ICCJ. Decizia nr. 1016/2013. Penal. Propunere de arestare preventivă a inculpatului (art. 149 ind 1. C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 1016/2013
Dosar nr. 175/32/2013
Şedinţa publică din 22 martie 2013
Asupra recursului de faţă,
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din data de 7 martie 2013 Curtea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 175/32/2013, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bacău de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul B.A. şi, în baza 1491 cu referire la art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003, art. 9 alin. (1) lit. c), d), f) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen. şi aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 23 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2006 şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 147 din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 29 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen şi art. 2801 din Legea nr. 31/1990, pentru o perioadă de 29 de zile începând cu data de 7 martie 2013 şi până la data de 4 aprilie 2013 inclusiv.
Pentru a se hotărî astfel s-a reţinut ca situaţie de fapt că prin rechizitoriul nr. 15/P/2002 din 24 februarie 2003 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a dispus trimiterea în judecată a unui număr de 8 inculpaţi (printre care inculpaţii B.A. şi V.G.) pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 323 alin. (1), (2) C. pen., art. 215 alin. (1), (2) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. respectiv art. 215 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. reţinându-se ca stare de fapt, în urma unor sesizări şi controale ale D.G.F.P. Bacău, că inculpaţii au solicitat ilegal rambursări ilegale de TVA în perioada 2000-2001.
Totodată, între inculpatul B.A. şi inculpatul V.G. a fost constatată o strânsă legătură (inculpatul V.G. era administrator al SC S. SRL Bacău şi salariat al SC S.C. SRL, administrată de numitul B.A.), între cei doi fiind desfăşurate operaţiuni comerciale ilicite enunţate în actul de inculpare şi hotărârea de condamnare. Mai mult, instanţa supremă a luat act de declaraţiile acestuia din urmă conform cărora a recunoscut caracterul fictiv al operaţiunilor comerciale derulate, scopul acestora fiind de a se rambursa TVA, în interesul şi la solicitarea inculpatului B.A.
Aceeaşi legătură a existat şi între numitul B.A. şi incuipata H.D.S., salariată la societăţile administrate de numitul B.A., stabilindu-se şi implicarea acesteia în activitatea infracţională (ex. cazul facturii emise de SC S.M. SRL Bacău privind „livrarea” unui utilaj către SC B.M.P. SRL Bacău, factură provenind de la o altă societate comercială decât cea emitentă dar completată de H.D.S. „la solicitarea lui B.A. (...) fără a cunoaşte realitatea celor înscrise în factură”.
O legătură strânsă a existat şi între inculpatul B.A. şi inculpatul D.C.C., ultimul dintre aceştia fiind condamnat la o pedeapsă de 5 ani închisoare cu executare pentru săvârşirea unor infracţiuni de asociere în vederea comiterii de infracţiuni, fals în înscrisuri sub semnătură privată, înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, fapte comise împreună cu inculpatul B.A.
Curtea a reţinut deosebit de relevante următoarele probe administrate în cauză: sesizări Garda Financiară, relaţii: instituţii bancare, A.N.A.F., D.G.F.P. Bacău şi Ilfov, relaţii D.E.P.A.B.D., plângeri creditori (Banca C.R., Statul Român, societăţi comerciale, administrator judiciar SC A.E. SA), rulaje cont, copii ale documentelor întocmite (facturi fiscale, notă de recepţie, declaraţii, borderouri, ş.a.), plângeri şi adrese O.N.P.C.S.B., procese-verbale de ridicare înscrisuri, raport de constatare economico financiară/expertiză, procese-verbale de percheziţie domiciliară, declaraţii martori şi declaraţii învinuiţi/inculpaţi.
Existenţa şi persistenţa unor indicii grave de vinovăţie constituie, conform jurisprudentei C.E.D.O. „factori pertinenţi care legitimează o detenţie provizorie”, măsura arestării preventive a inculpatului fiind conformă scopului instituit prin art. 5 din Convenţie precum şi prin art. 23 din Constituţia României. De asemenea, în raport de probele aflate în dosar, existând „suspiciunea rezonabilă că s-a săvârşit o infracţiune” măsura luării/menţinerii stării de arest este justificată şi prin prisma acestei jurisprudenţe.
Curtea a apreciat că probele administrate până în prezent pot convinge un observator obiectiv că inculpatul ar putea fi autorul faptelor de care este învinuit, iar acestea pot întruni elementele constitutive ale infracţiunii pentru care se desfăşoară urmărirea penală.
Curtea a considerat că aceste indicii sunt suficiente pentru a justifica luarea faţă de inculpat a măsurii arestului preventiv. Art. 5 parag. 1 lit. c) din Convenţie se referă la noţiunea de suspiciuni întrucât nu este necesar ca la momentul arestării să existe suficiente probe pentru a aduce o acuzaţie. Faptele ce dau naştere suspiciunii nu trebuie să fie la acelaşi nivel cu faptele necesare pentru a justifica o condamnare sau chiar pentru a aduce o acuzaţie. Acestea trebuie să existe la un moment procesul ulterior. Prin urmare, la momentui arestării nu este încă necesar să se stabilească în mod clar că o infracţiune s-a comis sau care este natura infracţiunii comise. Obiectul preocupărilor pe parcursul privării de libertate este acela de a continua investigaţiile în scopul de a confirma sau a înlătura temeiurile arestării.
- să existe probe din care să rezulte vreunul dintre cazurile prevăzute de art. 148 C. proc. pen.;
Curtea a mai reţinut că în cauză este incident cazul de arestare prevăzut de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru următoarele argumente:
În primul rând pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile reţinute în sarcina inculpatului este închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
La aprecierea acestei din urmă condiţii curtea a avut în vedere că sintagma „pericol pentru ordinea publică” desemnează o stare, şi nu de fapt, ce ar putea periclita în viitor, după punerea în libertate a inculpaţilor, normala desfăşurare a unui segment din relaţiile sociale protejate în cadrul ordinii publice, respectiv cele privind inviolabilitatea sexuală a persoanei.
Aşa cum s-a statuat în mod constant în jurisprudenţa C.E.D.O., măsura arestării preventive este o măsură excepţională, astfel că luarea, ca şi menţinerea ei trebuie dispuse doar în cazuri temeinic justificate. Prezervarea ordinii publice este apreciată însă ca un element pertinent şi suficient pentru privarea de libertate a unei persoane, dacă se bazează pe fapte de natură să arate că eliberarea persoanei respective ar tulbura în mod real ordinea publică. Este adevărat că pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar aceasta nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei.
Sub acest aspect, curtea a constatat că, în speţă, existenţa pericolului public rezultă din însuşi pericolul social al infracţiunilor pentru care este cercetat inculpatul, avându-se în vedere reacţia publică la comiterea unei astfel de infracţiuni şi posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi ca fiind autori. Prin urmare la stabilirea pericolului public se pot avea în vedere şi date privitoare la faptă, date care în speţă, sunt de natură a crea un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii, în lipsa luării măsurii arestării preventive.
Din probele administrate în cauză, a rezultat că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică determinat de: natura faptelor, sfera relaţiilor sociale lezate, circumstanţele concrete în care a fost săvârşite faptele, este acţionar de drept sau de fapt al unor societăţi comerciale implicate în operaţiuni de spălare a banilor, delapidare, dă dovadă de persistenţă infracţională pe linia comiterii unor infracţiuni de natură economică ce au drept consecinţă prejudicierea bugetului de stat şi a creditorilor cu sume considerabile
Infracţiunile de evaziune fiscală, spălare de bani, înşelăciune, delapidare şi fals prezintă un grad ridicat de pericol social, deoarece aduc atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea bugetului de stat şi activităţii de serviciu, care presupune îndeplinirea cu probitate de către agenţii economici a îndatoririlor de serviciu, activitate a cărei bună desfăşurare este incompatibilă cu fraudarea creditorilor. În aceste condiţii lăsarea inculpatului în stare de libertate ar echivala cu încurajarea tacită a sa şi a altora la săvârşirea unor fapte similare şi cu scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de ripostă a justiţiei şi, în plus, asemenea fapte neurmate de o ripostă fermă a societăţii, ar întreţine climatul infracţional, şi ar crea făptuitorilor impresia că pot persista în sfidarea legii.
Cu privire la persoana inculpatului, curtea a reţinut că acesta este cunoscut cu antecedente penale, în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzute de art. 37 lit. a) C. pen. şi, deşi, a beneficiat de clemenţa organelor judiciare, care i-au aplicat o pedeapsă cu suspendarea executării sub supraveghere, există indicii că a săvârşit acelaşi gen de fapte antisociale.
Prin prisma acestor împrejurări, curtea a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate în acest moment procesual nu este oportună tulburând grav liniştea publică, rezonanţa faptei neestompându-se şi aducând atingere bunei desfăşurări a procesului penal.
În acelaşi timp, lăsarea în libertate a inculpatului ar crea o stare de nelinişte, un sentiment de insecuritate în rândul societăţii civile, generată de rezonanţa socială negativă a faptelor că persoanele asupra cărora planează acuzaţia comiterii unor infracţiuni grave (în sensul Recomandării R8011 pct. 4 al Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei) sunt cercetaţi în stare de libertate.
Împrejurările în care au fost comise faptele presupun fără putinţă de tăgadă o anumită stare de indignare, de dezaprobare publică, o anumită stare de insecuritate socială, faptele purtând o evidentă atitudine de sfidare a autorităţii publice, menită să vegheze la ordinea şi liniştea publică, autoritate pentru care opinia publică manifestă respect şi consideraţie.
În cauză curtea a constatat că inculpatul nu oferă garanţii suficiente că nu va aduce atingere bunei desfăşurări a procesului penal în condiţiile în care indiciile şi unele probe administrate până în prezent conduc la presupunerea rezonabilă a realizării unor multiple acte materiale de evaziune fiscală, spălare de bani, delapidare, înşelăciune şi fals, într-un interval mare de timp ceea ce poate denota un mod obişnuit de acţiune şi numai intervenţia hotărâtă a organelor de urmărire penală a întrerupt activitatea ilicită a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, recurentul-inculpat B.A., a declarat recurs, solicitând admiterea recursului formulat, casarea încheierii atacate şi rejudecând, să respingeţi măsura arestării preventive.
Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, încheierea atacată fiind legală şi temeinică.
Prin incheierea nr. 10 din data de 7 martie 2013 Cutea de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 175/32/2013 a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bacău de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul B.A. şi, în baza art. 1491 cu referire la art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., a disps arestarea preventivă a inculpatului B.A., cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1), (3) din Legea nr. 39/2003, art. 9 alin. (1) lit. c), d), f) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 43 din Legea nr. 82/1991 cu referire la art. 290 alin. (1) C. pen. şi aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 23 alin. (1) lit. a), b), c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 2151 alin. (1), (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 288 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 31 alin. (2) C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 143 alin. (2) lit. a) Legea nr. 85/2006 şi art. 37 lit. a) C. pen., art. 147 din Legea nr. 85/2006 cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., art. 29 C. pen. raportat la art. 260 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 37 lit. a) C. pen şi art. 2801 din Legea nr. 31/1990, pentru o perioadă de 29 de zile începând cu data de 7 martie 2013 şi până la data de 4 aprilie 2013 inclusiv.
Înalta Curte constată că prin prisma stadiului urmăririi penale, a existenţei în continuare a indiciilor temeinice privind săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor reţinute în sarcina sa, la acest moment procesual se impune în continuare privarea de libertate, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.
Materialul probator existent până în prezent la dosarul de urmărire penală confirmă bănuiala săvârşirii de către inculpat a infracţiunii reţinute în sarcina sa. Inculpatul se găseşte încă, aşa cum corect a apreciat prima instanţă în situaţia prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., în sensul că infracţiunile reţinute în sarcina sa sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar la dosar există date certe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.
Această stare de pericol pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul concret al faptei însă, aşa cum corect a apreciat şi prima instanţă nici nu pot fi ignorate, atunci când se analizează dacă lăsarea în libertate a unui inculpat prezintă pericol concret pentru ordinea publica, circumstanţele reale în care au fost comise infracţiunile, natura şi gravitatea acestora, conturează un pericol social ridicat şi justifică privarea de libertate în continuare a inculpatului B.A.
Pe altă parte, la stabilirea necesităţii menţinerii unei persoane în stare de arest preventiv trebuie analizat în ce măsură în cauză există încă un interes real al societăţii în sensul privării de libertate a inculpatului, care, fără a aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie de care se bucură inculpatul., are prioritate în raport cu regula judecării sale în stare de libertate.
Or în speţă, văzând urmările produse de fapta inculpatului, modalitatea în care acesta a conlucrat cu alte persoane pentru săvârşirea infracţiunilor prin care inculpatul B.A. împreună cu alţi inculpaţi a solicitat ilegal rambursări ilegale de TVA în perioada 2000-2001, precum şi timpul scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive până în prezent, care nu a condus la stingerea ecoului negativ pe care asemenea fapte îl au în rândul opiniei publice, Înalta Curte constată că în speţă există încă acel interes real al societăţii în sensul privării de libertate a inculpatului.
Împrejurarea că anterior comiterii faptelor inculpatul a avut o conduită bună nu sunt în măsură să conducă la concluzia lipsei pericolului pentru ordinea publică creat prin lăsarea inculpatului în libertate, atâta timp cât circumstanţele comiterii faptelor dovedesc gravitatea faptelor săvârşite.
Faţă de împrejurarea că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive nu au suferit până în prezent modificări şi nici nu au dispărut, ci dimpotrivă ele subzistă, aşa cum s-a arătat anterior şi impun privarea de libertate în continuare a inculpatului şi văzând de asemenea că organele de urmărire penală au efectuat în dosar acte procesuale şi au administrat probe în vederea aflării adevărului, iar materialul probator administrat până în prezent se impune a fi completat în vederea finalizării urmăririi penale, în mod corect a constatat prima instanţă că în speţă sunt incidente dispoziţiile pentru luarea măsurii arestării preventive şi în consecinţă în mod judicios a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie D.I.I.C.O.T., Serviciul Teritorial Bacău de luare a măsurii arestării preventive faţă de inculpatul B.A. şi, în baza art. 1491 cu referire la art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., a dispus arestarea preventivă a inculpatului B.A., pentru o perioadă de 29 de zile începând cu data de 7 martie 2013 şi până la data de 4 aprilie 2013 inclusiv.
În considerarea celor expuse, Înalta Curte în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul B.A. împotriva încheierii nr. 10 din data de 7 martie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 175/32/2013.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul B.A. împotriva încheierii nr. 10 din data de 7 martie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală, cauze minori şi familie, pronunţată în Dosarul nr. 175/32/2013.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 martie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1010/2013. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1023/2013. Penal. Prelungirea duratei... → |
|---|
