ICCJ. Decizia nr. 634/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond

Decizii penale ICCJ 2013

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Sentinţa nr. 634/2013

Dosar nr. 703/1/2013

Şedinţa publică din 10 iunie 2013

Asupra plângerii de faţă, constată următoarele:

Prin plângerea formulată de petiţionarul C.D.F., acesta a solicitat efectuarea de cercetări împotriva magistraţilor judecători G.F., P.Ş. şi D.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP) , art. 268 C. pen. şi art. 266 C. pen., susţinând că aceştia au comis o serie de ilegalităţi cu prilejul pronunţării deciziei penale nr. 5741 din 5 octombrie 2006.

Prin rezoluţia nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, în temeiul art. 228 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de judecătorii G.F., P.Ş. şi D.A. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP), art. 268 C. pen. şi art. 266 C. pen. întrucât faptele nu există.

În motivarea acestei soluţii s-a arătat că prin rechizitoriul nr. 142/P/2003 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.D.F. pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen., reţinându-se că în calitate de administrator al SC F.C.C. SRL Bucureşti a indus în eroare pe reprezentanţii SC C.O.S. SA Târgovişte cu prilejul încheierii şi derulării unor contracte, producându-le un prejudiciu cu consecinţe deosebit de grave.

Prin sentinţa penală nr. 38 din 2 februarie 2004 a Tribunalului Dâmboviţa, în baza art. 11 pct. 2 lit. d) C. proc. pen. s-a dispus achitarea inculpatului C.D.F. pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, iar prin decizia nr. 5741 din 5 octombrie 2006, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi de partea vătămată SC C.O.S. SA Târgovişte şi a condamnat pe inculpat la pedeapsa de 10 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4) şi (5) C. pen.

S-a arătat că prin plângerea formulată, petiţionarul a susţinut că judecătorii, cu ocazia judecării recursului au încălcat regulile la reţinerea cauzei spre rejudecare, la desfăşurarea judecăţii în primă instanţă şi au comis astfel o serie de ilegalităţi.

Din examinarea actelor premergătoare a rezultat că aspectele invocate de petiţionar nu constituie indicii temeinice pentru a determina cercetarea penală a magistraţilor pentru comiterea vreuneia din infracţiunile enumerate de petiţionar.

S-a arătat că potrivit dispoziţiilor codului de procedură penală, pentru a se dispune cercetarea penală a unei persoane pentru săvârşirea vreunei infracţiuni este necesar să existe elemente de fapt concrete pe baza cărora se poate ajunge la concluzia că în cauză s-a săvârşit o faptă de natură penală. Trebuie ca magistratul să fi acţionat cu intenţie directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale unei persoane fie prin neîndeplinirea, neefectuarea, neexecutarea unui act de serviciu care trebuia îndeplinit în virtutea îndatoririlor de serviciu sau care intră în competenţa acestuia, fie prin îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluţionării cauzei, ceea ce nu s-a stabilit în cauză.

S-a mai arătat că petiţionarul nu a prezentat probe cu privire la cercetarea abuzivă, care constă în întrebuinţarea de promisiuni (avantaje materiale sau morale de care urma să se bucure făptuitorul în cazul în care va da declaraţiile cerute), iar în ce priveşte infracţiunea de fals intelectual este necesar ca autorul faptei, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, să ateste fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului.

Împotriva acestei rezoluţii, petiţionarul a făcut plângere în temeiul art. 278 C. proc. pen. la procurorul ierarhic superior care prin rezoluţia din 28 decembrie 2012 a respins ca neîntemeiată plângerea formulată împotriva soluţiei adoptată în dosarul nr. 715/P/2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie si Justiţie - Secţia de urmărire penală si criminalistică.

În motivarea acestei rezoluţii s-a arătat că din analiza actelor premergătoare s-a constatat că soluţia dispusă este legală şi temeinică, că pentru a verifica dacă într-o cauză s-a săvârşit sau nu vreo faptă penală trebuie avută în vedere împrejurarea că magistraţii nu pot avea calitate de subiecţi activi ai unei infracţiuni exclusiv pe considerentul că au adoptat o soluţie sau alta şi că hotărârile pronunţate de judecători pot fi nelegale sau netemeinice însă pentru reformarea lor sunt prevăzute căi de atac specifice.

În consecinţă, s-a arătat că în mod corect procurorul anchetator a reţinut că infracţiunile reclamate în sarcina magistraţilor nu există în materialitatea lor.

Împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale împotriva magistraţilor judecători G.F., P.Ş. şi D.A., în baza art. 278¹ C. proc. pen. a formulat plângere la instanţă, petiţionarul C.D.F., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie întrucât nu s-au făcut cercetări pentru a se dovedi vinovăţia magistraţilor judecători şi solicită trimiterea dosarului la parchet pentru reluarea cercetărilor.

În susţinerea sa orală a arătat că plângerea a fost recalificată şi nu s-a precizat dacă s-a dispus neînceperea urmăririi penale şi pentru infracţiunea de neglijenţă în serviciu, că procurorul nu a ţinut cont de faptul că la judecarea recursului, completul de judecată a luat în considerare un act care nu avea legătură cu cauza, a acceptat un recurs al unei firme care nu avea calitate procesuală, temeiul de casare al parchetului nu trebuia luat în examinare de către complet, iar când s-a casat hotărârea fondului, instanţa de recurs trebuia să acorde termen.

În criticile formulate în scris la dosar a susţinut că magistratul care a interpretat probele eronat şi care a pronunţat o soluţie favorabilă uneia dintre părţi se face vinovat de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu, iar ignorarea normelor procedurale referitoare la competenţă, administrarea probatoriilor în alt cadru procesual, modul în care magistratul a analizat şi interpretat probele în cauză, nu reprezintă simple încălcări ale principiului rolului activ care să poate fi remediate prin exercitarea căilor de atac, ci abuzuri ale acestuia în exercitarea atribuţiilor de serviciu.

A solicitat admiterea plângerii, astfel cum a fost formulată în scris şi susţinută oral.

Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, înalta Curte constată că plângerea formulată este nefondată.

Nemulţumit fiind de soluţia de condamnare, petiţionarul a formulat plângere penală împotriva membrilor completului de judecată sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de fals material în înscrisuri oficiale, fals intelectual, represiune nedreaptă, cercetare abuzivă şi neglijenţă în serviciu, susţinând că au fost încălcate regulile procesuale cu privire la judecarea recursului.

Cu ocazia soluţionării plângerii, procurorul anchetator a constatat în mod corect că simplele afirmaţii, nesusţinute de probe nu pot conduce la concluzia că intimaţii se fac vinovaţi de săvârşirea vreunei fapte penale, instanţa de judecată, exercitându-şi atribuţiile în mod activ în vederea aflării adevărului, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 287 C. proc. pen., iar simpla nemulţumire a petiţionarului nu poate conduce la tragerea la răspundere penală a magistraţilor.

De asemenea, din actele premergătoare efectuate în cauză nu s-a făcut dovada că magistraţii judecători au acţionat cu intenţie directă cu scopul de a cauza vreo vătămare intereselor legale ale petiţionarului, prin neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau prin îndeplinirea lor abuzivă cu ocazia soluţionării cauzei, ci şi-au format convingerea pe baza probelor administrate în cauză.

Întrucât în cauză nu s-a constatat existenţa vreunui indiciu cu privire la săvârşirea de către magistraţii judecători a faptelor reclamate de petiţionar, în mod corect s-a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 10 lit. a) C. proc. pen. şi s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţi.

Aşa fiind, înalta Curte constată că plângerea formulată de petiţionar împotriva rezoluţiei rezoluţiei nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este nefondată, iar în baza art. 278¹ alin. (8) lit. a) C. proc. pen. urmează a fi respinsă, menţinând rezoluţia atacată.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat petiţionarul la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

H O T Ă R Ă Ş T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiţionarul C.D.F. împotriva rezoluţiei nr. 715/P/2012 din 23 noiembrie 2012 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de urmărire penală şi criminalistică, pe care o menţine.

Obligă petiţionarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 iunie 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 629/2013. Penal. Plângere împotriva...		ICCJ. Decizia nr. 805/2013. Penal. Strămutare (art. 55 CPP... →

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 634/2013. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Fond