ICCJ. Decizia nr. 839/2013. Penal. Cerere de liberare provizorie sub control judiciar (art. 160 ind.2 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Ş! JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 839/2013
Dosar nr. 1492/1/2013
Şedinţa publică din 8 martie 2013
Deliberând asupra recursurilor de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 26 februarie 2013 a Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a respins ca neîntemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.M. - fiul lui T. şi N., născut la data de 03 septembrie 1975.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel Constanţa a apreciat că admiterea în principiu constituie doar prima etapă în evaluarea cererii, urmând ca punerea în libertate a inculpatului să se poată dispună numai în măsura în care instanţa apreciază în sensul temeiniciei cererii.
Potrivit art. 1601 C. proc. pen., în cursul procesului penal, inculpatul poate cere punerea sa în libertate provizorie sau pe cauţiune. O dispoziţie asemănătoare se regăseşte în art. 23 alin. (10) din Constituţie.
De asemenea, în art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. se arată că instanţa admite cererea, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată.
Dispoziţiile arătate, precum şi principiul constituţional enunţat în art. 23 alin. (10) din Constituţie consacră caracterul facultativ al liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.
În afara condiţiilor de formă în raport de care se apreciază admisibilitatea, precum şi condiţiile prev. de art. 1602 alin. (1), (2) C. proc. pen., instanţa are obligaţia de a verifica temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Ţinând seama de infracţiunile ce fac obiectul cauzei şi circumstanţele concrete ale cauzei, sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. şi nu există elemente care să conducă Ia concluzia că inculpatul ar zădărnici aflarea adevărului, pentru ca cererea de liberare provizorie să cadă sub incidenţa art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Îndeplinirea condiţiilor prev. de art. 1602 alin. (1), (2) C. proc. pen. nu constituie un argument suficient pentru a aprecia drept întemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar. Legiuitorul nu a explicitat criteriile în raport de care trebuie analizată temeinicia cererii, însă prin Decizia nr. 17/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a stabilit că " în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfăşurare a procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune a învinuitului ori inculpatului", urmând a se ţine seama de "gravitatea faptei, pericolul concret pentru ordinea publică demonstrat prin probe, impactul social al faptei reţinute în sarcina inculpatului, limitele de pedeapsă, durata arestului, persoana inculpatului, vârsta, antecedentele penale şi sănătatea acestuia.
Liberarea provizorie implică aprecierea instanţei că scopul măsurii preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., poate fi realizat prin această instituţie procesuală, însă modul în care ar fi acţionat inculpatul şi antecedentele sale penale, raportat la existenţa unei condamnări în primă instanţă la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, nu oferă garanţii suficiente că liberarea provizorie asigură condiţiile unei bune desfăşurări a procesului penal.
Faptele de care este acuzat inculpatul prezintă un grad suficient de ridicat de pericol social, având în vedere durata lungă a activităţii infracţionale - între anii 2007 - 2011, numărul persoanelor induse în eroare, posibila falsificare a unor înscrisuri oficiale în numeroase rânduri, prejudiciile create părţilor vătămate, referirile inculpatului la implicarea unor funcţionari ai unor instituţii publice.
Circumstanţele reale care caracterizează posibila activitate infracţională relevă un potenţial infracţional al inculpatului, dedus atât din durata şi întinderea activităţii infracţionale, dar şi din specificul infracţiunilor posibil a fi fost comise, care denotă o perseverenţă în săvârşirea aceloraşi genuri de infracţiuni.
Ca atare, acuzaţiile penale aduse inculpatului nu oferă elemente în favoarea admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Totodată, nici conduita anterioară a inculpatului, dar nici antecedentele sale penale nu relevă date în sensul admiterii cererii. Pe parcursul procesului penal inculpatul a negat acuzaţiile ce îi sunt aduse, contrar celor susţinute de părţile vătămate, aşa că, raportat la starea de fapt reţinută în sarcina sa, nu se poate considera că a avut o poziţie procesuală activă, care să permită a se aprecia că poate ajuta la buna desfăşurare a procesului penal. Inculpatul a mai fost condamnat în anul 2000 pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, iar în anul 2007 a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri oficiale şi uz de fals. Acuzaţiile aduse inculpatului arată că acesta îşi procura veniturile prin desfăşurarea în mod constant a unor activităţi ilicite, de aceea nu se poate aprecia asupra unui profil psihologic pozitiv al inculpatului şi a unor garanţii serioase date de persoana sa, doar motivat de faptul că are o familie (mama în vârstă şi un copil minor, dar care nu locuia împreună cu inculpatul).
Stadiul procesual şi durata arestării preventive nu sunt în favoarea aprecierii temeiniciei cererii inculpatului, în condiţiile în care inculpatul a fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă semnificativă în regim privativ de libertate, astfel că lăsarea în libertate a unei persoane condamnate chiar şi în primă instanţă la o astfel de pedeapsă, în contextul în care nu au intervenit elemente noi de la data condamnării, nu este oportună. Durata arestării preventive trebuie analizată nu numai prin prisma factorului temporal, fiind necesar a fi raportată la fazele procesuale parcurse, probatoriul administrat, cuantumul pedepsei aplicate în primă instanţă, criterii în raport de care nu se poate considera că suntem în prezenţa unui caz de depăşire a termenului rezonabil al privării de libertate.
Astfel, curtea a reţinut că buna desfăşurare a procesului penal, inclusiv din perspectiva asigurării executării pedepsei, în măsura în care se va menţine condamnarea pronunţată în primă instanţă, nu ar fi asigurată prin punerea în libertate a inculpatului în acest moment procesual.
Împotriva acestei încheieri a formulat recurs inculpatul P.M. prin care a solicitat admiterea recursului cu consecinţa admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi judecarea în stare de libertate.
Potrivit art. 23 alin. (10) din Constituţie şi art. 5 alin. (5) C. proc. pen., liberarea provizorie reprezintă o formă de garantare a libertăţii persoanei pe tot parcursul desfăşurării activităţii judiciare de natură penală.
Potrivit art. 1601 C. proc. pen. în tot cursul procesului penal, învinuitul sau inculpatul arestat preventiv poate cere punerea sa în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Analizând recursul inculpatului, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte constată că sub acest aspect, prima instanţă a apreciat, în mod corect, că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatului, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care inculpatul este cercetat nu depăşesc limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ce priveşte această a doua condiţie prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatului, stadiul procesului şi complexitatea cauzei, Înalta Curte constată următoarele:
Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat, situaţia personală şi familială a inculpatului, nivelul de instrucţie, se constată că din actele şi lucrările dosarului nu se relevă indicii pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârşi sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul în cauză.
Existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului "factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie" măsura arestării preventive şi prelungirea acesteia fiind conformă scopului constituit prin art. 5 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Drept urmare, se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul de lege care ar conduce la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, în cursul procesului penal, în condiţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., şi nici sub aspectul oportunităţii cererea nu este întemeiată, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen.
Înalta Curte se raportează atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de inculpat, cât şi la cele care privesc persoana inculpatului, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie a acesteia.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, rezultă că, în raport de natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor reţinute în sarcina inculpatului, având în vedere durata lungă a activităţii infracţionale - între anii 2007 - 2011, numărul persoanelor induse în eroare, posibila falsificare a unor înscrisuri oficiale în numeroase rânduri, prejudiciile create părţilor vătămate, referirile inculpatului la implicarea în activitatea infracţională a unor funcţionari ai unor instituţii publice, lăsarea acestuia în libertate nu se impune în acest moment procesual.
Privarea de libertate în continuare a inculpatului apare ca necesară şi prin prisma scopului bunei desfăşurări şi realizarea eficientă a scopului procesului penal acestea fiind garantate numai prin menţinerea inculpatului în stare de arest preventiv, necesară pentru apărarea ordinii de drept.
Liberarea provizorie sub control judiciar este o vocaţie pentru inculpat, instanţa este cea care apreciază dacă se impune sau nu cercetarea inculpatului în stare de libertate în raport de temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive.
În consecinţă, criticile din recurs şi solicitarea de admitere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu sunt întemeiate.
Faţă de considerentele ce preced, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii de şedinţă din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 16105/118/2011.
Văzând şi prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va dispune obligarea recurentului inculpat P.M. la plata cheltuielilor judiciare către stat.
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de inculpatul P.M., împotriva încheierii de şedinţă din 26 februarie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, pronunţată în Dosarul nr. 16105/118/2011.
Obligă recurentul inculpat P.M., la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 828/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... | ICCJ. Decizia nr. 840/2013. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
