ICCJ. Decizia nr. 828/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 828/2013
Dosar nr. 3766/120/2011
Şedinţa publică din 7 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
1. Tribunalul Dâmboviţa, secţia penală, prin sentinţa penală nr. 124 din 11 aprilie 2012 pronunţată, în dosarul nr. 3766/120/2011, a dispus în baza art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 10 alin. (1) teza a II-a din acelaşi act normativ, raportat la art. 63 alin. (3) teza a II-a C. pen., condamnarea inculpatului P.V., la 5.000 lei amendă penală.
A atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 631 C. pen.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen., raportat la art. 14 din acelaşi cod, a luat act că A.N.A.F., nu se constituie parte civilă în procesul penal, prejudiciul fiind recuperat prin achitarea acestuia.
În baza art. 13 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri, s-a dispus înaintarea unei copii de pe dispozitivul acesteia să fie comunicată O.N.R.C. în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare în registrul comerţului.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare către stat în sumă de 350 lei, din care 204 lei reprezintă cheltuielile judiciare stabilite în faza urmăririi penale.
Instanţa a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa nr. 1060/ PI din 15 iunie 2011 consecutiv căruia potrivit art. 300 C. proc. pen., s-a şi investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului P.V. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, constând, în esenţă, în aceea că nu a evidenţiat în evidenţele contabile o parte din operaţiunile comerciale efectuate şi a veniturilor realizate, în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale.
Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătoreşti în condiţiile art. 288 – art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală şi alte probe noi, instanţa fondului a examinat şi apreciat materialul probator confirmând existenţa faptului ilicit dedus judecăţii şi vinovăţia penală a autorului acesteia, sens în care a constatat următoarele:
La data de 19 august 2010 a fost efectuat un control la toate punctele de lucru aparţinând SC O.C. SRL Târgovişte, administrată de către inculpatul P.V. şi având ca principal obiect de activitate „comerţul cu ridicata” nespecializat de produse alimentare, băuturi şi tutun, ocazie cu care s-a procedat la verificarea mărfurilor aflate fizic la fiecare punct de lucru al societăţii, stabilindu-se stocul faptic de mărfuri la data efectuării controlului, constatările fiind consemnate în cuprinsul procesului verbal întocmit la acea dată.
Deoarece în urma acestor verificări efectuate s-au constatat diferenţe între stocul scriptic de mărfuri şi cel constatat la data controlului, procesul verbal întocmit a fost înaintat Gărzii Financiare Dâmboviţa care a continuat verificările întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09 septembrie 2010.
În urma acestui din urmă control s-a constatat o diferenţă între stocul scriptic de mărfuri şi cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută şi neînregistrată, sustrăgându-se de la înregistrarea şi plata TVA în sumă de 241.148 lei şi a unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menţionate în cuprinsul procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P. Dâmboviţa care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. 3456 din 14 ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor şi impozitelor suplimentare stabilite iniţial de Garda financiară în sarcina societăţii, necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 şi 299 din 14 septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit.
În drept, fapta săvârȘită de inculpat, în calitate de administrator al SC O.C. SRL, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 241/2005, săvârȘită în modalitatea prevăzută de lit. b), anume omisiunea evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
Situaţia de fapt mai sus enunţată a fost reţinută în baza întregului material probator administrat în cauză, reprezentat de: procesul verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliţie la data de 19 august 2010, procesul verbal încheiat de Garda Financiară, raportul de inspecţie fiscală, procesele verbale inventariere, declaraţiile martorilor T.E.M., R.V., I.I., R.O.M.
Nu au fost reţinute apărările formulate de inculpat atât în faza urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii constând în aceea că singurii vinovaţi de situaţia constatată cu ocazia controlului, anume diferenţa dintre soldul scriptic şi cel faptic, sunt cei 4 angajaţi (vânzători) la punctele de desfacere a mărfurilor care şi-ar fi însuşit bunuri din gestiune, apărarea formulată în acest sens fiind una subiectivă şi nesusţinută de dovezi.
Emiterea deciziilor de impunere pe numele angajaţilor este una formală, nereprezentând decât o încercare de a evita angajarea răspunderii penale, fiind fără dubiu că mărfurile constatate lipsă în gestiune au fost comercializate fără ca încasările să fie evidenţiate prin casa de marcat.
Faţă de situaţia existentă în cauză, se apreciază că nu sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. d) C. proc. pen., fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii, inclusiv sub aspectul laturii subiective.
Astfel, forma de vinovăţie sub care se săvârȘeȘte această infracţiune este intenţia directă calificată prin scop, fapta fiind săvârȘită tocmai în vederea sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale. În acest sens este avut în vedere faptul că inculpatul cunoştea prevederile legale în ceea ce priveşte inventarierea patrimoniului societăţii, recunoscând că nu a mai făcut o inventariere care să clarifice înregistrările contabile anuale din anul 2006, acceptând să fie sancţionat pentru neîndeplinirea acestei obligaţii aşa cum rezultă din procesul verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiilor nr. 2271/2009.
Faptul că societatea beneficia de serviciile a 3 contabili, nu exclude vinovăţia inculpatului, potrivit legislaţiei în domeniu, (Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societăţii fiind răspunzător pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor legale pe care legea le impune, tot acesta fiind cel care poartă întreaga responsabilitate pentru organizarea şi conducerea societăţii.
Cu alte cuvinte subiectul activ al infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, respectiv art. 272 pct. 2 din Legea nr. 31/1990 este administratorul de drept al societăţii, acestuia revenindu-i răspunderea pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor comerciale şi nu contabilului.
În privinţa pedepsei, având în vedere că inculpatul a achitat în cursul urmăririi penale prejudiciul cauzat, prejudiciu pe care nu l-a contestat, cuantumul acestuia fiind de până la 100.000 euro în echivalentul monedei naţionale ceea ce conduce la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, ținând cont de celelalte criterii de individualizare prevăzute în art. 72 C. pen., s-a apreciat că în cauză, scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea unei pedepse cu amendă penală.
În ceea ce priveşte reţinerea în cauză a dispoziţiilor art. 74 C. pen., privitoare la circumstanţele atenuante judiciare, instanţa de fond a apreciat că circumstanţei de la lit. b) a art. 74 C. pen., i s-a dat eficienţă prin reţinerea dispoziţiilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, iar conduita bună a inculpatului înainte de săvârȘirea faptei chiar dacă nu este calificată ca având natura unei circumstanţe atenuante judiciare în sensul prevederilor art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., totuşi o astfel de împrejurare este avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei, respectiv la momentul alegerii sancţiunii de drept penal ce urmează a i se aplica inculpatului.
S-a atras atenţia inculpatului asupra prevederilor art. 631 C. pen., privitoare la înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii, în situaţia în care, cu rea credinţă se va sustrage de la executarea pedepsei.
Având în vedere sancțiunea de drept penal aplicată, în cauză nu sunt incidente dispozițiile legale privitoare la pedepsele accesorii, respectiv la pedeapsa complementară, nefiind întrunite condițiile prevăzute pentru aplicarea unor astfel de pedepse.
Sub aspectul laturii civile a cauzei urmează s-a luat act că A.N.A.F. nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, manifestare de voinţă exprimată în cuprinsul înscrisului intitulat „întâmpinare” depus la dosar.
2. Împotriva evocatei sentinţe penale a formulat apel în termen legal inculpatul P.V. criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, susţinând, în esenţă, că nu este vinovat de comiterea infracţiunii reţinute în sarcina sa.
Apelantul inculpat a învederat că vinovaţi de existenţa lipsei în gestiune identificată de către organele de urmărire penală sunt angajaţii societăţii care au lucrat în cadrul gestiunii respective (vânzători, manipulanţi, etc.), angajaţi cărora li s-au emis de către societate angajamente de plată pe care aceştia nu le-au contestat şi care se afla în executare.
Pe de altă parte, a mai precizat apelantul, că instanţa de fond a reţinut fără ca acest lucru să rezulte din probele administrate în cauză, că mărfurile constatate lipsă în gestiune au fost comercializate (vândute), fiind prezumată această operaţiune comercială pe simpla lor lipsă din gestiune. Daca s-ar admite acest raţionament al primei instanţe ar însemna că orice lipsă în gestiune (unele datorate unor spargeri cu autori necunoscuţi şi prezumate ca fiind înscenări făcute de administrator) se poate prezuma ca fiind o evaziune fiscală, situaţie, care este de neadmis.
Susţine apelantul că prin probele administrate în cursul urmăririi penale, dar şi cu ocazia cercetării judecătoreşti a făcut dovada împrejurărilor care exclud vinovăţia sa în comiterea infracţiunii ce face obiectul sesizării instanţei de judecată, respectiv faptul că nu avea nici un contact direct cu mărfurile comercializate de către societate comercială al cărei administrator este, că nu avea acces în interiorul gestiunii decât în prezenţa gestionarului, gestiunea fiind securizată cu sisteme speciale care se aflau sub controlul direct şi unic al gestionarului respectiv.
Pentru toate aceste motive a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei primei instanţe si achitarea sa, conform prevederilor art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) sau la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte un element constitutiv-latura obiectivă).
Curtea, examinând hotărârea apelată, a arătat că instanţa de fond a reţinut în mod corect şi complet situaţia de fapt şi a realizat o justă interpretare şi apreciere a mijloacelor de probă administrate în cauză în cursul procesului penal, din care rezultă atât existenţa faptei pentru care inculpatul P.V. a fost trimis în judecată, cât şi săvârşirea acesteia cu vinovăţie, în forma cerută de lege.
Au fost avute astfel în vedere atât probele administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: procesul-verbal de constatare încheiat la data de 19 august 2010 de lucrători de poliţie din cadrul S.I.F., raportul de inspecţie fiscală, procesele-verbale de verificare, declaraţiile martorilor, declaraţiile inculpatului, cât şi probele administrate nemijlocit de către instanţa de judecată, declaraţiile inculpatului şi martorilor, atât cei audiaţi şi în cursul urmăririi penale, cât şi cei cu privire la care audierea a apărut ca fiind necesară în cursul cercetării judecătoreşti.
Pe baza acestor mijloace de probă în mod corect s-a reţinut că în urma unui control efectuat la data de 19 august 2010 de către lucrători de poliţie din cadrul I.J.P. Dâmboviţa, S.I.F. la toate punctele de lucru aparţinând SC O.C. SRL Târgovişte, administrată de către inculpatul P.V. s-au constatat diferenţe între stocul scriptic de mărfuri şi cel constatat la data controlului. Procesele verbale întocmite au fost înaintate Gărzii Financiare Dâmboviţa care a continuat verificările întocmindu-se în acest sens procesul verbal de constatare din 09 septembrie 2010.
În urma acestui din urmă control s-a constatat o diferenţă între stocul scriptic de mărfuri şi cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută şi neînregistrată, societatea sustrăgându-se de la înregistrarea şi plata TVA în sumă de 241.148 lei şi a unui impozit pe profit în sumă de 7296 lei, constatări menţionate în cuprinsul procesului verbal de constatare nr. 719117/2010, înaintat D.G.F.P. Dâmboviţa care la rândul acesteia a întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. 3456 din 14 ianuarie 2011 prin care au fost confirmate cuantumurile taxelor şi impozitelor suplimentare stabilite iniţial de Garda financiară în sarcina societăţii, necontestate de către inculpat care prin ordinul de plată nr. 298 şi 299 din 14 septembrie 2010 a achitat integral prejudiciul stabilit.
Cu privire la criticile formulate de către inculpat în ceea ce priveşte starea de fapt reţinută de către instanţa de fond, instanţa de prim control judiciar a reţinut în primul rând faptul că aspectele au fost invocate şi în faţa tribunalului care a procedat la analizarea acestora, în motivarea sentinţei apelate fiind precizate toate elementele care au condus instanţa la reţinerea acestei stări de fapt şi la înlăturarea apărărilor inculpatului.
S-a reţinut faptul că existenţa unor lipsuri în gestiunile societăţii comerciale al cărei administrator este inculpatul constituie o împrejurare certă, dovedită atât prin procesele verbale de control întocmite de către organele competente ale statului, cât şi prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză şi necontestate de către inculpat, acesta chiar procedând la achitarea taxelor şi impozitelor stabilite în sarcina societăţii.
Curtea de apel a mai remarcat faptul că diferenţa între stocul scriptic de mărfuri şi cel faptic al societăţii este în cuantum de 1.245.929 lei, o sumă importantă chiar pentru o societate cu un volum de activitate mediu, cum este aceea al cărei inculpatul este administrator. Mai mult, din analiza anexei la procesul verbal de control întocmit de către Garda Financiară Dâmboviţa, coroborat cu procesul verbal încheiat la 19 august 2010 de către lucrătorii de poliţie, rezultă că, în principal, diferenţa menţionată este localizată la nivelul unui singur punct de lucru al societăţii, situat în complexul P. din Târgovişte, spaţiul 55, corp 6. şi aceasta reprezintă aproximativ jumătate din stocul de marfă al acestui punct de lucru.
În aceste condiţii, în care jumătate din stocul de marfă al unui punct de lucru lipseşte, fiind vorba de mărfuri care ocupă un important spaţiu, aşa cum rezultă din procesul verbal întocmit de către lucrătorii de poliţie lipsind aproximativ 2000 cartuşe ţigări, se poate rezonabil presupune că administratorul societăţii cunoştea despre existenţa lipsurilor în gestiunea punctului de lucru.
Coroborând declaraţiile martorilor T.E.M., R.V., R.O. şi I.I., date atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa tribunalului, instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, faptul că aceste persoane, gestionarii punctului de lucru al societăţii, respectiv manipulanţii care asigurau aprovizionarea, nu şi-au însuşit bani sau bunuri din gestiunea societăţii, gestionarii învederând faptul că în cursul activităţii eliberau bonuri fiscale pentru produsele comercializate, iar recepţionarea de la manipulanţi a mărfurilor în gestiune se realiza pe baza înscrisurilor justificative prevăzute de lege, nefiind constatate diferenţe între acestea şi produsele efectiv livrate.
Pe de altă parte, este de remarcat faptul că din coroborarea declaraţiilor martorilor menţionaţi, cu înscrisurile din vol. IV U.P., precum şi cu declaraţiile inculpatului apelant date în cauză, a rezultat că la societatea comercială al cărei administrator este acesta, anterior controlului efectuat de către organele competente, la 19 august 2010 şi în cursul lunii septembrie 2010, ultima inventariere a produselor existente în stocul societăţii a fost realizată în cursul anului 2006, când gestionari ai societăţii erau alte persoane decât cele menţionate anterior.
În aceste condiţii, în care produsele ce făceau obiectul de activitate al societăţii intrau în gestiunea acesteia însoţite de documentele justificative legale, iar comercializarea acestora către clienţi se realiza tot pe baza documentelor prevăzute de lege, neînscrierea în evidenţa contabilă a operaţiunilor care au condus la apariţia diferenţelor dintre evidenţa scriptică şi bunurile existente în realitate în gestiunea societăţii este rezultatul activităţii inculpatului, din declaraţiile martorilor M.E. şi C.M., rezultând că acestea ţineau evidenţele contabile pe baza actelor ce le erau puse la dispoziţie de către inculpat, declaraţiile gestionarelor punctelor de lucru confirmând că acesta ridica zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultaţi în urma activităţii, cât şi bonurile fiscale emise.
Susţinerea inculpatului apelant, în sensul că simpla existenţă a unei lipse în gestiunea societăţii nu poate justifica reţinerea în sarcina sa comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în forma prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, în aceste condiţii nu poate fi reţinută de către Curte, din probele administrate în cauză rezultând indubitabil că inculpatul este persoana care a comis actele materiale ce reprezintă elementul material al infracţiunii menţionate anterior, acesta fiind persoana care se ocupa de furnizarea către persoanele însărcinate în cadrul firmei cu ţinerea evidenţei contabile a înscrisurilor justificative legale, ocazie cu care nu a prezentat toate aceste dovezi legale a activităţii desfăşurate în vederea înscrierii în evidenţa menţionată anterior.
De asemenea, Curtea a reţinut că deşi din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul nu avea acces direct, fizic, în gestiunile societăţii, acest aspect nu are nici o relevanţă în prezenta cauză, acuzaţiile ce i se aduc acestuia nevizând existenţa unei interacţiuni fizice cu stocul de marfă care să fi condus la diminuarea acestuia, ci omisiunea înscrierii în evidenţele contabile a tuturor operaţiunilor comerciale realizate, ceea ce nu presupune acest contact direct.
Mai mult, emiterea unor decizii de imputare de către societate pe numele gestionarilor şi manipulaţilor nu poate fi considerat ca fiind un element probator care să conducă la înlăturarea vinovăţiei inculpatului, chiar dacă acestea nu sunt contestate, în condiţiile în care, trecând peste nelegalitatea acestei măsuri, decizia de imputare nemaifiind prevăzută de către Codul Muncii ca mijloc de recuperare a prejudiciului material cauzat prin fapta salariatului, este evident că aceste acte unilaterale ale societăţii au fost emise pro causa, după realizarea controlului la punctele de lucru ale societăţii.
Pe cale de consecinţă, curtea a constatat că atât situaţia de fapt, cât şi vinovăţia inculpatului au fost în mod judicios reţinute, în realitate inculpatul neînregistrând în evidenţele contabile ale societăţii al cărei administrator este operaţiuni comerciale reale, în scopul evitării plăţii către bugetul consolidat al statului a impozitelor şi taxelor datorate, prejudiciul cauzat prin aceste acţiuni fiind în sumă de 241.148 lei, reprezentând TVA şi în sumă de 7296 lei, impozit pe profit.
Pe cale de consecinţă, criticile apelantului inculpat privitoare la greşita sa condamnare au fost apreciate, ca nefondate, neimpunându-se deci reformarea hotărârii în latură penală, care a fost în mod judicios rezolvată de către prima instanţă.
Aşadar, Curtea a observat că încadrarea juridică dată faptei este corectă, vinovăţia apelantului inculpat fiind confirmată de mijloacele de probă astfel cum acestea au fost detaliate mai sus, aşa că soluţia de condamnare a acestuia este justă, iar individualizarea pedepsei realizându-se cu respectarea cerinţelor înscrise în art. 52 şi art. 72 C. pen., precum şi a prevederilor art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 241/2005, în condiţiile în care acesta a achitat integral prejudiciul cauzat, cu un cuantum mai mic decât limita de 100.000 euro, încă din cursul urmăririi penale.
În consecinţă, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza deciziei nr. 139 din 19 septembrie 2012, a respins, ca nefundat, apelul inculpatului dispunând obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare în favoarea statului.
3. Împotriva amintitei decizii a declarat în termen legal recurs inculpatul P.V. invocând critici de nelegalitate şi netemeinicie cu privire la încălcarea gravă a prezumţiei de nevinovăţie dar şi a normelor de procedură.
Într-o primă critică avansată, apărătorul ales al recurentului inculpat P.V. susţine că instanţa de apel a încălcat flagrant prevederile art. 317 C. proc. pen., stabilind că fapta inculpatului constând în omisiunea prezentării documentelor legale privind vânzarea de marfă ar constitui infracţiunea prevăzută de art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005, însă simpla lectură a rechizitoriului arată că acuzaţia nu s-a întemeiat pe această faptă.
Depăşind limitele investirii, Curtea de Apel Ploieşti a formulat raţionamente bazate pe fapte noi pe care le-a apreciat acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, context în care, potrivit apărării s-ar fi impus extinderea procesului penal.
Se mai arată, circumscris cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., că instanţele nu au observat că nu există nicio probă din care să rezulte că omisiunea de înregistrare invocată de procuror ar fi avut drept scop sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, iar cum scopul omisiunii, intenţia directă este un element constitutiv al infracţiunii de evaziune fiscală, chiar dacă omisiunea s-ar datora inculpatului, prevederile art. 11 pct. 2 lit. a) – art. 10 lit. d) C. proc. pen., impuneau achitarea.
Subsumat prevederilor art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., s-a invocat grava eroare de fapt produsă în interpretarea probelor pornind de la prezumţia de rea credinţă a inculpatului, respectiv de la ideea că gestionarii şi manipulatorii mărfurilor trebuie să fie crezuţi când declară că nu au sustras ori pierdut mărfuri, pe când cel care nu a avut contact fizic cu marfa şi nu a efectuat nici înregistrări în mod direct este vinovat, chiar dacă niciuna din persoanele audiate nu a declarat că inculpatul ar fi săvârşit acte materiale de comercializare.
Apărarea învederează, pe de altă parte că astfel cum au fost reţinute faptele de către prima instanţă şi de cea de apel, dacă ar fi reală, s-ar încadra în dispoziţiile art. 31 C. pen., raportat la art. 9 lit. b) din Legea nr. 241/2005 în lipsa efectuării de către inculpat a înregistrărilor în contabilitate, nu i s-ar putea imputa decât determinarea contabililor ca, fără vinovăţie, să omită înregistrarea operaţiunilor comerciale reale, ceea ce ar atrage incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C. proc. pen.
În dezvoltarea cazurilor de casare invocate se susţine că întregul material probator a relevat cu certitudine că inculpatul nu a dispus efectuarea de inventarieri şi alte verificări gestionare o perioadă îndelungată de timp, dispunând aceste măsuri la solicitarea organelor de control şi că s-au evidenţiat mari diferenţe, între datele scriptice şi cele faptice.
În explicarea apariţiei diferenţelor menţionate şi procedându-se la evaluarea situaţiei s-a constatat că situaţiile zilnice corespund cu bonurile predate în contabilitate, împrejurare în care au concluzionat că s-au vândut mărfuri fără a fi emise bonuri de casele de marcat.
Verificările efectuate au mai arătat că nu au existat sustrageri sau acte de delapidare, însă, deşi s-ar fi impus, apărarea arată că nu s-a procedat la evaluarea eventualei neglijenţe a gestionarilor în operaţiunile de predare-primire a mărfii la intrarea în gestiune sau la desfacere şi în supravegherea clienţilor.
Rămânând valabilă doar ipoteza vânzării fără emiterea de bonuri, ar fi trebuit să se verifice dacă vânzarea respectivă a fost efectuată din dispoziţia ori la îndemnul inculpatului, ori din proprie iniţiativă de către vânzători.
Apărătorul ales al recurentului inculpat nu este de acord nici cu aserţiunile instanţei de apel conform cărora inculpatul ar fi preluat de la vânzători toate documentele contabile, dar ar fi predat mai puţine şi mai puţini bani la contabilitate întrucât o asemenea manieră de evaziune fiscală este proprie doar unor persoane cu intelect limitat.
Cât priveşte încălcarea prezumţiei de nevinovăţie se invocă aspectul că hotărârea de condamnare a fost pronunţată de prima instanţă pe baza unor probe indirecte şi pe bază de raţionamente care au condus-o la concluzia că inculpatul a săvârşit fapta, argumentele aduse în sprijinul acuzaţiei nefiind sustenabile.
Fiecare faptă probatorie indirectă reţinută de instanţe, are şi o altă explicaţie, nu numai credibilă dar şi reală, în viziunea apărării.
Astfel, omisiunea inventarierii de natură a crea diferenţe în gestiune poate fi explicată prin dorinţa de a nu întrerupe activitatea; atitudinea faţă de salariaţi care au generat paguba este una rezonabilă şi umană în acelaşi timp.
Pe de altă parte, se mai arată că este greşită concluzia potrivit căreia inculpatul nu se aştepta să recupereze pierderea, ştiut fiind că în mediul de afaceri ceea ce importă este eficienţa economică a actului juridic, iar prin menţinerea calităţii de salariat se recuperează mai mult decât dacă s-ar desface contractul de muncă salariaţilor neglijenţi.
În fine, se mai invocă aspectul că plata impozitului pe profit şi a TVA-ului aferent mărfii lipsă calculate de Garda Financiară a fost tendenţios interpretată de autorităţile judiciare, fiind pusă în corelaţie cu dorinţa de a diminua sau înlătura răspunderea penală, ori realitatea este că plata a fost făcută de societate prin administrator înaintea începerea urmăririi penale exclusiv pentru evitarea blocării fie şi provizorii, a conturilor bancare.
Examinând hotărârile atacate, legalitatea şi temeinicia acestora, prin prisma cazurilor de casare invocate, a criticilor aduse, dar şi conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu întregul material probator existent la dosarul cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie expune:
În sarcina inculpatului P.V. s-a reţinut săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 conform căruia nu a evidenţiat în actele contabile ale societăţii comerciale O.C. SRL, al cărei administrator era, a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
În rezolvarea acţiunii penale instanţele au apreciat că sunt întrunite exigenţele tragerii la răspundere penală a inculpatului, înlăturând apărările formulate de acesta, cu argumentele înfăţişate în cuprinsul hotărârii.
Se reţine că în urma controlului efectuat la 19 august 2010 la toate punctele de lucru aparţinând SC O.C. SRL Târgovişte administrată de inculpatul P.V. şi având ca principal obiect de activitate „comerţul cu ridicata nespecializat de produse alimentare, băuturi, tutun”, procedându-se la verificarea mărfurilor aflate fizic la fiecare punct de lucru al societăţii comerciale şi stocul scriptic s-au constatat diferenţe. Continuându-se evaluarea situaţiei, a fost evidenţiată o diferenţă între stocul scriptic de mărfuri şi cel faptic de 1.245.929 lei reprezentând marfă vândută şi neînregistrată, prin sustragere şi înregistrare la plata TVA în sumă de 241.148 lei şi a unui impozit pe profit de 7296 lei, aspecte necontestate de către inculpat care a achitat integral prejudiciul stabilit.
Efectuând propriul demers analitic cu privire la fapta reţinută în sarcina inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie consideră că acţiunile derulate de inculpat conturează atât latura obiectivă, cât şi cea subiectivă a infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005, amintind că scopul urmărit prin comiterea acestei infracţiuni este sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale, faptă ilicită constând în omisiunea evidenţierii în actele contabile ori în alte documente legale a operaţiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate.
În raport cu critica adusă de recurentul inculpat P.V., prin apărătorul său ales, potrivit căreia instanţa de prim control judiciar ar fi formulat raţionamente bazate pe fapte noi, apreciate ca acte materiale ale infracţiunii de evaziune fiscală, fără însă a extinde procesul penal, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, evaluând obiectul judecăţii în conformitate cu art. 317 C. proc. pen., constată că instanţele nu au depăşit limitele investirii lor, astfel încât critica nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte pretinsa gravă eroare de fapt produsă ca urmare a interpretării greşite a probelor, cu consecinţa greşitei condamnări a inculpatului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu identifică vreun element care să atragă incidenţa cazului de casare reglementat de art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., în contextul în care situaţia de fapt stabilită prin hotărârile atacate corespunde probelor dosarului.
Astfel, subiectul activ al infracţiunii deduse judecăţii este administratorul de drept al societăţii care poartă responsabilitatea pentru înregistrarea în contabilitate a operaţiunilor comerciale, calitate pe care o deţinea inculpatul P.V. în cadrul SC O.C. SRL. Pe de altă parte, inculpatul cunoştea prevederile legale cu referire la inventarierea patrimoniului societăţii, fără a contesta faptul că nu făcuse o asemenea inventariere în scopul clarificării înregistrărilor contabile anuale încă din 2006.
Aspectul că inculpatul nu a avut contact fizic cu marfa şi că nu a efectuat înregistrări în mod direct nu exclude vinovăţia acestuia, potrivit legislaţiei în domeniu (Legea nr. 31/1990) administratorul legal al societăţii purtând răspunderea pentru stricta îndeplinire a atribuţiilor ce ţin de organizarea şi conducerea societăţii comerciale.
În acelaşi registru se înscriu şi susţinerile apărării cu privire la eventuala neglijenţă a gestionarilor, manipulatorilor mărfurilor, ori a celor trei gestionari angajaţi în cadrul societăţii, precum şi cele care indicau ca singuri vinovaţi pentru situaţia creată cei 4 vânzători care şi-ar fi însuşit bunuri din gestiune (fapt nedovedit).
Prin urmare, probele cauzei –procesul verbal de constatare încheiat de către lucrătorii de poliţie la 19 august 2010, cel întocmit de Garda Financiară, raportul de inspecţie fiscală, procesele verbale inventariere, declaraţiile martorilor, au conturat pe deplin şi dincolo de orice dubiu vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii deduse judecăţii.
În raport cu apărările construite de inculpat, se impune observaţia că aşa cum a rezultat din audierea martorilor ce şi-au desfăşurat activitatea în cadrul societăţii comerciale, evidenţa contabilă era ţinută pe baza actelor puse la dispoziţie de către inculpat, gestionarele punctelor de lucru confirmând că acesta ridica zilnic de la punctele de lucru atât banii rezultaţi în urma activităţii cât şi bonurile fiscale emise, astfel încât inculpatul nu avea acces direct, fizic în gestiunile societăţii, aspectul este lipsit de relevanţă, având în vedere natura infracţiunii incriminate şi care nu presupune o interacţiune fizică cu stocul de marfă care să fi determinat diminuarea acestuia.
Contrar celor învederate de apărare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că hotărârea de condamnare s-a fundamentat pe probe certe, de natură a răsturna prezumţia de nevinovăţie şi a elimina orice îndoială.
Nici critica referitoare la greşita aplicare a legii astfel cum a fost invocată şi care vizează constatarea că în lipsa efectuării de către inculpat a înregistrărilor în contabilitate s-ar fi impus reţinerea în sarcina acestuia, cel mult a determinării contabililor ca să omită înregistrarea operaţiunilor comerciale reale, nu poate fi primită în virtutea considerentelor deja înfăţişate.
În consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Va obliga recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.V. împotriva deciziei penale nr. 139 din 19 septembrie 2012 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 250 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 50 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 7 martie 2013 .
| ← ICCJ. Decizia nr. 813/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 839/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie... → |
|---|
