ICCJ. Decizia nr. 1652/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune fiscală (Legea 87/1994, Legea 241/2005). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 1652/2014
Dosar nr. 12366/83/2012
Şedinţa publică din data de 14 mai 2014
Asupra recursului de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 167 din 1 iulie 2013, Tribunalul Satu Mare, în baza articolului 6 din Legea nr. 241/2005, l-a condamnat pe inculpatul F.I.I., domiciliat în loc. Dobra, com. Supur, jud. Satu Mare, pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 1 an închisoare.
În baza art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, l-a condamnat pe acelaşi inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.
În baza art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. l-a condamnat pe inculpatul F.I.I. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.
În baza art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a Il-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 998 C. civ. a fost obligat inculpatul în solidar cu părţile civilmente responsabile SC C. SRL şi SC A.M. SRL, ambele prin lichidatori judiciari E.I. Sprl Satu Mare şi R.V.A. Oradea I.S. SPRL, la plata sumei de 1.063.667 lei către partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P. Satu Mare, cu titlu juridic despăgubiri civile calculate până la 24 ianuarie 2013 şi în continuare, cu accesorii aferente, până la plata integrală a debitului.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata sumei de 800 lei cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 189 C. proc. pen. s-a dispus virarea din contul Ministerului Justiţiei în contul Baroului de Avocaţi Satu Mare a sumei de 200 lei reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Pe rolul Tribunalului Satu Mare cauza s-a înregistrat la data de 17 decembrie 2012, iar la data de 11 februarie 2013, partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P Satu Mare a depus la dosarul cauzei, potrivit actului aflat la fila 13 din dosar, constituirea de parte civilă faţă de inculpat, defalcat pe categorii de impozite datorate bugetului consolidat al statului.
Au fost solicitate relaţii de la O.R.C., privind situaţia juridică a celor două societăţi comerciale administrate de inculpat, iar comunicarea acestor relaţii a determinat introducerea în cauză a lichidatorilor judiciari ai celor două societăţi, firmele fiind în insolvenţă.
Prin apărătorul desemnat din oficiu să asigure asistenţa juridică a inculpatului, acesta a depus la dosarul cauzei contractul de cesiune a părţilor sociale ale SC C. SRL, operaţiune juridică care apare evidenţiată şi în istoricul societăţii, potrivit menţiunilor efectuate de O.R.C.
La termenul de judecată din data de 25 martie 2013, instanţa de fond a procedat la audierea inculpatului, din a cărui depoziţie s-a reţinut că acesta nu se simte vinovat de săvârşirea nici unei fapte penale.
Acesta a arătat că până la momentul controlului efectuat de comisarii Gărzii Financiare datoria pe care o avea la stat era de 5.000 lei însă după ridicarea actelor contabile pe considerentul că societăţile cu care a colaborat nu şi-au înregistrat în evidenţele contabile facturile emise, acestea au fost anulate ulterior comunicându-i-se de la fisc faptul că are o datorie de aproape cinci miliarde de lei. A arătat că obiectul principal de activitate al SC C. SRL era valorificarea materialului lemnos, cu această societate a şi câştigat o licitaţie iar materialul lemnos pe care îl exploata îl valorifica în cea mai mare parte către SC M.A. SRL unde avea calitatea de asociat şi a preferat să livreze acestei societăţi care la rândul ei a vândut mai departe, pentru că era mai comod din punct de vedere contabil cu atât mai mult cu cât el avea timp să se ocupe de exploatarea şi prelucrarea lemnului.
Este însă adevărat că a mai vândut material lemnos şi direct de pe societatea al cărui administrator era, respectiv SC C. SRL. Nu a înţeles de ce i s-a imputat faptul că, societăţile cu care a încheiat diferite tranzacţii fie nu există, fie administratorii acestuia se aflau în detenţie dar este adevărat însă că nu a solicitat actele de identitate ale persoanelor cu care a colaborat.
Cu referire la infracţiunea de stopaj la sursă reglementată de art. 6 din Legea nr. 241/2005 a arătat că, această infracţiune o recunoaşte, este adevărat că avea datorii pe care însă nu le-a putut achita dar pe care este de acord să le achite, însă nu ştie ce trebuie să facă pentru asta.
Impozitele şi taxele care se impuneau a fi achitate nu le-a achitat, pe de o parte, pentru că nu a avut bani şi, pe de altă parte, pentru că persoana care îi ţinea evidenţa contabilă nici nu ştie ce a făcut în contabilitate.
Contabilitatea societăţii era ţinută de o persoană care se numeşte V.R., din ziar a aflat numărul ei de telefon şi faptul că se ocupă cu activităţi de contabilitate, iar solicitarea de rambursare a sumei reprezentând taxa pe valoarea adăugată a fost făcută de aceasta, cu toate că nu avea acceptul lui pentru a solicita T.V.A.-ul, însă aceasta l-a informat că, cei de la finanţe i-au spus că se impune a se face acest lucru şi ea s-a conformat.
Sumele reprezentând stopajul la sursă ştia că trebuie să le achite, însă nu a făcut acest lucru pentru că fie nu a avut bani, fie actele nu au fost întocmite la timp, însă cum avea posibilitate, ceva plătea.
Inculpatul a arătat că a vândut firma pentru că în urma controlului celor de la Garda Financiară care l-au ameninţat că îl amendează cu 100 milioane şi îl bagă în puşcărie el s-a speriat foarte tare şi atunci s-a decis să nu mai lucreze în acest domeniu.
A arătat că la momentul încheierii contractului de cesiune pe societate existau şi două camioane şi un gater, precum şi un autoturism în leasing, care toate au fost predate cesionarilor, care la scurt timp însă au predat camioanele la fler vechi.
Pe cei cărora le-a cesionat societatea i-a cunoscut întrucât mai lucrau ca şi zilieri la el, însă la momentul la care s-a încheiat actul de cesiune ei îşi desfăşurau activitatea undeva în Târgu Mureş şi chiar i-au spus că vor schimba profilul de activitate al societăţii şi de aceea au fost de acord să cumpere fîrrria de la el.
La momentul la care a cesionat societatea a predat pe lângă toate actele şi activul firmei şi suma de 6.000 lei tocmai pentru a fi achitate datoriile pe care le avea, lucru care însă nu s-a întâmplat. Firmele cu care a colaborat aveau şi ele ca şi obiect de activitate tot exploatarea forestieră şi a arătat că i-a cunoscut la licitaţiile la care a participat.
După audierea inculpatului, reprezentantul Ministerului Public a solicitat iar instanţa a încuviinţat audierea martorilor indicaţi în actul de sesizare al instanţei.
Astfel, martora N.M., în declaraţia de la fila 52 a arătat că l-a cunoscut pe inculpat, fiind prieten cu soţul ei şi datorită problemelor financiare pe care le avea, în mai multe rânduri a solicitat ajutorul inculpatului care abia în 2008 s-a oferit să îi ajute în sensul preluării de către ei a societăţii SC A.M. SRL, lucru pe care l-a şi făcut, ea deţinând calitatea şi de administrator în societatea respectivă.
A insistat asupra faptului că, această preluare s-a făcut doar pe hârtie, ea niciun moment nu a exercitat atribuţiile pe care i le conferă calitatea de administrator într-o societate comercială, nu a avut nici actele societăţii, nici ştampila acesteia, inculpatul ocupându-se în continuare de administrarea firmei. Exceptând semnăturile pe care le-a dat la O.R.C. cu ocazia preluării părţilor sociale ale firmei, martora a arătat că a mai semnat de două ori la bancă, la C.E.C. B., de unde a luat un credit în valoare de 30.000 euro, pentru garantarea căruia a girat cu locuinţa proprietate personală şi apoi o prelungire a unei linii de credit pentru SC C. SRL, unde inculpatul avea calitatea de asociat.
Singurul lucru pe care îl mai cunoaşte este obiectul de activitate al societăţii SC M.A. SRL, respectiv prelucrări forestiere, însă alte amănunte cu privire la activitatea acestei firme le-a aflat abia după demararea controlului când a fost invitată la finanţe pentru a da relaţii şi atunci a aflat de firmele fictive cu care colabora inculpatul.
A mai arătat despre creditul în valoare de 30.000 euro contractat de la C.E.C. B. pe numele societăţii, credit pe care l-a folosit în interes personal, acesta fiind de fapt ajutorul pe care inculpatul l-a dat ei şi soţului ei.
Pe inculpat l-a cunoscut prin intermediul soţului ei, multe nu ştia despre el doar că, se ocupă cu afaceri cu lemn şi cum şi soţul ei întreprindea activităţi de acelaşi gen a convins-o să intre în asociere cu inculpatul tocmai pentru a fi în legalitate cu activităţile desfăşurate.
Martorul N.I. a declarat la fila 59 din dosar că l-a cunoscut pe inculpatul F. în urmă cu mai mulţi ani, iar în cursul anului 2008 soţia lui a preluat jumătate din societatea administrată de inculpat, respectiv SC A.M. SRL, asociere care a luat naştere ca urmare a unui ajutor financiar pe care l-au solicitat de la inculpat şi care i-au convins că asociindu-se în firmă vor putea lua un credit şi astfel îşi vor rezolva problema pe care o aveau.
Într-adevăr au luat acel credit după întocmirea actelor de asociere pentru care au girat cu locuinţa lor, credit pe care îl plătesc şi în ziua de astăzi, însă exceptând această activitate nu cunoaşte nimic din cele întreprinse de inculpat, respectiv nu ştie dacă avea evidenţă contabilă, dacă tranzacţiile pe care le efectua se făceau cu acte sau nu, ştie doar că lunar îi ducea contabilului firmei, numitul O., suma de 150 de lei reprezentând plata pentru conducerea evidenţei contabile. L-a întrebat în câteva rânduri pe acesta din urmă cum stă societatea, însă răspunsurile primite au fost întotdeauna pozitive.
De administrarea societăţii s-a ocupat exclusiv inculpatul, soţia lui nu avea nici măcar ştampila firmei şi până la momentul la care s-au prezentat organele A.N.A.F. pentru control ei nu au ştiut nimic despre activitatea inculpatului.
Z.Ş., cel de-al treilea martor al acuzării, arată în declaraţia de la fila 62, că l-a cunoscut pe inculpat prin intermediul unor prieteni de ai săi şi cum îşi desfăşura activitatea în domeniul construcţiilor, inculpatul i-a propus să preia firma lui, respectiv SC C. SRL, pentru a lucra în continuare pe această societate.
Nu i-a propus şi nu i-a oferit nici o sumă de bani pentru acest lucru, iar costurile ocazionate de cesionarea societăţii au fost suportate de inculpat.
A arătat că nu i-au fost predate actele societăţii şi nici nu s-a ocupat de administrarea acesteia, iar ulterior încheierii contractului de cesiune a aflat de problemele financiare ale societăţii de la aceeaşi prieteni care i l-au recomandat pe inculpat şi când s-a prezentat la O.R.C. pentru ridicarea certificatului de înmatriculare şi acolo a auzit de problemele firmei.
A susţinut că exceptând semnarea acelui contract de cesiune el nu a desfăşurat nici o activitate pe această firmă şi nu s-a ocupat de administrarea ei, acest lucru făcându-l probabil F.
Nu a avut nici o discuţie cu inculpatul pe marginea achitării datoriilor pe care societatea le avea către bugetul de stat, singura discuţie pe care a purtat-o cu acesta rezumându-se la a-l informa că în măsura în care va face angajări în firmă se va impune să achite o sumă de bani după angajaţi.
După termenul de judecată din 25 martie 2013, când s-a procedat la audierea inculpatului, acesta nu s-a mai prezentat în fata instanţei.
Analiza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, coroborarea între ele a actelor efectuate în cursul urmăririi penale, a rapoartelor de inspecţie fiscală întocmite de reprezentanţii A.N.A.F. Satu Mare, Bihor, Mureş şi Arad, a proceselor verbale întocmite de Garda Financiară Satu Mare, poziţia inculpatului vădit nesinceră din faţa instanţei, au format convingerea cu privire la faptul că aspectele reţinute în actul de sesizare al instanţei sunt reale, inculpatul cu intenţie directă a desfăşurat activităţi comerciale cu societăţi fictive de pe raza mai multor judeţe, tranzacţii pe care nu le-a înregistrat în evidenţele contabile, cauzând prin activitatea sa un prejudiciu cât se poate de consistent în dauna bugetului de stat.
S-a reţinut că acestea s-au derulat astfel cum s-a reţinut în procesele întocmite de reprezentanţii organelor de inspecţie fiscală ale statului, urmare a controalelor încrucişate care au avut loc şi cum sunt descrise pe larg în actul de sesizare al instanţei.
Astfel, neplata obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului reţinute de către angajator de la angajaţi prin stopaj la sursă, la data încheierii raportului de inspecţie fiscală, obligaţii fiscale restante, reţinute prin stopaj la sursă şi neachitate aferent perioadei verificate, respectiv martie 2007-mai 2008, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de stopaj la sursă, astfel cum este ea prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 241/2005.
Fapta inculpatului de a solicita rambursarea de T.V.A. urmare a tranzacţiilor fictive efectuate, cu consecinţa obţinerii fără drept a unor sume de bani de la bugetul de stat, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, iar fapta inculpatului de a evidenţia în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, comise în forma prevăzută şi pedepsită de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Reţinând vinovăţia inculpatului în comiterea celor trei infracţiuni care i se reţin în sarcină, instanţa de fond a dispus condamnarea pentru fiecare dintre ele la pedeapsa închisorii, al cărei cuantum a fost orientat spre minimul special prevăzut de lege pentru fiecare dintre ele, iar ca modalitate de executare s-a dispus privarea de libertate, apreciind că raportat şi la atitudinea manifestată în faţa instanţei, este singura modalitate prin care scopul pedepsei poate fi atins.
În considerarea acestor aspecte, instanţa de fond a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa de lan închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută şi pedepsită de art. 6 din Legea nr. 241/2005, la 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen. pentru infracţiunea reglementată la art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005 şi la pedeapsa de 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen. pentru infracţiunea reglementată la art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
Instanţa de fond a dat eficienţă prevederilor art. 33 lit. a) şi 34 lit. b) C. pen. dispunând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare şi interzicerea pe o durată de 2 ani a drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. potrivit art. 65 C. pen.
În temeiul art. 71 C. pen. i s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
S-a făcut aplicarea disp. art. 14, 346 C. proc. pen. raportat la dispoziţiile art. 998 C. civ. s-a dispus obligarea inculpatului în solidar cu părţile civilmente responsabile SC C. SRL şi SC A.M. SRL, ambele prin lichidatori judiciari E.I. Sprl Satu Mare şi R.V.A. Oradea I.S. Sprl, la plata sumei de 1.063.667 lei către partea civilă A.N.A.F. pentru Statul Român prin D.G.F.P. Satu Mare, cu titlu juridic despăgubiri civile calculate până la 24 ianuarie 2013 şi în continuare, cu accesorii aferente, până la plata integrală a debitului.
Instanţa de fond a apreciat ca fiind incidente prevederile art. 191 alin. (1) C. proc. pen. şi a dispus obligarea inculpatului la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat apel inculpatul F.I.l. solicitând admiterea acestuia, desfiinţarea hotărârii atacate şi reducerea pedepsei aplicate.
Prin Decizia penală nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a respins ca nefondat apelul penal declarat de inculpatul F.I.l. şi a obligat apelantul la cheltuieli judiciare în apel.
Curtea a constatat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt şi a stabilit vinovăţia inculpatului pe baza unei juste aprecieri a probelor administrate la urmărirea penală, dând faptelor comise de inculpat încadrarea juridică corespunzătoare.
Solicitarea inculpatului de reducere a pedepsei aplicate nu a putut fi primită de instanţa de apel întrucât instanţa de fond în cadrul complex de individualizare a pedepselor a ţinut cont de criteriile generale de individualizare a pedepsei, prevederile art. 72 C. pen. precum şi de scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen.
Astfel, raportat la modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit (obţinerea unor foloase injuste), urmarea produsă, respectiv prejudiciul mare cauzat rămas nerecuperat, natura şi importanţa relaţiilor sociale ocrotite prin indicarea normei incriminatoare (relaţii sociale privitoare la starea exactă şi corectă a stării de fapt fiscale, pluralitatea de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, atitudinea procesuală a inculpatului vădit nesinceră în pofida probelor administrate, pedeapsa stabilită pentru inculpat este bine individualizată şi corespunde scopului pedepselor privind prevenţia generală şi specială, neimpunându-se reducerea acesteia.
Toată activitatea infracţională a inculpatului de neplată a obligaţiilor fiscale datorate bugetului general consolidat al statului reţinute de la angajatori prin stopaj la sursă, de a solicita rambursarea de T.V.A. urmare a tranzacţiilor fictive efectuate, cu consecinţa obţinerii fără drept a unor sume de bani de la bugetul de stat şi de a evidenţia în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive justifică pedeapsa aplicată de prima instanţă reflectând prin cuantumul şi modalitatea de executare gradul sporit de pericol social al infracţiunilor comise.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs inculpatul F.I.l. invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 12 C. proc. pen., a solicitat achitarea inculpatului în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
În subsidiar, a solicitat reindividualizarea pedepsei, aplicarea circumstanţelor atenuante prevăzute de art. 74 şi 76 C. pen., iar ca modalitate de executare suspendarea condiţionată prev. de art. 81 C. pen.
Examinând recursul declarat de recurentul inculpat F.I.I. prin raportare la dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat pentru considerentele care urmează.
Preparator, Înalta Curte constată că potrivit art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs, situaţie incidenţă în prezenta speţă.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. prevede în alin. (2)1, că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen., dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia penală recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori, la data de 28 noiembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute de art. 3859 C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 2 din lege - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de C. proc. pen. anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului, ipoteză care, însă, nu se regăseşte în speţă.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devolutiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 12 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
În ce priveşte cazul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat F.I.I., se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013, însă, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în noua redactare, a fost exclus din categoria motivelor de recurs care se iau în considerare din oficiu, fiind necesară, pentru a putea fi examinat de către instanţa de ultim control judiciar, respectarea condiţiilor formale prevăzute de art. 38510 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.
Verificând îndeplinirea acestor cerinţe, se observă, însă, că recurentul inculpat F.I.I. nu şi-a motivat recursul, încălcându-şi, astfel, obligaţia ce îi revenea potrivit art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. Ca urmare, faţă de această împrejurare, înalta Curte, ţinând seama de prevederile art. 38510 alin. (2)1 C. proc. pen., precum şi de cele ale art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 şi care nu mai enumera printre cazurile de casare ce pot fi luate în considerare din oficiu.
Având în vedere cazul de casare invocat de recurentul inculpat - art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. anterior, Înalta Curte constată că nu îl poate analiza, nefiind prevăzute printre cele care pot fi luate în considerare din oficiu. Conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cazurile prevăzute la pct. 1, 3-6, 13 şi 14 se iau în considerare din oficiu, iar cel de la pct. 15 se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.
În ceea ce priveşte critica referitoare la individualizarea pedepsei şi schimbarea modalităţii de executare, se reţine, că în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, a fost modificat şi pct. 14 al art. 3859 C. proc. pen., stabilindu-se că hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, or, în speţă, recurentul inculpat F.I. a criticat hotărârile pronunţate sub aspectul netemeiniciei pedepsei ce i-a. fost aplicată, situaţie exclusă din sfera de cenzură a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013.
Cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine că, în cauză, primul termen de recurs a fost stabilit la data de 2 aprilie 2014, iar de la data pronunţării deciziei în apel, 28 noiembrie 2013 şi până la soluţionarea recursului, a intrat în vigoare Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen., care impune o analiză a incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen. privind aplicarea legii penale mai favorabile.
Potrivit dispoziţiilor art. 5 C. pen. în cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală mai favorabilă, iar pentru a determina legea penală incidenţă se impune a se analiza dacă fapta mai este incriminată de legea penală nouă şi aceasta poate retroactiva, în sensul că este mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică; caracterul unitar al dispoziţiilor referitoare la pedeapsă şi circumstanţe de individualizare în raport cu încadrarea juridică la momentul săvârşirii faptei şi la data judecării recursului şi instituţiile incidente în raport cu incriminarea sau sancţiunea (care agravează sau atenuează răspunderea penală şi limitele de pedeapsă).
Examinarea încadrării juridice dată faptei se impune pentru a se stabili dacă suntem în prezenţa unei dezincriminări, urmare abrogării unor texte de lege cât şi sub aspectul situaţiei premisă pentru analiza, în concret, a consecinţelor privind regimul sancţionator.
Înalta Curte, constată că inculpatul F.I.I. a fost condamnat după cum urmează:
- pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 6 din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 1 an închisoare.
- pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 8 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
- pentru infracţiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005, la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen. au fost contopite pedepsele urmând ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 71 C. pen. s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
Astfel, în ceea ce priveşte modificările legislative intervenite cu privire la elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută de art. 6, 8 alin. (1) şi (3) şi (9) lit. c) din Legea nr. 241/2005, raportat la acuzaţiile aduse inculpatului F.I.I., se constată că sub aspectul elementului material al laturii obiective şi sub aspectul formei de vinovăţie cerute de lege nu au intervenit modificări prin adoptarea Legii nr. 187/2012, astfel că, nu suntem în prezenţa unor modificări legislative care să permită o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile sub aspectul încadrării juridice dată faptelor.
Totodată, nici sub aspectul regimului sancţionator şi circumstanţele de individualizare în raport cu încadrarea juridică dată faptei de evaziune fiscală reţinute în sarcina inculpatului F.I.I., nu au intervenit modificări, astfel că, o apreciere asupra aplicării legii penale mai favorabile nu se impune.
În ce priveşte concursul de infracţiuni, se constată că potrivit C. pen. anterior pedeapsa în cazul concursului de infracţiuni este reglementată de dispoziţiile art. 34, potrivit căruia în situaţia în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită pînă la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani.
În noul C. pen. regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, prev. de art. 39 alin. (1) lit. b), instituie obligaţia pentru judecător de a adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, ceea ce în speţa de faţă ar duce la aplicarea unei pedepse mai severe.
Ca atare, se constată că în privinţa concursului de infracţiuni, lege penală mai favorabilă este C. pen. anterior.
Nici sub aspectul pedepselor complementare şi accesorii aplicate inculpatului F.I.I., legea penală nouă nu va retroactiva, având în vedere că aplicarea acestei pedepse a fost determinată de condamnarea acestora pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute de art. 8 alin. (1) şi (3) şi (9) lit. c) din Legea nr. 241/2005 care preved această sancţiune corelativ pedepsei principale şi care nu a suferit modificări după data de 1 februarie 2014, iar cuantumul în care a fost aplicată se încadrează în limitele impuse de noua reglementare (pe o perioadă de la 1 la 5 ani), după cum şi drepturile a căror exercitare a fost interzisă se regăsesc în noile dispoziţii ale art. 66 lit. a) şi b) C. pen.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.l.l. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul F.l.l. împotriva Deciziei penale nr. 137/A din 28 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 14 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 165/2014. Penal. Plângere împotriva... | ICCJ. Decizia nr. 1653/2014. Penal → |
|---|
