ICCJ. Decizia nr. 911/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
DECIZIA NR. 911/2013
DOSAR NR. 610/64/2012
Şedinţa publică din 15 martie 2013
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor dosarului, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 127/F din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca tardivă, plângerea formulată de petiţionara I.M. împotriva Rezoluţiei nr. 564/P/2007 din data de 02 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, care a fost menţinută.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petiţionara I.M. a fost obligată la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
La data de 29 august 2012 a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov plângerea formulată de petiţionara I.M. împotriva Rezoluţiei nr. 564/P/2007 din data de 02 aprilie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Din cuprinsul plângerii, a rezultat că petiţionara este nemulţumită de soluţia de netrimitere în judecată a făptuitorului T.V., câtă vreme prin activitatea presupus infracţională desfăşurată de făptuitor, petiţionara a rămas fără un imobil din Municipiul Braşov.
Rezoluţia nr. 564/P/2007 din data de 02 aprilie 2008 a fost comunicată petiţionarei I.M. la data de 10 aprilie 2008.
Petiţionara I.M. a primit la data de 10 aprilie 2008 o copie după Rezoluţia nr. 564/P/2007, pentru respectarea termenului procedural de 20 de zile impus de lege, având dreptul să se adreseze cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov până cel mai târziu în data de 2 mai 2008 (prin prorogare, deoarece ultima zi era în data de 1 mai, zi nelucrătoare).
Cu toate acestea, petiţionara I.M. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei nr. 564/P/2008 la data de 15 februarie 2012, astfel cum rezultă din rezoluţia aplicată de grefa Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar această unitate de parchet a înaintat plângerea, spre competentă soluţionare, Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov.
Prin Rezoluţia nr. 145/11/2/2012 din data de 22 martie 2012 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov, plângerea petiţionarei a fost respinsă ca tardivă.
Această rezoluţie i-a fost comunicată petiţionarei I.M. la data de 26 martie 2012.
Rezoluţia nr. 145/11/2/2012 din data de 22 martie 2012 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Braşov a fost comunicată petiţionarei la data de 26 martie 2012.
Instanţa de fond a constatat că petiţionara trebuia să se adreseze cu plângere la judecătorul de la Curtea de Apel Braşov cel târziu în data de 12 aprilie 2012.
În condiţiile în care petiţionara I.M. a formulat plângerea la data de 28 august 2012, plângerea acesteia a fost apreciată ca tardivă, fiind respinsă în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiţionara I.M., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 3 decembrie 2012, sub nr. 610/64/2012.
La termenul de judecată stabilit pentru soluţionarea recursului, respectiv 15 martie 2013, Înalta Curte a pus în discuţie, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 302 alin. (2), rap. la art. 3851 art. 38515 lit. a) teza a II-a şi la art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de petiţionarul A.P.G.
Excepţia pusă în discuţie este întemeiată pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Legea procesual penală a stabilit un cadru corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României revizuită, cu referire la art. 21 din Legea nr. 47/1992 pentru realizarea protecţiei judiciare a drepturilor subiective, de natură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate obligaţia de a alege şi exercita în condiţiile legii calea procesuală prevăzută de Codul de procedură penală şi în legi speciale.
Corespunzător principiului constituţional al exercitării căilor de atac, numai în condiţiile legii, legea procesual penală a reglementat cadrul căilor de atac, precum şi cazurile de casare.
Dispoziţiile art. 3851 C. proc. pen. enumeră strict şi limitativ hotărârile care pot fi atacate cu recurs, sentinţa atacată fiind definitivă. Totodată, sistemul român de jurisdicţie a statuat principiul legalităţii şi unicităţii acestei căi de atac, iar recunoaşterea unei căi de atac în situaţii neprevăzute de legea procesual penală ar constitui o încălcare a principiului legalităţii căilor de atac, şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Raportat la cauza dedusă judecăţii, se constată că dispoziţiile art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, privind accelerarea soluţionării proceselor publicată în M. Of. Partea I nr. 714/26.10.2010, au modificat prevederile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., stabilind că hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) al aceluiaşi text de lege, este definitivă.
Potrivit art. XXIV alin. (1) din aceeaşi lege, hotărârile pronunţate în cauzele penale înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.
per a contrario, hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a legii menţionate sunt supuse căilor de atac reglementate de legea nouă.
Prin urmare, prin această modificare legislativă, hotărârile pronunţate în fond în procedura prevăzută de 2781 C. proc. pen. au fost excluse din categoria hotărârilor susceptibile a fi atacate cu recurs, prevăzute de art. 3851 C. proc. pen.
În aceste condiţii, se constată că Sentinţa penală nr. 127/F din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, pronunţată sub imperiul modificărilor legislative instituite prin Legea nr. 202/2010, este definitivă şi nu poate face obiectul controlului jurisdicţional, astfel încât recursul declarat de petiţionara I.M. împotriva acestei hotărâri este inadmisibil, urmând a fi respins ca atare.
Ca urmare, pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 38515 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionara I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 127/F din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. recurenta petiţionară va fi obligată la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petiţionara I.M. împotriva Sentinţei penale nr. 127/F din 15 octombrie 2012 a Curţii de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul petiţionar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 15 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 896/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 939/2013. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
