ICCJ. Decizia nr. 165/2014. Penal. Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată (art.278 ind.1 C.p.p.). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 165/A/2014
Dosar nr. 1076/42/2013
Şedinţa publică din 6 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 49 din 21 februarie 2014, Curtea de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul Z.I. împotriva rezoluţiei nr. 645 din 27 septembrie 2013, confirmată prin rezoluţia nr. 1549/11/2/2013 din 29 noiembrie 2013 adoptată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, privind pe intimaţii C.A. şi P.C., magistraţi procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa a reţinut următoarele:
Prin rezoluţia nr. 645/P/2013 din data de 27 septembrie 2013; Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.C. şi C.A.E., magistraţi procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 246 C. pen. şi art. 264 C. pen., întrucât faptele nu există.
Pentru a dispune astfel procurorul a reţinut pe baza actelor premergătoare efectuate în cauză, următoarele:
În cursul lunii septembrie 2013, pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a fost înregistrată plângerea formulată de persoana vătămată Z.I., prin care a învederat că magistraţii procurori P.C. şi C.A.E. „ignorând rolul activ pentru aflarea adevărului emit rezoluţiile nr. 2471/II/2/2013 şi 5371/P/2013 din 22 iullie 2013", rezoluţii prin care „favorizează fapte deosebit de grave, cu caracter de pericol social, întrucât învinuitul agent de poliţie S.M. abuzează de calitatea sa de poliţist, emiţând procesele-verbale de sancţiune după bunul său plac, fără a avea motiv temeinic".
Plângerea a fost înregistrată ca dosar penal sub nr. 645/P/2013.
Din actele premergătoare efectuate a reieşit că, prin rezoluţia nr. 5371/P/2013 din 22 iulie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, procuror C.A.E. a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de D.E., S.M. şi G.R. sub aspectul săvârşirii infracţiunii prev. de art. 246 C. pen., reţinând că sunt incidente dispoziţiile art. 10 lit. c) şi d) C. proc. pen., ca urmare a sesizării formulată de către Z.I.
Prin rezoluţia nr. 2471/II/2/2013 din 19 august 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, prim procuror P.C. a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de către Z.I. împotriva soluţiei de neurmărire dispusă în Dosarul nr. 5371/P/2013.
S-a constatat că în prezent, pe rolul Judecătoriei Ploieşti se află în curs de judecată Dosarul nr. 17764/281/2013, având ca obiect plângerea formulată de Z.I. împotriva soluţiilor de neurmărire dispuse de procuror (art. 2781 C. proc. pen.).
Analizând aspectele învederate în cuprinsul sesizării, raportat la actele aflate la dosar, s-a constatat că acestea nu se confirmă, pentru următoarele considerente:
Ca regulă generală, orice litigiu presupune existenţa unor interese contrarii, promovate în faţa justiţiei. Magistratul chemat să rezolve diferendul ivit, procuror sau, după caz, judecător, va examina justeţea actelor/faptelor sesizate prin prisma elementelor probatorii strânse în cauză, iar pe baza acestora îşi va forma o convingere fermă asupra temeiniciei acuzaţiilor şi va da o soluţie care, în mod invariabil, este nefavorabilă pentru cel puţin una dintre părţile aflate în litigiu.
S-a reţinut că emiterea sau pronunţarea unei soluţii în detrimentul uneia dintre părţi nu echivalează însă cu o îndeplinire defectuoasă a atribuţiilor de serviciu, prin care ar fi lezate interesele legale ale persoanei sau cu o favorizare a infractorului, cum opinează petentul, şi nu se circumscrie conţinutului constitutiv al nici unei alte fapte prevăzute de legea penală.
De asemenea, s-a considerat că, nu se exclude, tragerea la răspundere penală a unui magistrat pentru exercitarea abuzivă a atribuţiilor de serviciu, însă, numai în acele situaţii în care se constată elemente indubitabile privind existenţa unui raport juridic de drept penal, situaţie care, însă, nu se regăseşte în prezenta cauză, când singurul indiciu în favoarea afirmaţiilor din plângere este reprezentat de convingerea, derivând dintr-o nemulţumire subiectivă, a persoanei favorizată prin soluţia dispusă.
A mai apreciat procurorul de caz că, tocmai în considerarea acestei situaţii, respectiv a imposibilităţii angajării răspunderii penale a magistraţilor în legătură cu soluţiile dispuse/pronunţate, legiuitorul a prevăzut proceduri speciale în cadrul cărora acestea pot fi reformate, respectiv instituţia plângerii împotriva soluţiilor procurorului, reglementată de disp. art. 278-2781 C. proc. pen. şi căile de atac prevăzute de lege în cazul hotărârilor judecătoreşti.
S-a constatat, totodată, că, aşa cum s-a arătat mai sus, persoana vătămată a dat eficienţă prevederilor legale menţionate, exercitând căile de atac prevăzute de lege împotriva soluţiilor de neurmărire dispuse de către procuror.
Faţă de considerentele expuse, s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de P.C. şi C.A.E., magistraţi procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, cercetaţi sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prev. şi ped. de art. 246 C. pen. şi art. 264 C. pen., întrucât faptele nu există.
Împotriva acestei rezoluţii petentul Z.I. a formulat plângere conform art. 275-278 C. proc. pen., ce a fost respinsă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti prin rezoluţia nr. 1549/11/2/2013 din data de 29 noiembrie 2013, ca neîntemeiată, reţinându-se în esenţă, că soluţia adoptată este justă şi are la bază acte premergătoare concludente şi suficiente, apreciindu-se că atât sesizarea penală în cauză cât şi prezenta plângere sunt formulate cu rea-credinţă şi reprezintă exemple de manifestare abuzivă a dreptului la petiţionare.
Împotriva rezoluţiei procurorului şi celei adoptate de procurorul general, petentul Z.I. s-a adresat cu plângere în condiţiile prevăzute de art. 2781 C. proc. pen. instanţei de judecată, respectiv Curţii de Apel Ploieşti.
Pe lângă alte consideraţii personale, petentul a susţinut că organele de urmărire penală în cauză nu s-au preocupat de aflarea adevărului în cauză, deşi prin probele administrate s-a confirmat existenţa infracţiunilor reclamate dar şi că soluţia adoptată de procurorul de caz nu reflectă situaţia de fapt reală şi aceasta deoarece faptelor reclamate li s-a dat o interpretare eronată în totalitate, ceea ce a condus şi la neînceperea urmăririi penale.
A mai precizat petentul că a înţeles să formuleze plângerea iniţială, dată spre competentă cercetare celor doi intimaţi, apreciind că în situaţia respectivă agentul a procedat la înmânarea citaţiei acţionând cu lipsă de bun simţ, respect faţă de instituţia reprezentată, faţă de profesia deţinută, elemente care întrunesc conţinutul constitutiv al infracţiunii de abuz în serviciu, iar sesizarea formulată cu siguranţă nu dă dovadă de un abuz în exercitarea drepturilor procesuale din partea petentului, aşa cum s-a apreciat de procurorul de caz.
Curtea, examinând plângerea formulată, în raport de criticile invocate, de actele şi lucrările dosarului de urmărire penală ce a fost ataşat, de dispoziţiile legale incidente în materie, dar şi din oficiu sub toate aspectele de fapt şi de drept a constatat că aceasta este nefondată, după cum s-a arătat în continuare:
Petentul Z.I. a solicitat antrenarea răspunderii penale a intimaţilor P.C. şi C.A.E., magistraţi procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Ploieşti, pentru săvârşirea infracţiunilor prev. şi ped. de art. 246 şi art. 264 C. pen.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului de faţă s-a constatat că în realitate, petentul este nemulţumit de modul în care au fost efectuate cercetările şi de soluţia pronunţată în Dosarul nr. 5371/P/2013.
Or, în primul rând, Curtea a observat că nu au rezultat indicii privind existenţa vreunui act de conduită contrar atribuţiilor de serviciu, săvârşit de magistraţii procurori, şi chiar persoana vătămată nu a sesizat şi probat existenţa unui asemenea act care să se circumscrie laturii obiective a vreuneia dintre infracţiunile reclamate.
În al doilea rând, soluţiile pronunţate de magistraţi, în calitatea pe care o deţin, în numele şi cu respectarea legii, nu au fost verificate şi cenzurate prin modalitatea formulării unor plângeri penale împotriva acestora, mijloc la care părţile au apelat deseori, fără a invoca argumente care să susţină o acuzaţie penală. O astfel de situaţie s-a regăsit şi în prezenta cauză, unde singurele argumente invocate în susţinerea acuzaţiilor penale au fost consideraţii personale, afirmaţii cu caracter general care au exprimat de fapt nemulţumirile sale cu privire la soluţia de neurmărire penală dispusă în dosarul susmenţionat, faţă de făptuitorii D.E., S.M. şi G.R., de către procurorul de caz C.A.E. şi menţinută de prim-procurorul P.C., în calitatea şi în limitele conferite de lege, şi nu fapte concrete de natură penală comise în exercitarea atribuţiilor de serviciu de aceşti magistraţi.
Or, potrivit legii, art. 278-2781 C. proc. pen., actele sau măsurile procurorului sau prim procurorului sunt supuse controlului procurorului ierarhic superior sau instanţei, ca urmare a plângerii exercitate de persoana vătămată conform dispoziţiilor legale.
Altfel spus, nu este permisă imixtiunea, intervenţia uneia din părţile pretins defavorizate printr-un act al magistratului, act exercitat cu respectarea atribuţiilor şi a competenţei conferite de lege, partea având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac prevăzute de lege, cenzura unei rezoluţii a procurorului realizându-se numai de către procurorul ierarhic superior sau instanţă şi nu în cadrul unei anchete penale.
În cauzele aflate spre soluţionare, magistraţii se supun numai legii pronunţând soluţiile în funcţie de probele administrate şi în raport de propria convingere, iar nemulţumirea părţilor faţă de soluţia adoptată şi etichetarea acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui element solid de natură să susţină această calificare, nu reprezintă un temei pentru angajarea răspunderii penale a magistraţilor ce au pronunţat-o.
Din actele dosarului s-a constatat că rezoluţia pronunţată de intimata C.A.E. a fost verificată şi menţinută de procurorul ierarhic superior, iar în prezent a fost supusă controlului instanţei competente, astfel că susţinerea petentului în sensul caracterului abuziv al acesteia sau de favorizare a infractorului a reprezentat o simplă speculaţie, insuficientă pentru a da naştere unui raport juridic de drept penal.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petentul Z.I.
Potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, recursul a fost calificat ca fiind apel.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că apelul este inadmisibil, pentru următoarele considerente:
Procesul penal se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legale, iar hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai acelor căi de atac prevăzute de lege.
Dând eficienţă principiilor legalităţii căilor de atac şi liberului acces la justiţie, reglementate de dispoziţiile art. 129 şi art. 21 din Constituţie, precum şi exigenţelor determinate de art. 13 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, admisibilitatea acestora fiind condiţionată de exercitarea lor potrivit legii, în termenele şi pentru motivele reglementate de normele incidente în materie.
Soluţionarea de către instanţă a plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată era reglementată de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. anterior.
Potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen. anterior, hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. (8) este definitivă.
În cauză se constată că petentul Z.I. a declarat apel împotriva sentinţei penale nr. 49 din 21 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin sentinţa atacată, în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, fiind respinsă, ca nefondată plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 645 din data de 27 septembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, menţinută prin rezoluţia nr. 1549/11/2/2013 din 29 noiembrie 2013 a procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
Prin urmare, sentinţa penală atacată, pronunţată în baza art. 2781 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. anterior, este definitivă, legea neprevăzând posibilitatea exercitării vreunei căi ordinare de atac.
Astfel, având în vedere că petentul Z.I. a formulat apel împotriva unei hotărâri definitive, investind Înalta Curte cu soluţionarea unei căi de atac care nu întruneşte cerinţele textelor legale menţionate, aceasta nu este admisibilă potrivit dreptului comun.
Inadmisibilitatea reprezintă o sancţiune procedurală care intervine atunci când părţile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.
Astfel, exercitare unei căi de atac neprevăzute de legea procesual penală încalcă principiul legalităţii căilor de atac şi, din acest motiv, apare ca o soluţie inadmisibilă în ordinea de drept.
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca inadmisibil, apelul formulat de petentul Z.I.
În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., petentul Z.I. va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibil apelul declarat de petentul Z.I. împotriva sentinţei penale nr. 49 din 21 februarie 2014 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă apelantul petent la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciarcătre stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 06 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1649/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 1652/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
