinut că ar dovedi tocmai faptul probatoriu anterior menţionat.
Pe calea revizuirii nu este posibilă însă, după cum deja s-a evidenţiat, prezentarea de mijloace de probă noi în legătură cu fapte probatorii cunoscute instanţelor care au soluţionat în mod definitiv cauza şi analizate de acestea, astfel cum se încearcă în speţă.
În acelaşi timp, Curtea menţionează că, în cazul infracţiunii analizate, condamnarea definitiv pronunţată nu este considerată de drept o condamnare cu caracter politic, prin prisma dispoziţiilor legale deja citate, dar poate constitui o asemenea condamnare, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 221/2009, astfel cum şi autoarea cererii de revizuire lasă să se înţeleagă în cuprinsul cererii respective.
În această situaţie, procedura de urmat este cea prevăzută în art. 4 din legea anterior menţionată, potrivit căruia, în cazul persoanelor condamnate penal în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 pentru alte infracţiuni decât cele expres şi limitativ menţionate în art. 1 alin. (2), se poate solicita, chiar după decesul acestora, de către orice persoană interesată, constatarea caracterului politic al condamnării lor, cu consecinţa, prevăzută de art. 2, a înlăturării de drept a tuturor efectelor acesteia, competenţa de a soluţiona o astfel de cerere aparţinând în exclusivitate tribunalului civil în circumscripţia căruia domiciliază acea persoană, iar nu instanţei penale.
Împotriva hotărârii a declarat recurs revizuienta P.M.D., invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1 C. proc. pen., respectiv art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
În principal, a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Militar Bucureşti.
În subsidiar, a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cererii la Curtea de Apel Bucureşti, care a pronunţat o hotărâre contrară legii.
Înalta Curte examinând recursul prin prisma criticilor formulate constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente:
Din actele cauzei rezultă că cererea de revizuire formulată de P.M.D., în calitate de fiică a persoanei condamnate a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 394 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. invocându-se descoperirea unor fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Potrivit dispoziţiilor art. 401 teza I C. proc. pen., competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă.
Norma procedurală de stabilire a instanţei competente să soluţioneze cererea de revizuire prevăzută în dispoziţiile legale enunţate anterior, reprezintă norma cadru care stabileşte dreptul comun în materie, fiind aplicabilă atâta timp cât printr-o normă specială nu se prevede altfel (specialia generalibus derogant).
În atare condiţii, cum nici prin modificările legislative aduse C. proc. pen. prin Legea nr. 356/2006 şi nici ulterior, nu au fost modificate dispoziţiile art. 401 C. proc. pen., instanţa competentă să judece cererea de revizuire este instanţa care a judecat fondul cauzei.
De asemenea, prin decizia în interesul legii din 9 octombrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a stabilit că instanţa competentă să soluţioneze cererea de revizuire este instanţa care a judecat cauza în primă instanţă, chiar dacă la momentul introducerii cererii, datorită modificărilor dispoziţiilor legii procesual penale aceasta nu mai avea competenţa de a judeca fondul cauzei în primă instanţă.
Cum în speţă hotărârea a cărei revizuire se solicită a fost, pronunţată la 1 martie 1948 de Tribunalul Militar Bucureşti, aceasta este instanţa competentă să se pronunţe pe cererea de revizuire formulată de reviztdenta P.M.D. în calitate de fiică a persoanei condamnate P.P.
Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., va admite recursul declarat de revizuienta P.M.D. împotriva sentinţei penale nr. 273/F din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Va casa hotărârea şi va trimite cauza la instanţa competentă, respectiv Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de revizuienta P.M.D. împotriva sentinţei penale nr. 273/F din 29 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Casează sentinţa penală recurată şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Militar Bucureşti.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 2 decembrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3769/2013. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 3802/2013. Penal → |
|---|
