ICCJ. Decizia nr. 1654/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1654/2014
Dosar nr. 7220/108/2012
Şedinţa publică din data de 14 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 75 din 12 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosar nr. 7220/108/2012, în baza art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul D.C.R. la o pedeapsa de 3 (trei) ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
În baza art. 26 C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen., cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul N.C. la o pedeapsă de 3 (trei) ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.
S-a menţinut beneficiul liberării condiţionate pentru restul neexecutat de 1.654 zile închisoare, din pedeapsa de 12 ani închisoare, aplicată inculpatului N.C. prin sentinţa penală nr. 24 din 12 ianuarie 2011, a Tribunalului mun. Bucureşti.
Pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpaţilor exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
În baza art. 65 alin. (1), (2) C. pen., s-a aplicat fiecărui inculpat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), şi c) C. pen., pe o durată de 3 ani.
În baza .art. 14, 346 C. proc. pen., s-a admis acţiunea civilă exercitată de A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad şi inculpaţii au fost obligaţi în solidar, iar inculpatul D.C.R. în solidar şi cu partea responsabil civilmente SC I.A. SRL, Socodor jud. Arad, prin lichidator judiciar la plata către aceasta a sumei de 249.282 lei, despăgubiri civile.
S-a respins cererea formulată de către partea civilă de instituire a sechestrului şi popririi asigurătorii a bunurilor şi conturilor inculpatului D.C.R. şi părţii responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor, jud. Arad.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Arad, nr. 379/P/2011, înregistrat la data de 26 octombrie 2012, s-a dispus trimiterea în judecată, a inculpaţilor: D.C.R. şi N.C., (arestat în altă cauză), pentru săvârşirea infracţiunilor de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 4 din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 214/2005, art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., raportat la art. 9 alin. (2) C. pen., art. 9 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 241/2005, art. 9 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 241/2005.
S-a reţinut prin rechizitoriu faptul că: în data de 28 septembrie 2009 inculpatul D.C.R. împreună cu P.G. au înfiinţat SC I.A. SRL cu sediul în localitatea Socodor având ca principal obiect de activitate comerţul cu ridicata al cerealelor, seminţelor şi tutunului neprelucrat. societatea era administrată de către învinuitul D.C.R., care deţinea şi majoritatea părţilor sociale din capital. SC I.A. SRL a făcut obiectul unui control efectuat de către Garda Financiară Arad, care a fost finalizat prin procesul verbal de constatare din 19 august 2010 şi care a avut ca obiectiv respectarea legislaţiei referitoare la activitatea de comerţ cu cereale efectuată de societate în cursul perioadei noiembrie 2009 - martie 2010, precum şi modul de înregistrare în contabilitate a operaţiunilor rezultate în urma tranzacţiilor efectuate. De asemenea, a fost efectuată o verificare de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., în urma căreia s-a constat că SC I.A. SRL a declarat şi înregistrat în actele contabile, în perioada noiembrie - decembrie 2009, operaţiuni fictive reprezentând achiziţii de cereale de la SC A.I. SRL Slobozia în valoare de 625.092,52 lei. S-a arătat prin rechizitoriu faptul că inculpatul D.C.R. a înregistrat un număr de 24 de facturi fiscale, însoţite de 46 de avize de însoţire a mărfii, toate completate şi semnate de învinuitul N.C. -administrator al SC A.I. SRL. Conform înţelegerii dintre cei doi inculpaţi, atât facturile cât şi avizele au fost întocmite fictiv, în scopul de a fi înregistrate şi declarate la organele fiscale de către inculpatul D.C.R. pentru a putea beneficia, aparent legal, de deducerea T.V.A.-ului şi a unor cheltuieli. Inculpatului N.C. îi reveneau, pentru aceste servicii, 1% din valoarea totală a mărfurilor înscrise în documente. Conform raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, scrisul de mână şi semnăturile în litigiu din cuprinsul celor 46 avize de însoţire a mărfii şi 24 facturi, emise de SC A.I. SRL către SC I.A. SRL, au fost executate de către învinuitul N.C. Din raportul de inspecţie fiscală încheiat de către D.G.F.P. Arad - A.I.F., a rezultat că SC I.A. SRL a dedus ilegal în baza facturilor, emise de SC A.I. SRL, T.V.A. în sumă de 107.283 lei şi cheltuieli în sumă de 571.809,25 lei, sustrăgându-se de la plata unui impozit pe profit în valoare de 84.813,16 lei.
Audiaţi fiind în faţa instanţei, inculpatul N.C. a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu, iar inculpatul D.C.R., nu a recunoscut săvârşirea acestor fapte, motivând faptul că, a primit marfa facturată însoţită de avize pe care a şi achitat-o şi pe care a vândut-o mai departe către alte societăţi comerciale.
Analizând şi coroborând probele administrate în cauză în faza de urmărire penală şi judecată instanţa a reţinut aceiaşi stare de fapt şi încadrare juridică cu cea descrisă în rechizitoriu.
Raportat la starea de fapt de mai sus şi conform actelor de constatare întocmite în cauză de către organele fiscale s-a apreciat că declaraţia de nerecunoaştere a săvârşirii faptei formulate de inculpatul D.C.R. nu este susţinută probator, necoroborându-se cu celelalte probe administrate în cauză, nici chiar declaraţia martorului propus în apărare de către inculpat respectiv administratorul SC D.S.C. SRL, nu a evidenţiat decât faptul că între cele două societăţi comerciale au existat relaţii de afaceri uzuale, de comerţ cu cereale, însă martorul nu a putut să susţină că acestea ar fi provenit de la SC A.I. SRL.
În drept, faptele reţinute în sarcina inculpaţilor întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, săvârşită de inculpatul D.C.R. şi a infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen., raportat la art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, săvârşită de coinculpatul N.C.
La individualizarea pedepselor pe care instanţa le-a aplicat celor doi inculpaţi, au fost avute în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen. raportat la persoana fiecărui inculpat.
Analizând pretenţiile materiale ale părţi civile în cauză, A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad, instanţa a constatat că acestea au fost întemeiate până la concurenţa sumei de 249.282 lei reprezentând:84.814 lei impozit pe profit suplimentar şi 164.468 lei T.V.A. suplimentar, care urmează a fi plătită actualizat cu majorări, dobânzi şi penalităţi conform O.G. nr. 92/2003, privind C. proc. fisc., până la momentul plăţii efective a prejudiciului.
Deoarece partea civilă nu a indicat în înscrisurile depuse la dosarul cauzei bunurile şi conturile inculpatului D.C.R. şi părţii responsabile civilmente SC I.A. SRL, în privinţa cărora s-au solicitat luarea măsurilor asigurătorii, instanţa nu procedat la luarea unor astfel de măsuri în cauză.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel A.N.A.F. prin D.G.F.P. Arad şi inculpatul D.C.R.
În apelul formulat de partea civilă s-a solicitat obligarea inculpatului D.C.R. la plata accesoriilor aferente sumei de 249.282 lei, constând în majorări, dobânzi şi penalităţi conform OG nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., până la data plăţii efective, respectiv instituirea sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii asupra bunurilor şi conturilor inculpatului.
În motivarea apelului formulat de D.C.R. s-a solicitat admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât hotărârea atacată a fost lovită de nulitate, instanţa pronunţându-se asupra vinovăţiei inculpatului fără ca în cauză să fie efectuată o expertiză de specialitate întocmită de un organ independent, care să stabilească cuantumul prejudiciului, nu s-a efectuat o adresă către Garda Financiară Arad pentru a se depune la dosarul cauzei toate notele de constatare şi anexele aferente acestora întocmite cu ocazia verificării realităţii relaţiilor comerciale dintre firma SC I.A. SRL şi clienţii acesteia SC D.S.C. SRL, SC A.M. SRL, SC P.C. SRL, SC T.I. SRL şi SC B.C. SRL, din care reiese faptul că relaţiile comerciale cu aceşti clienţi au fost reale şi instanţa nu a analizat punctual criticile invocate de către inculpat, cu trimitere la starea de fapt şi probele administrate în cauză.
În legătură cu aceste aspecte s-a arătat că vătămarea produsă inculpatului D.C. a reprezentat pronunţarea unei soluţii netemeinice şi nelegale de către prima instanţă, cu consecinţa condamnării acestuia la pedeapsa închisorii.
În subsidiar, s-a solicitat desfiinţarea sentinţei atacate şi achitarea inculpatului pentru infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen., întrucât nici o probă din care să rezulte că inculpatul D.C. ar fi săvârşit vreo infracţiune, în afara declaraţiei inculpatului N.C., care însă nu se coroborează cu alte probe de la dosar. De fapt, inculpatul N.C. în calitatea sa de administrator la SC A.I. SRL nu a înregistrat în contabilitatea acestei societăţi facturile emise de către societatea administrată de inculpatul D.C. şi a săvârşit în forma participaţiei penale a autoratului infracţiunea de evaziune fiscală şi s-a sustras de la plata impozitului pe profit şi a T.V.A.-ului aferent acestor venituri. S-a mai arătat că susţinerile inculpatului N. că marfa a fost fictivă a fost o încercare de denaturare a adevărului cu scopul de a nu plăti el impozitul pe profit şi T.V.A.-ul aferent acestor sume, iar fapta sa să fie încadrată mai favorabil din firma participaţiei penale a autoratului în cea a complicităţii.
Cu privire la latura civilă a cauzei inculpatul a arătat că acţiunea civilă exercitată de D.G.F.P. Arad a fost admisă greşit în totalitate, prejudiciul real fiind de 192.096, 16 lei, iar cu privire la majorările de întârziere aferente impozitului pe profit şi T.V.A., acestea nu au fost acordate conform legii.
Prin Decizia penală nr. 118/A din 6 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara. secţia penală, în temeiul art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. a respins apelul formulat de inculpatul D.C.R. împotriva sentinţei penale nr. 75 din 12 martie 2013 a Tribunalului Arad.
În temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. a admis apelul declarat de D.G.F.P. a Judeţului Arad în nume propriu şi în reprezentarea A.N.A.F. împotriva sentinţei penale nr. 75 din 12 martie 2013 pronunţată de Tribunalul Arad în Dosarul nr. 7220/108/2012.
A desfiinţat în parte sentinţa penală apelată şi rejudecând:
A dispus acordarea accesoriilor aferente sumei de 249.282 lei, reprezentând majorări dobânzi şi penalităţi, conform O.G. nr. 92/3003 privind C. proc. fisc. până la data plăţii efective a debitului.
În temeiul art. 163 şi urm. C. proc. pen. a dispus instituirea sechestrului asigurător şi popririi asigurătorii asupra bunurilor mobile şi imobile, conturilor inculpatului D.C.R., respectiv ale părţii responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor, jud. Arad până la concurenţa sumei de 249.282 lei, actualizată cu majorări, dobânzi şi penalităţi.
A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei penale atacate.
În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. a obligat inculpatul la 100 lei cheltuieli judiciare faţă de stat.
În temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. pen. celelalte cheltuieli judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia.
A dispus plata din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Timiş a sumei de 200 lei, onorariu avocat oficiu.
Examinând sentinţa penală recurată, prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi sub toate aspectele de fapt şi de drept potrivit disp. art. 371 alin. (2) C. proc. pen., instanţa a constatat următoarele:
Astfel, instanţa de fond Tribunalul Arad în mod corect a stabilit starea de fapt dedusă judecăţii, respectiv aceea că inculpatul D.C.R. în calitate de administrator al SC I.A. SRL Socodor a înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale însoţite de 46 avize de însoţire a mărfii, completate şi semnate de inculpatul N.C.- administrator la SC A.I. SRL, aspect stabilit prin raportul de constatare tehnico ştiinţifică întocmit în cauză, conform unei înţelegeri prealabile dintre cei doi, facturile şi avizele fiind întocmite fictiv cu scopul de a fi înregistrate şi declarate la organele fiscale de către inculpatul D.C., pentru a beneficia de o deducere a T.V.A.-ului şi a unor cheltuieli, inculpaţii dorind să dea o aparenţă reală acestei operaţiuni.
Interesul inculpatului N.C. în efectuarea acestor operaţiuni a fost obţinerea unui procent de 1% din valoarea totală a mărfurilor înscrise în documente, iar audiat fiind despre acuzaţiile aduse, acesta a recunoscut săvârşirea faptelor reţinute în sarcina sa prin rechizitoriu.
Conform actelor de constatare întocmite în cauză de către organele fiscale prin înregistrarea de cheltuieli fictive în contabilitatea SC I.A. SRL Socodor în valoare de 571.809,25 lei, această societate şi-a redus în mod ilegal profitul cu această sumă, sustrăgându-se implicit de la plata unui impozit pe profit aferent, în valoare de 84.813,16 lei.
Raportat la această stare de fapt, instanţa a constatat că faptele săvârşite de inculpatul D.C.R., în sensul de a înregistra în contabilitatea societăţii SC I.A. SRL Socodor un nr. de 24 facturi fiscale însoţite de avize însoţire marfă întocmite fictiv, cu consecinţa denaturării elementelor de contabilitate, respectiv sustragerea de la plata unui impozit pe profit în cuantum de 84.813,16 lei, precum şi deducerea ilegală a T.V.A.-ului în sumă de 107.283 lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în forma prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Apărările făcute de către inculpatul D.C.R. în legătură cu nevinovăţia sa au fost nefondate, iar solicitarea de achitare în baza art. 10 lit. c) C. proc. pen. a fost neîntemeiată, întrucât însuşi coinculpatul N.C. a recunoscut şi descris modalitatea de acţiune, lipsa de sinceritate a inculpatului D.C. fiind evidentă şi rezultând din ansamblul probator administrat în cauză.
Inculpatul a invocat realitatea operaţiunilor comerciale pe baza cărora s-ar fi întocmit facturile fiscale şi care au fost operate în contabilitatea societăţii, însă această susţinere a fost contrazisă însăşi de un martor propus în apărare de către inculpat, mai precis administratorul firmei SC D.S.C. SRL- numitul G.K., care a evidenţiat că au existat relaţii de comerţ cu cereale între cele două societăţi, fără însă a face vreo trimitere la firma SC A.I. SRL.
Susţinerea că inculpatul N.C. prin modalitatea în care a declarat în faţa organelor de urmărire penală ar fi avut vreun avantaj prin poziţionarea sa în procesul penal în calitate de complice şi nu autor, nu a fost reţinută ca fiind relevantă în cauză, întrucât legea penală prevede aceiaşi pedeapsă atât pentru complice cât şi pentru autor, iar scopul pentru care au fost emise aceste facturi, deşi la baza emiterii lor nu a stat o operaţiune comercială reală, a fost acela de a obţine într-un mod fraudulos dar în acelaşi timp uşor, o sumă mare de bani cu consecinţa creării unui prejudiciu bugetului de stat.
Pentru a sublinia faptul că operaţiunile comerciale au fost nereale, se poate aminti şi faptul că pe avizele de însoţire a mărfii au fost trecute numele a mai mulţi conducători auto, cu datele acestora de identificare, iar prin audierea unora dintre aceştia s-a constatat că aceştia nu au făcut niciodată vreun transport pentru firmele SC I.A. SRL Socodor sau SC A.I. SRL Slobozia, nici nu îi cunosc pe cei doi administratori inculpaţi, pe de altă parte, numele de B.D. având carte de identitate nu a putut fi identificat în baza de date a poliţiei, astfel că susţinerea că toate operaţiunile comerciale efectuate de către inculpatul D.C.R. sunt total nefondate.
Apărarea inculpatului D.C. că în speţa de faţă nu ar fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală în forma prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 a fost, de asemenea, lipsită de consistenţă, întrucât s-a observat că acest inculpat într-adevăr a înregistrat un nr. de 24 facturi fiscale în contabilitatea societăţii, însă fără ca acestea să aibă la bază operaţiuni comerciale reale, iar prin această modalitate s-a beneficiat de deducerea ilegală de T.V.A., respectiv s-a sustras de la plata unei sume consistente reprezentând impozit pe profit, o asemenea faptă reprezintă conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală în modalitatea descrisă mai sus.
În legătură cu individualizarea judiciară a pedepselor s-a constatat că instanţa de fond a avut în vedere criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., gradul de pericol social a infracţiunii, modalitatea şi împrejurările comiterii faptei, paguba produsă bugetului de stat, dar şi circumstanţele personale ale inculpatului, respectiv vârsta acestuia, atitudinea nesinceră a acestuia pe parcursul procesului penal, lipsa antecedentelor penale, astfel că raportat la aceste criterii, pedeapsa de 3 ani închisoare cu executare aplicată inculpatului D.C.R. a fost de natură să conducă la reeducarea acestuia.
În legătură cu latura civilă a cauzei s-a observat că în speţa de faţă au fost îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, în sensul că există o faptă cauzatoare de prejudicii astfel cum a fost analizată deja mai sus, un prejudiciu constatat de către organele fiscale în sumă de 249.282 lei, conform constituirii de parte civilă formulată de A.N.A.F.- D.G.F.P. Arad (aflată la fila 18 dosar prima instanţă), în care s-a arătat din ce este constituită această sumă (impozit pe profit suplimentar, T.V.A. suplimentar, la care se adaugă majorări şi penalităţi de întârziere aferente până la data de 24 noiembrie 2010), acesta sume rezultând din modul de calcul întocmit de către organele fiscale care au efectuat controlul la firma SC I.A. SRL Socodor.
Criticile formulate de către inculpat în legătură cu cuantumul prejudiciului au fost, de asemenea nefondate, acesta susţinând că prejudiciul real ar fi doar de 192.096,16 lei format din T.V.A. şi impozit pe profit, întrucât nu s-ar putea calcula majorări şi penalităţi de întârziere aferente acestei sume.
În legătură cu această critică, instanţa de apel a apreciat că se impune acordarea accesoriilor aferente sumei de bază, care se compune din T.V.A. şi impozit pe profit conform codului de procedură fiscală, pentru că s-a apreciat că inculpatul D.C. nu ar fi un debitor al statului, iar în acest context şi acesta trebuie obligat la accesoriile aferente debitului la a cărei plată a fost obligat.
Partea civilă a arătat că suma la care a fost obligat inculpatul D.C.R. nu a fost recuperată, motiv pentru care în vederea recuperării prejudiciului s-a impus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile şi a popririi asigurătorii asupra conturilor inculpatului, respectiv a părţii responsabile civilmente SC I.A. SRL Socodor până la concurenţa sumei de 249.282 lei actualizată cu majorări de întârziere, dobânzi şi penalităţi, măsură care urmează a fi pusă în executare de către organul fiscal competent teritorial, respectiv D.G.F.P. Arad.
Solicitarea principală a inculpatului D.C.R. a fost aceea de desfiinţare a sentinţei penale apelate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, întrucât hotărârea ar fi fost lovită de nulitate absolută în opinia sa.
S-a constatat că desfiinţarea hotărârii primei instanţe în calea de atac a apelului ar fi putut avea loc în cazul unei lipse de procedură, sau în cazul existenţei unei nulităţi a hotărârii apelate, însă nici una dintre aceste situaţii nu subzistă în speţa de fată.
Nulitatea grefată pe dispoziţiile art 197 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. a fost dovedită, iar prin simpla pronunţare a unei hotărâri de condamnare a inculpatului D.C.R., respectiv o hotărâre nefavorabilă inculpatului nu poate reprezenta o astfel de dovadă a unei nulităţi, aşa cum arată inculpatul în motivele de apel.
Administrarea sau neadministrarea unor probe de către prima instanţă a fost apanajul acestei instanţe care a apreciat în funcţie de materialul probator existent la dosar dacă cererile de probaţiune formulate au fost pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, iar dacă nu au fost administrate unele probe solicitate de către inculpatul D.C.R., cum ar fi expertiza contabilă, solicitarea unor înscrisuri de la organul de control fiscal, nu au fost de natură să conducă la concluzia existenţei unei nulităţi a hotărârii penale apelate.
Nu a fost considerată nulă hotărârea penală apelată nici pentru o eventuală nemotivare de către prima instanţă a hotărârii pronunţate, întrucât din considerentele sentinţei s-a observat care sunt motivele pentru care s-a dispus condamnarea inculpatului D.C.R., astfel că criticile formulate în legătură cu nemotivarea apărărilor formulate de inculpat au fost nefondate.
Împotriva deciziei anterior menţionate, în termen legal, a declarat recurs inculpatul D.C.R., invocând cazul de casare prev. de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. a solicitat achitarea acestuia în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. c) C. proc. pen.
Examinând recursul declarat prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte constată că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede, în alin. (2)1, că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, la data de 06 iunie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege -referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării -vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteza care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
în ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat D.C.R., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesar, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute în art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, că recurentul inculpat D.C.R. şi-a motivat recursul la data de 3 ianuarie 2014 (primul termen de judecata acordat în cauză fiind 8 ianuarie 2014), respectându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Însă, se apreciază că cele criticate de recurentul inculpat D.C.R. nu se încadrează în cazul de casare prev. de art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. şi nici într-un alt caz prevăzut de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că, de la data pronunţării deciziei în apel şi până la soluţionarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidenţă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).
Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.
Înalta Curte, constată că inculpatul D.C.R. a fost condamnat după cum urmează:
- pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b), şi c) C. pen.
Pe durata şi în condiţiile art. 71 C. pen., s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), b) C. pen.
Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzaţiile aduse inculpatului D.C.R., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezenţa unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.
Totodată, nici sub aspectul regimului sancţionator şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatului D.C.R., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.
Nici sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului D.C.R., legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea acestora pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 9 lit. C) din Legea nr. 241/2005 care preved această sancţiune corelativ pedepsei principale şi care nu a suferit modificări după data de 1 februarie 2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum şi drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziţii ale art. 66 lit. a) şi b C. pen.
Drept urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.R. împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, urmează să se avanseze din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.C.R. împotriva Deciziei penale nr. 118/A din 06 iunie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1653/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 1680/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... → |
|---|
