ICCJ. Decizia nr. 1601/2013. Penal. Prelungirea duratei arestării preventive dispuse în cursul urmăririi penale (art. 156 şi următoarele C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Încheierea nr. 1601/2013
Dosar nr. 3334/2/2013
Şedinţa publică din 10 mai 2013
Asupra recursurilor de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 08 mai 2013 pronunţată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013) Curtea de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, a admis propunerea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală.
A dispus prelungirea arestării preventive a inculpaţilor M.A. şi N.M.A. pe timp de câte 30 zile, de la 13 mai 2013 până la 11 iunie 2013, pentru fiecare inculpat.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Analizând temeiurile arestării preventive de la data ultimei prelungiri a arestării (10 aprilie 2013) şi până în prezent şi dacă aceste temeiuri impun în continuare cercetarea inculpaţilor în stare de arest preventiv, Curtea a reţinut, referitor la temeiul prezent de art. 148 lit. b) C. proc. pen., că există date că inculpaţii încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin sustragerea mijloacelor materiale de probă.
S-a reţinut, de asemenea că se menţine şi temeiul prev. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând pericol pentru ordinea publică prin punerea în libertate a inculpaţilor.
S-a mai arătat că numărul mare de inculpaţi, complexitatea cauzei, justifică acordarea ultimei prelungiri în faza de urmărire penală, fiind şi motivul pentru care legiuitorul, pentru astfel de cazuri, a prevăzut perioada de 180 de zile, mai ales că procurorul a început prezentarea materialului de urmărire penală, fiind neîndoielnice eforturile de a finaliza această fază a procesului penal.
S-a mai reţinut, totodată că în cauză prelungirea arestării preventive este necesară, pentru buna desfăşurare a procesului penal, în faza de finalizare a urmăririi penale şi, conform referatului, a emiterii rechizitoriului.
Împotriva încheierii mai sus menţionate au declarat recursuri inculpaţii M.A. şi N.M.A., susţinerile părţilor şi ultimul cuvânt al inculpaţilor fiind cuprinse în practicaua prezentei decizii.
Recursurile nu sunt fondate.
Înalta Curte constată că în mod întemeiat instanţa de fond a admis propunerea Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – DIICOT - Structura Centrală şi a dispus prelungirea arestării preventive a inculpaţilor M.A. şi N.M.A., pe timp de câte 30 zile, de la 13 mai 2013 până la 11 iunie 2013, pentru fiecare inculpat, fiind îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 143, art. 148 lit. f) şi art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Examinând actele şi lucrările dosarului se constată că prin referatul nr. 102/D/P/2012 din data de 08 mai 2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală s-a solicitat prelungirea măsurii arestării preventive a inculpaţilor M.A. şi N.M.A., pe timp de câte 30 de zile, de la 13 mai 2013 la 11 iunie 2013, cercetaţi pentru infracţiunea prev. de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, art. 213 alin. (1), (2), (3) şi (5) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), art. 246 rap. la art. 2481 şi art. 258 C. pen. şi art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În motivarea referatului parchetului, se arată că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea şi la menţinerea succesivă a arestării preventive, impunând în continuare cercetarea în stare de arest preventiv a inculpaţilor, întrucât, pe parcursul anchetei s-a conturat presupunerea rezonabilă că cei doi inculpaţi au comis faptele pentru care sunt cercetaţi.
S-a arătat că pe parcursul cercetărilor au fost administrate probe, respectiv denunţuri, declaraţii de martori, declaraţii inculpaţi, raport de audit, plângere formulată de BRD, contracte de credit, că prejudiciul creat prin acordarea ilegală de credite este de 41 mil. euro, iar activitatea infracţională s-a desfăşurat în perioada ianuarie 2008 – decembrie 2011.
S-a mai arătat că în perioada ultimei prelungiri a arestării preventive au fost administrate probe din care rezultă menţinerea temeiurilor arestării preventive a inculpaţilor.
S-a subliniat că este ultima solicitare de prelungire a arestării, deoarece, conform art. 159 C. proc. pen., se vor împlini, la data de 11 iunie 2013, cele 180 de zile de arest preventiv, motiv pentru care s-a început prezentarea materialului de urmărire penală.
S-a apreciat că pentru ambii inculpaţi se menţine temeiul prev. de art. 148 lit. b) C. proc. pen., întrucât aceştia au refuzat să pună la dispoziţie înscrisurile necesare verificărilor dispuse, acestea fiind ridicate cu ocazia percheziţiilor.
De asemenea, s-a arătat că subzistă temeiul prev. la art. 148 lit. f) C. proc. pen., existând pericol pentru ordinea publică, rezultat din natura şi gravitatea deosebită a faptelor, numărul mare de persoane care au participat, organizate pe paliere de execuţie, cei doi inculpaţi având rol determinant.
În motivarea referatului s-a mai arătat că prelungirea arestării preventive este necesară pentru efectuarea unor acte de urmărire penală, respectiv: extinderea cercetărilor, continuarea cercetării documentelor ridicate la percheziţii, prezentarea materialului de urmărire penală, întocmirea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.
Se constată, de asemenea, că cei doi inculpaţi au fost arestaţi preventiv prin încheierea din 16 decembrie 2012, iar prin încheierile din datele de 09 ianuarie 2013, 08 februarie 2013, 07 martie 2013 şi 10 aprilie 2013 s-a dispus succesiv prelungirea arestării preventive a celor doi inculpaţi, toate aceste încheieri rămânând definitive prin respingerea recursurilor.
Înalta Curte, în propria analiză constată că în cauză există indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpaţii au săvârşit faptele pentru care sunt cercetaţi relevante în acest sens fiind probele administrate pe parcursul cercetărilor (denunţuri, declaraţii de martori, declaraţiile inculpaţilor, raport de audit, plângere formulată de BRD, contracte de credit).
Sunt, de asemenea, îndeplinite în mod cumulativ şi condiţiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc. pen., atât sub aspectul cuantumului pedepsei prevăzute de lege, mai mare de 4 ani închisoare, dar şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpaţilor, care ar avea un puternic impact social, determinând producerea unei rezonanţe negative în rândul opiniei publice, prin crearea unui precedent de natură a stimula comiterea unor infracţiuni de aceeaşi natură şi a unui climat de insecuritate socială, astfel că pentru buna desfăşurare a cercetărilor, este necesară arestarea preventivă a inculpaţilor în raport de natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina acestora.
Totodată, se impune a fi avută în vedere natura şi modalitatea concretă în care se reţine că ar fi fost săvârşite faptele, numărul mare de persoane care au participat, organizarea pe paliere de execuţie, cei doi inculpaţi, având un rol determinant, perioada îndelungată în care s-a desfăşurat activitatea infracţională (ianuarie 2008-decembrie 2011), precum şi cuantumul deosebit de mare al prejudiciului creat prin acordarea ilegală de credite (41 mil. Euro).
De asemenea, Înalta Curte constată că în mod corect s-a reţinut în cauză şi incidenţa dispoziţiilor art. 148 lit. b) C. proc. pen., existând date şi indicii temeinice că inculpaţii încearcă să zădărnicească aflarea adevărului prin sustragerea mijloacelor materiale de probă, date care rezultă din simplul fapt că au mai avut astfel de intenţii constatate prin procesele – verbale de percheziţii, ocazii cu care s-au găsit documentele ascunse.
Afirmaţiile potrivit cărora inculpaţii nu au avut cunoştinţă de existenţa la domiciliu sau la birou a acestor documente, nu înlătură temeiul prevăzut la art. 148 lit. b) C. proc. pen.
Deşi este urmarea unei aprecieri subiective, evaluarea pericolului concret pentru ordinea publică se bazează pe criterii obiective, chiar dacă acestea nu sunt strict cuantificabile. În aplicarea art. 5 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen. stabilesc cu titlu de generalitate criteriile de alegere a măsurii preventive, acestea constituind, implicit şi criterii de apreciere a pericolului pentru ordinea publică.
Astfel, conform dispoziţiilor art. 136 alin. (8) C. proc. pen. „ alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura”.
În acest context, se constată lipsa unor motive rezonabile care să poată justifica aplicarea unor măsuri preventive alternative, mai puţin restrictive, cum este măsura obligării de a nu părăsi ţara sau localitatea.
Invocarea de către inculpaţi a unor circumstanţe personale favorabile, legate de statutul social (lipsa antecedentelor penale, familie organizată, studiile superioare, împrejurarea că este singurul întreţinător al familiei) nu poate conduce la respingerea propunerii de arestare preventivă şi luarea unei măsuri alternative mai puţin severe faţă de cei doi inculpaţi, câtă vreme sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de disp. art. 143, art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.
Măsura arestului preventiv este justificată şi de necesitatea unei bune desfăşurări a procesului penal, aşa cum cere art. 136 C. proc. pen., aspect care nu încalcă prezumţia de nevinovăţie.
În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 5 din CEDO, referitoare la necesitatea „stabilirii unei durate rezonabile a arestării prin apreciere şi în raport de fapta ce formează obiectul judecăţii” se impune a arăta că, potrivit art. 5 pct. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 5 paragraful 3 din Convenţie, modificat prin Protocolul 11, potrivit cărora„orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă deîndată înaintea unui judecător şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii”.
Referindu-se la „criteriile după care se apreciază termenul rezonabil al unei proceduri penale” CEDO a statuat că acestea sunt similare cu cele referitoare şi la procedurile din materie civilă, adică: complexitatea cauzei, comportamentul inculpatului şi comportamentul autorităţilor competente (decizia CEDO din 31 martie 1998).
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, instanţa europeană a statuat că acest moment este „data la care o persoană este acuzată” adică data sesizării instanţei competente, potrivit dispoziţiilor legii naţionale sau „o dată anterioară” (data deschiderii unei anchete preliminare, data arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante). În această privinţă Curtea Europeană face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală” în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţie, semnifică notificarea oficială care emană de la autoritatea competentă, adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală, idee ce este corelativă şi noţiunii de „urmări importante” privitoare la situaţia învinuitului.
Cât priveşte data finalizării procedurii în materie penală, luată în considerare pentru calculul „termenului rezonabil”, Curtea a statuat că aceasta este data pronunţării hotărârii de condamnare sau de achitare a celui interesat (decizia din 27 iunie 1968 în cauza Eckle contra Germaniei).
Aplicând aceste principii la speţa de faţă se constată că durata arestării preventive a inculpaţilor nu poate fi apreciată că a depăşit un termen rezonabil, aşa cum este prevăzut de art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, organele judiciare luând toate măsurile procedurale pentru soluţionarea cu celeritate a cauzei, astfel că măsura menţinerii măsurii arestului preventiv este conformă şi cu aceste dispoziţii dar şi cu prevederile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.
Faţă de cele menţionate, se apreciază că există motive relevante şi suficiente care justifică necesitatea prelungirii măsurii arestării preventive a inculpaţilor pe timp de câte 30 de zile de la 13 mai 2013 la 11 iunie 2013 pentru fiecare inculpat.
Pentru motivele învederate, Înalta Curte va respinge ca nefondate recursurile declarate de inculpaţii M.A. şi N.M.A. împotriva încheierii din 08 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013).
În temeiul art. 192 C. proc. pen. va obliga recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii M.A. şi N.M.A. împotriva încheierii din 08 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I Penală, pronunţată în dosarul nr. 3334/2/2013 (1529/2013).
Obligă recurenţii inculpaţi la plata sumelor de câte 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care sumele de câte 25 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 974/2013. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 1997/2013. Penal. Propunere de arestare... → |
|---|
