ICCJ. Decizia nr. 144/2014. Penal. Recunoaşterea hotărârilor penale sau a altor acte judiciare străine (Legea 302/2004). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 144/2014
Dosar nr. 5106/2/2013
Şedinţa publică din 16 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 466 din 25 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, au fost recunoscute efectele sentinţei pronunţată în Dosarul nr. 51 Hv 84/11 d la data de 27 ianuarie 2012 de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, definitivă şi dispune transferarea persoanei condamnate K.D. în vederea continuării executării pedepsei de 4 ani şi 2 luni închisoare într-un penitenciar din România şi a fost dedusă din pedeapsă perioadele executate, astfel: de la 22 octombrie 2011 la 07 noiembrie 2011 şi de la 23 noiembrie 2011 la zi.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 19 iulie 2013, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat instanţei recunoaşterea sentinţei pronunţate în Dosarul nr. 51Hv 84/11 d de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt la 21 septembrie 2012 şi transferarea numitului K.D. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.
Prin adresa din noiembrie 2012, Ministerul Justiţiei - Direcţia Drept Internaţional şi Tratate a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, în conformitate cu prevederile Legii nr. 302/2004, republicată, cererea formulată de autorităţile judiciare din Republica Austria prin care se solicită transferarea persoanei condamnate K.D. într-un penitenciar din România, pentru a continua executarea pedepsei cu închisoarea aplicată sus-numitului de către instanţele statului solicitant.
Din documentele transmise de autorităţile judiciare austriece, în aplicarea Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, rezultă că K.D. a fost condamnat prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 51 Hv. 84/11 d de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, la 27 ianuarie 2012, la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de tentativă de furt prin efracţie prev. de art. 15, art. 127, art. 129 cif 1 şi 3 şi art. 130 cazul 4, toate C. pen. austriac.
Prin aceeaşi hotărâre, instanţa revocă suspendarea executării pedepsei de 8 luni închisoare la care K.D. a fost condamnat prin sentinţa pronunţată în Dosarul nr. 11 Hv 11.8/11 y-14, la 07 noiembrie 2011 de către Tribunalul Landului Leoben, ca urmare a comiterii infracţiunii de furt prin efracţie prev. de art. 127 şi art. 129 cif 1 C. pen. austriac.
Urmare revocării, persoana condamnată are de executat o pedeapsă de 4 ani şi 2 luni închisoare.
În fapt, instanţa a reţinut că, la data de 22 noiembrie 2011, persoana condamnată a încercat să sustragă, în scopul de a şi le însuşi, două autoturisme parcate în oraşul Baden, pe primul nereuşind să-l pornească, iar la al doilea fiind surprins înainte de a demara.
Fapta pentru care K.D. a fost condamnat la o pedeapsă cu suspendarea executării şi pentru care instanţa a dispus revocarea suspendării, a constituit-o tot o infracţiune de furt în formă consumată, comisă în noaptea de 22 octombrie 2011 în Leoben; în această împrejurare, K.D. a pătruns, noaptea, prin efracţie, în incinta grădiniţei Primăriei Oraşului Leoben şi a sustras un proiector.
Examinând documentele transmise de autorităţile judiciare ale statului solicitant, se constată că este îndeplinită condiţia dublei încriminări la care se referă art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983.
Astfel, faptele comise de persoana condamnată în împrejurările descrise îşi regăsesc încriminarea în dispoziţiile art. 20 C. pen. rap. la art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. e) şi i) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi, respectiv art. 208 alin. (1) art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.
Din relaţiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de statului solicitant, rezultă că pedeapsa va fi considerată terminată la 06 ianuarie 2016, din pedeapsă fiind dedusă perioada executată ca arest preventiv şi cuprinsă între 23 noiembrie 2011 - 27 ianuarie 2012.
Persoana condamnată nu şi-a manifestat consimţământul, pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România, dar prin hotărârea nr. l-1019341/FrB/12 din 22 februarie 2012, Direcţia de Poliţie Federală Wiener Neustadt a dispus interdicţia de reşedinţă pe teritoriul Austriei a acestuia, pe o durată de 10 ani.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs persoana transferabilă K.D. care a arătat că nu doreşte să fie transferat într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei, având în vedere că în luna decembrie 2013 va fi eliberat.
Înalta Curte, analizând recursul persoanei condamnate prin prisma criticilor formulate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 3856 C. proc. pen., constată că acesta este neîntemeiat pentru următoarele considerente:
În mod corect a dispus instanţa de fond admiterea sesizării formulate de Parchet, recunoaşterea sentinţei pronunţată în Dosarul nr. 51 Hv 84/11 d la data de 27 ianuarie 2012 de către Tribunalul de Land Wiener Neustadt, definitivă şi a dispus transferarea persoanei condamnate K.D. într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei de 4 ani şi 2 luni, deducând prevenţia executată, având în vedere că la momentul pronunţării soluţiei erau îndeplinite toate condiţiile prevăzute de lege.
Din examinarea hotărârii de condamnare se constată că este îndeplinită cerinţa dublei incriminări prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004, republicată, şi art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în 1983, cum şi cerinţele art. 131 şi art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată, faptele comise de persoana condamnată având corespondent în legislaţia penală română, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor prevăzute de art. 20 C. pen. raportat la art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. e) şi i) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. şi respectiv art. 208 alin. (1) - art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen.
Totodată, din actele dosarului rezultă că sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 143 lit. a), b), c), d), f) din aceeaşi lege, în sensul că:
- persoana condamnată K.D. este cetăţean român cu domiciliul în România, Timişoara, judeţul Timiş;
- hotărârea penală de condamnare este definitivă;
- la data primirii cererii de transferare, sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 4 ani şi 2 luni închisoare.
Din relaţiile referitoare la lichidarea condamnării transmise de stalul solicitant, reiese că persoana condamnată a fost arestată preventiv de la data de 23 noiembrie 2011 - 27 ianuarie 2012, data terminării executării pedepsei fiind 06 ianuarie 2016;
- deşi persoana condamnată nu şi-a manifestat consimţământul pentru a executa restul de pedeapsă într-un penitenciar din România, prin hotărârea nr. l-1019341/FrB/12 din 22 februarie 2012, Direcţia de Poliţie Federală Wiener Neusfadt a dispus interdicţia de reşedinţă pe teritoriul Austriei a acestuia, pe o durată de 10 ani;
- din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.
Sub aspectul naturii şi duratei pedepsei de 4 ani şi 2 luni închisoare aplicate condamnatului, Înalta Curte constată că acestea corespund prevederilor legii române, astfel încât continuarea executării sancţiunii este conformă exigenţelor art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Evaluând şi oportunitatea transferului din perspectiva ansamblului datelor cauzei, Înalta Curte reţine că persoana transferabilă K.D. este cetăţean român, cu domiciliul în România, iar legăturile sale cu statul de origine continuă să fie semnificative. Prin urmare, măsura transferului într-un penitenciar românesc ar facilita contactul direct al cetăţeanului român cu familia, o atare măsură creând premisele atingerii scopului Convenţiei europene asupra transferării persoanelor condamnate şi reintegrării sociale mai uşoare a condamnatului.
Faţă de considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă K.D.
Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul condamnat persoană transferabilă va fi obligat la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă K.D. împotriva sentinţei penale nr. 466 din 25 septembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 16 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1493/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1421/2014. Penal → |
|---|
