ICCJ. Decizia nr. 1421/2014. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1421/2014
Dosar nr. 3817/63/2012*
Şedinţa publică din 23 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 309 din 27 iulie 2012, pronunţată de Tribunalul Dolj în Dosarul nr. 3817/63/2012, în temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului C.F., din infracţiunea prev. de art. 254 alin. (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 41 alin. (2) C. pen., în: infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi infracţiunea de luare de mită, prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., cu aplicarea art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, în final cu aplicarea art. 33-34 C. pen.
1. În temeiul art. 254 alin. (1), (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F., la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 64-65 C. pen., s-a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de poliţist pe o perioadă de 4 ani, începând de la data executării pedepsei principale, sau considerării ca executată.
2. În temeiul art. 254 alin. (1), (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, art. 74 lit. a) C. pen., art. 76 lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul C.F. la pedeapsa de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 64-65 C. pen. s-a stabilit inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de poliţist pe o perioadă de 4 ani, începând de la data executării pedepsei principale, sau considerării ca executată.
În temeiul art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 C. pen., s-a dispus contopirea pedepselor principale stabilite, în pedeapsa rezultantă de 2 ani închisoare.
În temeiul art. 71 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de poliţist.
În temeiul art. 35 alin. (1)-(3) C. pen., s-a aplicat inculpatului, pe lângă pedeapsa principală de 2 ani închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b), lit. c) C. pen., constând în: dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a exercita profesia de poliţist pe o perioadă de 4 ani, începând de la data executării pedepsei rezultante sau considerării ca executată.
În temeiul art. 350 C. proc. pen., s-a menţinut starea de arest a inculpatului.
În temeiul art. 88 C. pen., s-a dispus deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive din data de 13 martie 2012 până la zi.
S-a constatat că suma de bani utilizată la organizarea flagrantului din data de 13 martie 2012 a fost restituită către Direcţia Generală Anticorupţie Bucureşti.
În temeiul art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că, prin rechizitoriul cu nr. 24/P/2012 din 27 martie 2012 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus trimiterea în judecată în stare de arest preventiv a inculpatului C.F. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prev. de art. 254 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Analizând ansamblul probelor administrat procesului penal, respectiv declaraţiile martorilor Ş.F. şi P.L.C., înregistrările audio-video efectuate în mediul ambiental de către denunţătorul M.V.F., procesele-verbale de transcriere a convorbirilor purtate în mediul ambiental, procesul-verbal întocmit de investigatorul sub acoperire N.J., procesele-verbale de transcriere a convorbirilor purtate de inculpat cu investigatorul, procesul-verbal de surprindere în flagrant, declaraţia inculpatului, ale celor doi martori asistenţi la procedura flagrantului din data de 13 martie 2012, cu precizarea că au fost vizionate şi audiate toate suporturile CD şi DVD înaintate de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj în prezenţa inculpatului şi a apărătorilor săi, declaraţiile martoruluui B.F. şi investigatorul sub acoperire N.J., instanţa a reţinut următoarele:
În data de 10 ianuarie 2012, inculpatul, în calitate de agent de poliţie rutieră, efectua activitatea de supraveghere şi control al traficului rutier, când l-a oprit pe conducătorul auto M.V.F., denunţătorul din această cauză. Întrucât nu purta centura de siguranţă şi nu deţinea documentele asupra sa, a fost sancţionat contravenţional, prin procesul-verbal de contravenţie din 10 ianuarie 2012. Ulterior, documentele au fost aduse denunţătorului de un prieten, fapt declarat atât de denunţătorul M.V.F., dar confirmat şi de inculpat, ce a susţinut că la faţa locului au sosit aproximativ 4 persoane, care i-au adus probabil documentele denunţătorului.
Inculpatul a declarat că M.V.F. i-a înmânat permisul de conducere, cartea verde a autoturismului şi alte înscrisuri cu litere chirilice, ce atestau înmatricularea autoturismului în Ucraina, pe care, după încheierea procesului-verbal de contravenţie, i Ie-a restituit conducătorului auto M.V.F. A mai susţinut că nu a pretins niciun ban conducătorului auto şi nici nu i-a reţinut certificatul de înmatriculare, despre care inculpatul susţine că nu i s-a prezentat de către denunţător.
Declaraţia inculpatului a fost însă infirmată prin declaraţiile denunţătorului-martor M.V.F. şi ale martorului Ş.F., ambii declarând că inculpatul a reţinut certificatul de înmatriculare al autoturismului, dar şi prin conţinutul înregistrărilor audio-video din data de 12 ianuarie 2012.
Din declaraţiile martorilor s-a reţinut că inculpatul Ie-a comunicat că în situaţia neremiterii sumei de 600 RON, va chema funcţionarii de la Registrul Auto Român, care vor proceda la verificarea autoturismului şi reţinerea permisului de conducere.
Declaraţiile martorilor M.V.F. şi Ş.F. au confirmat pretinderea de către inculpat a sumei de 600 RON. Martorul Ş.F. a declarat, în ambele faze ale procesului penal, că deţinea asupra sa suma de 100 RON. pe care a oferit-o inculpatului, după care un prieten i-a mai adus suma de 200 RON, însă inculpatul Ie-a cerut suma de 600 RON, în după-amiaza aceleiaşi zile, respectiv atunci când iese de la serviciu, pentru a le restitui certificatul de înmatriculare.
Ulterior, cei doi martori M.V.F. şi Ş.F. s-au prezentat la locul de muncă al inculpatului, dar nu l-au mai găsit, iar a doua zi - 11 ianuarie 2012, au venit iarăşi la sediul Poliţiei Rutiere, unde li s-a comunicat că inculpatul nu este la serviciu (acesta din urmă declarând că era liber în acea zi).
Martorii au declarat ofiţerului de serviciu că îi vor denunţa pe inculpat Direcţiei Naţionale Anticorupţie, întrucât li s-a pretins suma de 600 RON pentru a li se restitui certificatul de înmatriculare.
În data de 12 ianuarie 2012, când inculpatul se afla în activitatea de control al traficului rutier, cei doi martori M.V.F. şi Ş.F. au solicitat inculpatului restituirea certificatului de înmatriculare, întreaga discuţie fiind înregistrată audio-video, conform art. 911 şi urm. C. proc. pen. Declaraţiile inculpatului potrivit cărora l-a trimis pe M.V.F. la martorul P.L.C. ca acesta din urmă să îl verifice pentru o presupusă activitate infracţională, nu s-a coroborat cu nicio altă faptă sau împrejurare care rezultă din ansamblul probelor administrate. Versiunea susţinută de inculpat a fost infirmată nu numai prin înregistrările audio-video din data de 12 ianuarie 2012, care nu lasă niciun dubiu asupra intenţiei cu care inculpatul l-a trimis pe martorul M.V.F. la P.L.C., devenind chiar ultima soluţie pentru ca denunţătorul să procure certificatul de înmatriculare şi să plece în Anglia (după cum însuşi inculpatul îi preciza denunţătorului), ci şi prin declaraţiile martorului P.L.C. Acesta din urmă a declarat că îi furniza inculpatului informaţii de care lua cunoştinţă, însă niciodată inculpatul nu i-a trimis oameni pe care să îi verifice.
Totodată, instanţa a reţinut că inculpatul C.F. l-a îndrumat pe martorul M.V.F. să meargă la P.L.C. de abia la a doua întâlnire, din data de 12 ianuarie 2012, deşi, dacă într-adevăr dorea să îi verifice, avea posibilitatea chiar din data de 10 ianuarie 2012 să procedeze astfel.
Susţinerile inculpatului au fost contradictorii, astfel a declarat în cursul judecăţii că pe M.V.F. nu îl cunoştea şi nu ştia nimic despre el, deci nu avea niciun motiv întemeiat pentru a-l verifica prin diverse alte surse.
Declaraţia martorului B.F., agent de poliţie rutieră, conform căreia sunt cazuri când pot culege informaţii despre persoanele în privinţa cărora există date că ar comite infracţiuni, apelând în acest sens la surse de informare, nu a fost de natură a susţine declaraţiile inculpatului, ci dimpotrivă, au confirmat nesinceritatea acestuia, întrucât nu s-au dovedit împrejurări concrete de natură a contura asupra lui M.V.F. suspiciuni privind eventuale activităţi ilicite.
Apărarea formulată de inculpat, conform căreia nu este dovedită reţinerea certificatului de înmatriculare întrucât denunţătorului i s-a încheiat proces-verbal de contravenţie chiar pentru lipsa acestui document, este contrară normelor legale în materie contravenţională. Din analiza dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 şi O.U.G. nr. 195/2002, fapta de a conduce un vehicul pe drumurile publice fără a avea asupra sa documentele obligatorii constituie contravenţie, care se consumă în momentul punerii în mişcare a vehiculului, epuizându-se în momentul surprinderii, controlării de către agenţii de poliţie. Procurarea ulterioară a documentelor nu are efect retroactiv asupra existenţei faptei contravenţionale, care s-a săvârşit anterior, ci dimpotrivă, priveşte inexistenţa din acel moment a unei alte fapte contravenţionale, distincte de prima, cu care nu se suprapune şi în conţinutul căreia nu se integrează, ci are autonomie juridică proprie.
Faptul reţinerii certificatului de înmatriculare a rezultat în parte şi din declaraţiile martorului P.L.C., acesta din urmă declarând că cei doi au venit la domiciliul său, fiind trimişi de către inculpat pentru a i se restitui certificatul de înmatriculare. Astfel, conform instrucţiunilor date de inculpat, ce doi martori M.V.F. şi Ş.F. au mers la martorul P.L.C., căruia i-au comunicat că sunt trimişi de inculpatul C.F., agent de circulaţie, ce Ie-a reţinut certificatul de înmatriculare.
Declaraţia martorului P.L.C. din cursul judecăţii, în sensul că ar fi declarat martorului M.V.F. că inculpatul nu ia „dreptul”, dar nu şi că inculpatul ar acţiona prin intermediul său, este nesinceră, contrazisă prin înregistrările audio-video din data de 12 ianuarie 2012, al căror conţinut este clar şi neechivoc.
Pe baza susţinerilor martorilor privind reţinerea certificatului de înmatriculare, martorul P.L.C. l-a sunat pe inculpat şi au stabilit să se întâlnească mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, la un local public, unde au venit şi cei doi martori M.V.F. şi Ş.F.
În cursul aceleiaşi zile de 12 ianuarie 2012 a urmat întâlnirea inculpatului cu martorii într-un bar, la ieşire aşteptând în autoturism Ş.F., care a declarat că ştie de la M.V.F. despre restituirea de către inculpat a certificatului de înmatriculare.
În cadrul acestei întâlniri, inculpatul a restituit martorului M.V.F. certificatul de înmatriculare, iar la întrebarea cât îl costă, inculpatul a refuzat să accepte vreo sumă de bani.
Acţiunea inculpatului de a nu mai accepta primirea vreunei sume de bani de la martorul M.V.F. se explică prin cunoaşterea denunţului pe care acesta îl formulase la Direcţia Naţională Anticorupţie. Declaraţia din cursul judecăţii, conform căreia nimeni nu îi comunicase existenţa vreunei sesizări la Direcţia Naţională Anticorupţie, şi că aflase despre denunţul lui M.V.F. de la un comisar abia în data de 13 martie 2012 este nesinceră. Prin declaraţia dată în faţa judecătorului învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă, din data de 14 martie 2012, inculpatul a recunoscut personal că aflase despre denunţul formulat de M.V.F. împotriva sa la Direcţia Naţională Anticorupţie şi comunicase acest aspect martorului P.L.C. cu ocazia întâlnirii din data de 12 ianuarie 2012.
Declaraţia inculpatului s-a coroborat şi cu declaraţia martorului P.L.C., din cursul urmăririi penale conform căreia, la întâlnirea din bar, din data de 12 ianuarie 2012, inculpatul i-a povestit că M.V.F. şi Ş.F. au mers la Poliţia Rutieră, unde l-au reclamat pentru pretinderea unei sume de bani, apoi şi-au exprimat intenţia de a sesiza Direcţia Naţională Anticorupţie.
Refuzul inculpatului de a primi vreo sumă de bani de Ia M.V.F. în data de 12 ianuarie 2012 nu a produs efecte asupra existenţei infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., întrucât elementul material a constat în acţiunea de a pretinde suma de 600 RON conducătorului auto M.V.F., în data de 10 ianuarie 2012, pentru a îndeplini un act în virtutea îndatoririlor de serviciu.
Fapta a fost săvârşită anterior, în data de 10 ianuarie 2012, astfel că orice acţiune a inculpatului din data de 12 ianuarie 2012 nu era de natură a afecta retroactiv existenţa infracţiunii. Numai dacă acesta comitea şi acţiunea de luare a banilor existenţa infracţiunii se consolida din punct de vedere al conţinutului constitutiv. Atitudinea inculpatului de a restitui martorului M.V.F. certificatul de înmatriculare a fost confirmată şi prin declaraţiile martorului P.L.C. din cursul urmăririi penale, care a declarat de mai multe ori că a restituit lui M.V.F. certificatul de înmatriculare. Împrejurarea că ulterior în cursul judecăţii, martorul P.L.C. a revenit asupra declaraţiei, şi a precizat că, în fapt, inculpatul a restituit un înscris similar unei cartele de telefon, dar nu ştie exact ce înscris a fost, nu a fost de natură a înlătura declaraţiile din cursul urmăririi penale. Aceste noi declaraţii trebuie considerate ca nesincere, formulate în apărarea inculpatului, cu care se afla în relaţii speciale, fiind cunoscuţi de aproximativ 10-12 ani. Inculpatul a susţinut că a restituit denunţătorului M.V.F. un înscris similar unei cărţi de vizită, sau cartelă de autostradă din străinătate, pe care, întâmplător, l-a găsit ulterior în agenda personală. Această declaraţie este considerată neverosimilă, întrucât nu a oferit nicio explicaţie asupra modului în care acel înscris a ajuns în posesia sa, din moment ce a declarat că M.V.F. i-a înmânat, cu ocazia opririi în trafic, doar permisul de conducere, cartea verde a autoturismului şi alte înscrisuri ale autoturismului. Inculpatul nu explică raţiunile de a lua cu sine acel înscris la întâlnirea din bar cu P.L.C. şi de a-l restitui denunţătorului, cu care susţine că nu ştia că se va întâlni. Totodată, această versiune a fost susţinută pentru prima dată în cursul cercetării judecătoreşti, deşi atunci când a fost audiat de către judecătorul învestit cu soluţionarea propunerii de arestare preventivă nu a învederat o asemenea ipoteză.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului C.F., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu de agent de poliţie rutieră, având ca atribuţii aplicarea sancţiunilor contravenţionale, de a opri în trafic şi de a pretinde martorilor M.V.F. şi Ş.F. suma de 600 RON, pentru a restitui certificatul de înmatriculare, a cărui reţinere nu a fost fundamentată legal, pe încheierea unui proces-verbal de contravenţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
Declaraţiile inculpatului potrivit cărora martorul B.F. a fost cel care a oprit atât autoturismul condus de investigatorul cu identitate protejată, cât şi un alt autoturism condus de o femeie au fost confirmate de acesta din urmă. Susţinerea inculpatului conform căreia agentul B.F. l-a trimis la conducătorul auto, martorul cu identitate protejată N.J., care conducea un auto marca O., a fost infirmată de martorul B.F., care a susţinut că el nu a comunicat inculpatului să meargă la acest autoturism şi că acesta s-a îndreptat singur către acel autoturism.
S-a apreciat că inculpatul a fost nesincer când a afirmat că nu cunoaşte ce contravenţie a comis investigatorul cu identitate protejată şi de aceea nu l-a sancţionat, întrucât din conţinutul procesului-verbal de redare a convorbirii interceptate şi înregistrate, rezultă cum investigatorul N.J. îi explică inculpatului cum circulă de la Drobeta Turnu Severin. Declaraţiile martorului B.F. s-au coroborat cu procesul-verbal de redare a convorbirii ambientale dintre inculpat şi investigator şi cu imaginile înregistrate în data de 13 martie 2012, precizând că atât el, cât şi inculpatul priveau spre intersecţia unde investigatorul a efectuat manevra de întoarcere interzisă.
Declaraţia inculpatului conform căreia l-a întrebat pe martorul B.F. cum să procedeze cu N.J., şi că acesta i-a făcut semn cu mâna din care a dedus că poate să plece, a fost infirmată chiar de acest martor, coleg de echipaj cu inculpatul, care a declarat că nu a discutat nimic cu inculpatul despre conducătorul auto N.J. şi nici nu l-a întrebat dacă a încheiat acestuia proces-verbal de contravenţie.
Inculpatul şi investigatorul au continuat discuţiile legate de problema privind cumularea punctelor de penalizare, iar inculpatul îşi manifestă încă o dată disponibilitatea de a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu, în sensul de a nu-l sancţiona.
Analizând în detaliu imaginile înregistrate cu ocazia realizării activităţii de flagrant, a rezultat că inculpatul a fost cel care a aruncat suma de 100 RON, formată din două bancnote de 50 RON fiecare, lângă piciorul său stâng, pe sol.
Apărarea invocată în sensul că înregistrările audio-video nu ar îndeplini condiţiile de legalitate pentru a fi reţinute ca mijloace de probă, nu a fost întemeiată, întrucât prin adresa înaintată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Dolj în data de 01 iunie 2012 s-a menţionat că suporturile CD şi DVD înaintate reprezintă copii integrale ale originalelor. În ceea ce priveşte legalitatea folosirii investigatorilor sub acoperire, prin prisma art. 64 alin. (2) şi art. 68 C. proc. pen., contestată de inculpat, instanţa a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În drept, s-a reţinut că fapta inculpatului C.F., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu de agent de poliţie rutieră, având ca atribuţii aplicarea sancţiunilor contravenţionale, de a opri în trafic, a pretinde şi a primi de la martorul investigator sub acoperire N.J. suma de 100 RON pentru a nu îndeplini o atribuţie de serviciu constând în încheierea unui proces-verbal de contravenţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
La individualizarea pedepsei pentru fiecare infracţiune au fost avute în vedere criteriile legale, generale prev. de art. 72 C. pen., şi anume: gradul ridicat de pericol social al faptei din data de 12 ianuarie 2012. când inculpatul a reţinut certificatul de înmatriculare al unui conducător auto şi a condiţionat restituirea lui de plata unei sume de bani, folosind capacitatea sa persuasivă pe lângă cele două persoane, în scopul obţinerii folosului. În cazul celei de-a doua infracţiuni, inculpatul şi-a exprimat disponibilitatea de a-l ierta pe martorul investigator, dacă şi acesta îi va oferi un folos.
Modalitatea şi împrejurările în care au fost comise cele două infracţiuni s-a apreciat că denotă o periculozitate sporită a inculpatului care desconsideră valorile sociale, învestit prin autoritatea publică să le apere.
La individualizarea judiciară a pedepsei şi la stabilirea regimului de detenţie au fost avute în vedere gradul de pericol social al faptelor, periculozitatea inculpatului, care, folosindu-se de autoritatea conferită de stat, în loc să sancţioneze conducătorii auto vinovaţi de încălcarea legii, a folosit puterea de stat în folos propriu, înţelegând să reţină documentele autoturismului fără temei legal sau să nu îi mai sancţioneze, cu condiţia ca aceştia să îi remită bani.
Modalitatea de executare a pedepsei în regim de detenţie a fost apreciată ca singura în măsură să contribuie la atingerea scopurilor acesteia, în raport cu gravitatea faptelor comise, prin prisma calităţii avute de inculpat, aceea de poliţist, ce avea obligaţii de respectare a legii, în exercitarea atribuţiilor concrete, şi pe care Ie-a încălcat, aşa încât modalităţile neprivative de libertate nu şi-ar putea atinge finalitatea.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul, solicitând achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru inexistenţa infracţiunilor considerând că acestea nu sunt dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil.
Cu privire la prima faptă arată că nu a pretins şi nu a primit de la denunţător bani, discuţiile purtate fiind percepute nemijlocit de cei doi colegi de echipaj.
Arată că denunţătorul a fost trimis la P.L.C. pentru că în baza de date figura ca o persoană predispusă la comiterea de infracţiuni, având obligaţii în acest sens prin fişa postului.
Cu privire la cea de-a doua faptă învederează că nu a pretins, primit sau acceptat nici o sumă de bani de la investigatorul sub acoperire, transcrierile la interceptări fiind tendenţioase, pro causa, şi vădit nelegale, acesta fiind oprit iniţial la control de colegul său, B.F. Evidenţiază lipsa procesului-verbal de capcanare a bancnotelor şi arată că suma de bani găsită lângă autoturismul poliţiei a fost pusă acolo de unul dintre membrii echipei de cercetare.
Ulterior, prin memorii separate, au fost completate motivele de apel în sensul reţinerii provocării poliţieneşti, se mai învederează că recurgerea la procedura de simulare a comportamentului infracţional s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, care impun nulitatea, în baza art. 197 alin. (4) C. proc. pen., cu consecinţa desfiinţării sentinţei cu trimitere, în baza art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen. Se precizează că denunţătorul nu a fost audiat niciodată la urmărirea penală sau la cercetarea judecătorească, asemănător agenţii de poliţie F.L. şi P.D., impunându-se confruntarea martorilor şi, de asemenea, că denunţătorul, împreună cu martorul Ş.F., principalii martori ai acuzării, au condamnări în penal, ceea ce demonstrează profilul lor moral.
Apelul s-a apreciat că este nefondat şi a fost respins în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Verificând actele şi lucrările dosarului s-a constatat că prima instanţă a administrat probele necesare pentru aflarea adevărului, care au fost complet şi just apreciate, reţinându-se o situaţie de fapt exactă şi concordanţă cu aceste probatorii, pe baza cărora faptele inculpatului au fost corespunzător încadrate în drept în prev. art. 254 alin. (1), (2) C. pen., rap. la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu art. 74 lit. a), art. 76 lit. c) C. pen. (două infracţiuni cu aplicarea concursului real de infracţiuni).
La Tribunalul Dolj s-au audiat martori, luându-se declaraţie agentului de poliţie B.F., dar şi investigatorului sub acoperire, au fost vizionate şi audiate suporturile şi porturile CD şi DVD, s-a stăruit pentru audierea martorului denunţător M.V.F.
În acelaşi sens, la Curtea de Apel Craiova, la cererea inculpatului, s-au audiat martorii P.N.D., P.T., s-a dispus şi audierea martorilor F.L. şi P.L.C. folosindu-se, între altele, mandat de aducere, s-au depus înscrisuri, s-au solicitat relaţii privind evaluarea inculpatului pentru anii 2009-2011, fişa de cazier actualizată, s-a depus Ordinul nr. 529/C din 21 februarie 2007 pentru aprobarea regulamentului de ordine interioară al parchetelor, dar şi declaraţia dată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Craiova de învinuitul P.L.C., totodată, s-au ataşat mai multe memorii şi hotărâri judecătoreşti.
Neregularităţile invocate privind modul de desfăşurare al anchetei, maniera lipsită de profesionalism a cercetărilor, felul în care s-au redat, în succesiunea lor, evenimentele, nu s-a confirmat şi nu s-au apreciat a fi relevante pentru existenţa infracţiunilor, respectiv a întrunirii elementelor lor constitutive.
Raportat la actele dosarului şi starea de fapt expusă, se poate aprecia prin coroborarea declaraţiilor martorilor M.V.F., Ş.F. şi, în parte, cu declaraţia martorului P.L.C., apreciată justificat ca nesinceră la cercetarea judecătorească, cu înregistrarea audio-video că este demonstrată pretinderea sumei de bani.
Reţinerea certificatului de înmatriculare şi îndrumarea categoric nelegală să-l caute pe P.L.C., a fost privită de denunţător ca ultima soluţie, dialogul acestora fiind înregistrat audio-video şi descris în procesul-verbal.
Motivarea instanţei de fond privind credibilitatea celor doi martori s-a apreciat că este corectă, în condiţiile în care, în sens contrar pot fi traşi la răspundere penală pentru mărturie mincinoasă, la dosar neexistând elemente în acest sens.
Cu privire la cea de-a doua faptă, s-a apreciat că este demonstrat că inculpatul s-a îndreptat spre autoturismul condus de martorul N.J., cu care a discutat aşa cum arată şi procesul-verbal de redare a convorbirii, dar şi imaginile înregistrate la 13 martie 2012, ce confirmă disponibilitatea agentului de poliţie la negociere, respectiv de „a-l rezolva” pe conducătorul auto. S-a înmânat iniţial suma de 250 RON, considerată insuficientă şi apoi s-a sugerat o sumă mai mare, de 100 RON, prin ridicarea degetului, aşa cum este evidenţiat prin înregistrarea audio-video, folosindu-se exprimări de genul „eu te-am rezolvat, hai să te văd şi pe tine acum” sau „uite, eu te-am rezolvat pe tine, atât de costă”.
Când s-a înmânat cartea de asigurare cu cele două bancnote a 50 RON fiecare, inculpatul a scos banii, i-a introdus în buzunarul stâng al jachetei şi, la intervenţia echipei operative, i-a aruncat lângă picior, bancnotele fiind cele tratate criminalistic, potrivit procesului-verbal încheiat. Apărările inculpatului au fost înlăturate de probatoriile sus-menţionate, necauzându-i-se vătămări, aşa cum s-a arătat, care să impună, între altele, desfiinţarea sentinţei cu consecinţa trimiterii dosarului la instanţa de fond pentru reluarea cercetărilor.
Folosirea investigatorului sub acoperire s-a apreciat că este justificată, întrucât, anterior, în ianuarie, se sesizase, în ceea ce-l priveşte, comiterea unei fapte de corupţie „implicarea inculpatului fiind activă în consens cu reacţia investigatorului” fără presiuni sau constrângeri, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 68 alin. (2) C. proc. pen., aşa cum corect motivează Tribunalul Dolj.
S-a dedus detenţia de la data pronunţării sentinţei, până la data de 20 septembrie 2012.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a fost obligat la cheltuieli judiciare statului.
Împotriva deciziei penale nr. 313 din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în termen legal, a declarat recurs inculpatul C.F.
Recurentul inculpat a criticat decizia recurată prin prisma cazurilor de casare de la art. 3859pct. 12 şi pct. 172 C. proc. pen. anterior, şi a solicitat în principal casarea cu trimitere spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor, iar în subsidiar a solicitat achitarea în baza art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., pentru inexistenţa infracţiunilor, considerând că acestea nu sunt dovedite dincolo de orice dubiu rezonabil.
Cu privire la legea mai favorabilă a arătat că legea veche este mai favorabilă inculpatului.
Cu referire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, respectiv pct. 18 al art. 3859C. proc. pen. în raport de art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţia României, cerere ce a fost respinsă ca inadmisibilă în şedinţa publică de la termenul din 23 aprilie 2014, întrucât Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a apreciat dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată de către recurentul inculpat - respectiv prevederile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, - nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se află aceasta.
În consecinţă, constatând că nu este îndeplinită una dintre condiţiile cumulative prevăzute de dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de recurentul inculpat C.F. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, pct. 18 al art. 3859C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie, excepţia fiind inadmisibilă.
Potrivit art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ: a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului; b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare; c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale; d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepţiei de neconstituţionalitate.
Instanţa de judecată în faţa căreia s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate nu are competenţa examinării acesteia, ci exclusiv a pertinenţei excepţiei, în sensul legăturii ei cu soluţionarea cauzei, în orice fază a procesului şi oricare ar fi obiectul acestuia, şi a îndeplinirii celorlalte cerinţe legale.
În cauză, excepţia de neconstituţionalitate invocată, privind dispoziţiile art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013 vizează un text de lege care este în vigoare şi nu s-a constatat anterior printr-o decizie a Curţii Constituţionale că este neconstituţional.
Referitor la condiţia de admisibilitate privind legătura cu soluţionarea cauzei este de observat că raportul cu soluţionarea cauzei trebuie să privească incidenţa dispoziţiei legale a cărei neconstituţionalitate se cere a fi constatată în privinţa soluţiei ce se va pronunţa asupra cauzei deduse judecăţii, adică a obiectului procesual penal aflat pe rolul instanţei judecătoreşti.
Astfel, Decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei trebuie să fie de natură să producă un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal.
Aceasta presupune, pe de o parte, existenţa unei legături directe dintre norma contestată şi soluţia procesului principal, iar pe de altă parte, rolul concret pe care îl va avea decizia sa în proces, ea trebuind să aibă efecte materiale asupra conţinutului deciziei judecătorului.
În speţă, inculpatul C.F. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. II alin. (1) din Legea nr. 2/2013, pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. susţinând că dispoziţiile legale menţionate contravin prevederilor art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (3) şi art. 124 din Constituţie, care garantează dreptul la apărare şi egalitatea în drepturi.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, apreciază că dispoziţiile legale a căror constituţionalitate este criticată nu au legătură cu soluţionarea prezentei cauze, raportat la stadiul procesual în care se află aceasta, fiind finalizată cercetarea judecătorească în faţa primei instanţe, cât şi în faţa instanţei de prim control judiciar, iar în recurs cauza a fost înregistrată la data de 11 noiembrie 2013, deci în urmă cu mai mult de 5 luni, motivele de recurs au fost depuse la data de 04 martie 2014 şi printre cazurile de casare nu a fost invocat şi cel de la pct. 18 al art. 3859C. proc. pen., excepţia fiind invocată la termenul din data de 23 aprilie 2014, când inculpatul cunoştea faptul că urmează a se soluţiona definitiv cauza.
Aşadar, condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate privind legătura cu soluţionarea cauzei nu este îndeplinită.
Examinând recursul declarat de inculpat prin prisma cazurilor de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3859 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (2), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului, termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 21 octombrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. ll din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate.la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză, care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat însă o nouă limitare a devoluţiei recursului în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazurile de casare prev. în art. 3859 alin. (1) pct. 12 şi pct. 172C. proc. pen., se constată că, într-adevăr, acestea au fost menţinute şi nu au suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare au fost excluse din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă că recurentul inculpat şi-a motivat în scris recursul la data de 04 martie 2014, (primul termen de judecată acordat în cauză fiind 12 martie 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce-i revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337.
Cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. anterior prevede că este supusă casării hotărârea care este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii de luare de mită se constată că aceste critici sunt nefondate, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei rezultă că fapta inculpatului C.F., aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu de agent de poliţie rutieră, având ca atribuţii aplicarea sancţiunilor contravenţionale, de a opri în trafic, a pretinde şi a primi de la martorul investigator sub acoperire N.J. suma de 100 RON pentru a nu îndeplini o atribuţie de serviciu constând în încheierea unui proces-verbal de contravenţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prev. de art. 254 alin. (1), (2) C. pen., art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În realitate, inculpatul solicită reevaluarea probatoriului, critică subsumată de către apărare cazului de casare indicat iniţial de la pct. 12, ulterior apărarea revenind şi încadrând criticile în cazul de la pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., însă aceste cazuri de casare au fost invocate formal, întrucât nu pot face obiectul cenzurii la acest moment, anterior s-ar fi încadrat în art. 3859pct. 18 C. proc. pen. anterior, însă Legea nr. 2/2013 a înlăturat, odată cu abrogarea art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior, posibilitatea instanţei de recurs de a reaprecia faptele. Orice reformare a hotărârii pronunţate în apel este în consecinţă strict legată de aplicarea legii. În consecinţă, având în vedere că art. 3859 pct. 18 C. proc. pen. anterior este echivalentă cu o limitare a cazurilor de casare, instanţa de recurs nu poate examina în cauza de faţă critica referitoare la reaprecierea probatoriilor în cadrul cazului de casare de la pct. 172 C. proc. pen. anterior. Cu privire la aplic. art. 5 C. pen., se constată că legea veche îi este mai favorabilă inculpatului faţă de împrejurarea că pedeapsa aplicată este sub minimul special ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenunate, circumstanţe care în legea nouă nu se mai regăsesc şi chiar dacă legea nouă ar fi fost mai favorabilă inculpatului, instanţa de recurs nu poate să facă o nouă individualizare a sancţiunii atât cu privire la cuantum, cât şi cu privire la modalitatea de executare, fiind obligată să reducă proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de apel (către minimum, mediu sau maximul special), în raport de limitele prevăzute de legea nouă (către minimum, mediu sau maximul special). Astfel, în aplicarea legii penale mai favorabile, instanţa de recurs nu poate stabili o sancţiune către minimul special prevăzut de legea nouă, dacă instanţa de apel a stabilit aceeaşi sancţiune către maximul special prevăzut de legea veche, aşa cum nu este posibilă nici situaţia inversă.
Înalta Curte constată că toate motivele de critică invocate de către inculpat sunt nefondate întrucât nu se circumscriu cazurilor de casare invocate.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va rspinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 313 din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.F. împotriva deciziei penale nr. 313 din 21 octombrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 144/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor... | ICCJ. Decizia nr. 1362/2014. Penal → |
|---|
