ICCJ. Decizia nr. 481/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Sentinţa nr. 481/2013
Dosar nr. 271/1/2013
Şedinţa publică din 30 aprilie 2013
Asupra cauzei penale de faţă:
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 21 decembrie 2012 şi înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 15 ianuarie 2013, petentul A. a formulat plângere împotriva Rezoluţiei nr. 740/P/2012 emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, menţinută prin Rezoluţia nr. 3925/II/2/2012 din 26 noiembrie 2012 dispusă de procurorul şef al aceleiaşi secţii, solicitând desfiinţarea acesteia ca netemeinică şi nelegală.
În motivarea plângerii, petentul a criticat rezoluţiile atacate, arătând că intimaţii au încălcat legea cu ocazia executării silite realizată de către un executor judecătoresc.
Analizând plângerea formulată, Înalta Curte reţine că, prin Rezoluţia nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii judecători P.V., I.G., C.C.V., J.I.E., C.D. şi Ş.R. pentru infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta sesizată nu există.
De asemenea, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii procurori L.V. şi E.D. în ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 246 C. pen., întrucât fapta sesizată nu există.
Petentul a formulat plângere penală împotriva intimaţilor magistraţi anterior enumeraţi - judecători şi procurori - pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., în raport de soluţiile pronunţate de aceştia într-o serie de dosare, printre care Dosarele nr. 297/P/2010, nr. 883/II/2/2010, nr. 688/P/2011, nr. 71 l/P/2011 şi nr. 265/II/2/2012.
S-a arătat că intimata E.D., procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, a emis Ordonanţa nr. 71/P/2011 din data de 14 martie 2012, intimatul L.V., procuror general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia, ar fi făcut menţiuni nereale în rezoluţiile din data de 29 noiembrie 2011 şi 25 ianuarie 2008, intimatul P.V., judecător la Judecătoria Petroşani, a încuviinţat executarea Sentinţei penale nr. 417 din 20 mai 2003 (prin Încheierea nr. 886 din 14 iunie 2005), intimatul I.G., judecător, a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1318 din 12 martie 2010 şi ar fi admis nelegal o excepţie de tardivitate, iar intimaţii C.C., J.I.E., C.D. şi Ş.R. au pronunţat Decizia civilă nr. 449/R/2011.
În dovedirea celor sesizate, persoana vătămată a anexat copiile rezoluţiilor şi hotărârilor invocate anterior.
Constatând că magistraţii procurori L.V. şi E.D. de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia au gradul profesional corespunzător Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cauza a fost înaintată la această din urmă instituţie, unde a fost înregistrată în evidenţa cauzelor penale sub nr. 740/P/2012din 4 august 2012.
Din examinarea actelor dosarului rezultă că prin Ordonanţa nr. 71/P/2011 din 14 martie 2012, procurorul E.D. din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a dispus, în conformitate cu prevederile art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de O.P., executor judecătoresc, pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 şi art. 192 C. pen., fapte sesizate de A.M. Soluţia a fost comunicată persoanei vătămate, care s-a adresat cu plângere la Curtea de Apel Alba Iulia, considerând că magistraţii procurori şi judecători şi-ar fi îndeplinit în mod abuziv atribuţiile de serviciu cu ocazia adoptării soluţiilor în cauzele invocate anterior.
S-a constatat că nemulţumirea persoanei vătămate faţă de soluţiile adoptate în cauzele sesizate nu poate constitui temei al răspunderii penale, întrucât soluţiile magistraţilor judecători şi procurori sunt supuse verificărilor numai în căile de atac prevăzute de lege.
Mai mult, a rezultat că A.M. s-a adresat în mod repetat instanţelor civile pentru soluţionarea cererilor sale, astfel că, nu se poate aprecia ca fiind circumscrisă ilicitului penal activitatea magistraţilor judecători chemaţi să judece cauzele deduse judecăţii, în aceeaşi măsură fiind apreciată şi activitatea procurorilor de a emite soluţii într-o cauză penală, activitate ce este supusă controlului în condiţiile strict prevăzute de legea procesual penală.
Rezoluţia nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică a fost menţinută de procurorul şef al acestei secţii, prin Rezoluţia nr. 3925/II/2/2012.
În motivare s-a arătat că, în ceea ce-i priveşte pe judecătorii faţă de care petentul a formulat plângere, se constată că aceştia au pronunţat mai multe hotărâri defavorabile acestuia. Din verificările efectuate în cauză a rezultat că în sarcina magistraţilor menţionaţi nu se poate reţine săvârşirea nici unei fapte de natură penală, iar împrejurarea că petentul este nemulţumit de soluţii nu poate duce la concluzia că aceştia şi-au îndeplinit în mod defectuos atribuţiile de serviciu.
Astfel, conform prevederilor Constituţiei, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, soluţiile lor exprimând convingerea creată în strânsă legătură cu respectarea dispoziţiilor legale.
De asemenea, în situaţia când persoana vătămată este nemulţumită de soluţia dispusă de procuror, poate formula plângere împotriva acesteia, conform prevederilor legale (dispoziţiile art. 278 C. proc. pen.), dar nemulţumirea sa nu poate fi un motiv pentru tragerea la răspundere penală a acelora care au dispus-o.
În legislaţia sistemului judiciar român, verificarea legalităţii şi temeiniciei soluţiilor pronunţate de magistraţi se realizează prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege şi nu prin repunerea lor în discuţie, în cadrul unui proces penal îndreptat împotriva acestora.
Altfel spus, răspunderea unui magistrat va fi antrenată numai atunci când există indicii temeinice că a săvârşit o infracţiune în legătură cu cauza pe care a fost chemat să o soluţioneze, indicii ce nu au fost indicate şi dovedite în plângerea care a format obiectul Dosarului nr. 740/P/2012 al secţiei de urmărire penală şi criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi care s-a bazat doar pe nemulţumirea petentului cu privire la soluţiile dispuse, fără prezentarea vreunui element care să susţină aceste afirmaţii.
În consecinţă, s-a menţinut soluţia dispusă prin Rezoluţia nr. 740/P/2012 din 12 octombrie 2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de urmărire penală şi criminalistică, ca fiind legală şi temeinică, plângerea petentului A.M. fiind respinsă.
Împotriva ambelor rezoluţii, în termenul legal, a formulat plângere petentul, conform art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
Plângerea a fost iniţial adresată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ulterior fiind înaintată spre competentă soluţionare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerarea gradului profesional al intimaţilor L.V. şi E.D.
Verificând rezoluţiile contestate, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarele înaintate de parchet, a susţinerilor părţilor şi a probelor administrate în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 278 alin. (7) C. proc. pen., Înalta Curte constată că plângerea cu care a fost sesizată este nefondată, pentru considerentele ce urmează:
Rezoluţiile contestate de petent în prezenta cauză sunt legale şi temeinice, soluţia de neîncepere a urmăririi penale dispusă în privinţa intimaţilor întemeindu-se, în mod corect, pe lipsa oricăror probe privind săvârşirea de către intimaţi a vreunei fapte cu caracter penal, în accepţiunea temeiurilor legale arătate în plângerea petentului.
Cu referire la soluţiile dispuse în privinţa intimaţilor, Înalta Curte arată că acestea au fost justificate, întrucât orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii promovate în faţa justiţiei, iar magistratul chemat să rezolve diferendul astfel ivit (procuror sau, după caz, judecător) va examina justeţea aspectelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, pe baza cărora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie, care - în mod invariabil - este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu.
Emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi - în speţă petentul - nu echivalează cu un abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi sau cu alte fapte penale, cum opinează petentul şi nu se circumscrie conţinutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.
Din această perspectivă, în cauza de faţă, intimaţii procurori şi-au desfăşurat activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, procurorii fiind independenţi în soluţiile dispuse împotriva acestor soluţii, cei interesaţi au dreptul legal de a uza de căile legale de atac, acesta fiind singurul cadru prevăzut de lege în care poate fi analizată legalitatea şi temeinicia lor.
Cât priveşte activitatea intimaţilor judecători, aceşti magistraţi sunt independenţi şi se supun numai legii, soluţiile lor exprimând convingerea creată, în strânsă legătură cu respectarea dispoziţiilor legale.
Înalta Curte reţine că materializarea opiniei intimaţilor în soluţiile dispuse este rezultatul aplicării normelor legale în raport de situaţia de fapt şi de probele din dosarul cauzei. Dacă s-ar admite faptul că împotriva magistraţilor care au pronunţat o soluţie se poate face plângere penală, ar însemna că se instituie noi căi de atac, neprevăzute de lege, ceea ce este inadmisibil.
În consecinţă, Înalta Curte constată că nu există indicii care să conducă la concluzia că măsurile şi soluţiile dispuse de către intimaţi, în exercitarea atribuţiilor de serviciu specifice, ar fi contrare vreunei dispoziţii legale cu incidenţă în cauza respectivă.
Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea formulată de petentul A.M. împotriva Rezoluţiei nr. 740/P/2012 emisă de secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nefondată.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ş T E
Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.M. împotriva Rezoluţiei nr. 740/P/2012 emisă de secţia de urmărire penală şi criminalistică a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Menţine rezoluţia atacată.
Obligă petentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 aprilie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 444/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... | ICCJ. Decizia nr. 482/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... → |
|---|
