ICCJ. Decizia nr. 2009/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2009/2014
Dosar nr. 22823/3/2012
Şedinţa publică din 12 iunie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor aflate la dosarul cauzei, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 279 din data de 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 22823/3/2012 s-a dispus în baza art. 11 alin. (2) lit. a) cu aplic. art. 10 lit. b) C. proc. pen., achitarea inculpatei P.C. pentru infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen. În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen. a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a hotărî astfel prima instanţă a reţinut că la data de 4 mai 2009 partea vătămată L.Ş.M., în calitate de administrator al SC I.C.S. SRL a sesizat lucrătorii de poliţie din cadrul Poliţiei Sector 6 - Serviciul de Investigare a Fraudelor cu o plângere prin care a solicitat cercetarea numitei P.C., administratorul SC G.C.C. SRL, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune.
Din plângerea şi declaraţia reprezentantei părţii vătămate a rezultat că, în perioada septembrie - octombrie 2008, în baza relaţiilor comerciale preexistente, societatea pe care o administra a livrat către societatea administrată cartele telefonice, operaţiunile comerciale regăsindu-se în facturile fiscale din 1 octombrie 2008, 26 septembrie 2008 şi 24 septembrie 2008.
Conform acestor facturi, partea vătămată a livrat cartele telefonice în valoare de 325.475,21 RON.
La data de 5 octombrie 2008, între cele două părţi a intervenit un angajament de plată eşalonată, cu ultim termen scadent pe 19 noiembrie 2008, acordul fiind încheiat la iniţiativa învinuitei.
Din declaraţia numitei L.Ş. a rezultat: "ca garanţie a plăţilor angajaţii SC G.C.C., prin administratorul societăţii P.C., născută la data de 5 decembrie 1976 în Hălăuceşti, jud. Iaşi şi conform contractului încheiat cu compania debitoare, a emis fila CEC x, în baza acordului încheiat la data de 5 octombrie 2008".
Reprezentanta părţii vătămate a declarat că la data de 4 martie 2009, fila CEC completată de mână a fost introdusă la plată fiind refuzată "din lipsa disponibilului, în cazul prezentării la plată înainte de expirarea termenului de prezentare".
Prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti nr. 779/P/2010 din 13 martie 2012 s-a dispus, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. scoaterea de sub urmărire penală a învinuitei P.C. pentru săv. infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (4), (5) C. pen. Prin acelaşi act, în baza art. 38 C. proc. pen. şi art. 42 alin. (1) rap. la art. 45 C. proc. pen. s-a mai dispus disjungerea cauzei sub aspectul săv. infr. prev. de art. 84 alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 59/1934 şi declinarea competenţei de soluţionare a dosarului nou format în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria sectorului 6 Bucureşti.
Împotriva soluţiei a formulat plângere SC I.C.S. SRL arătând argumentele pentru care a considerat că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune.
Prin Rezoluţia nr. 903/II-2/2012 a prim-procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, plângerea petentei a fost respinsă ca neîntemeiată.
Împotriva acestor soluţii, petenta a formulat plângere la instanţa de judecată, plângere admisă prin încheierea din 5 octombrie 2012, cauza fiind reţinută spre soluţionare sub aspectul infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen.
S-a procedat la administrarea de probatorii: audierea inculpatei, audierea martorului M.B., administrarea probei cu înscrisuri.
Faţă de situaţia de fapt expusă mai sus, tribunalul a apreciat că se impune achitarea inculpatei P.C. pentru infr. prev. de art. 215 alin. (1), (3), (5) C. pen., în baza art. 11 alin. (2) lit. a) cu aplic. art. 10 lit. b) C. proc. pen. pentru următoarele considerente:
Între părţi au mai existat anterior relaţii comerciale, fără a interveni probleme.
La momentul încheierii contractului şi la momentul predării instrumentelor de plată ca garanţie, firma inculpatei avea disponibil în cont, după cum a rezultat din înscrisurile depuse.
Chiar şi ulterior apariţiei problemelor inculpata a încercat să remedieze situaţia existentă, efectuând o plată parţială.
Cauza neplăţii în integralitate nu o constituie inducerea în eroare, ci blocajul financiar în care a intrat firma inculpatei, blocaj cauzat de întârzierile la plată din partea unor debitori ai firmei, dar şi furturilor repetate, comise în dauna societăţii inculpatei.
În lipsa oricăror manopere dolosive (care nu s-au conturat în dosarul de faţă), neexecutarea unor obligaţii comerciale nu este o faptă prevăzută de legea penală.
împotriva acestei sentinţe a declarat apel SC I.C.S. SRL prin reprezentant L.Ş.M. criticând soluţia instanţei sub aspectul temeiniciei, arătând că prima instanţă a făcut o apreciere greşită a probatoriului administrat, întrucât nu a avut în vedere faptul că inculpata şi-a schimbat numărul de telefon, a avut lichidităţi în perioada imediat următoare datei la care a încheiat acordul de conciliere şi până la introducerea filei cec, dar nu a vrut sa plătească facturile restante.
În esenţă, apelanta a arătat că relaţiile comerciale anterioare nu au avut ca scop decât câştigarea încrederii societăţii cocontractante, inculpata inducând în eroare partea civilă cu privire la buna sa credinţă în desfăşurarea acestor relaţii, iar comportamentul ulterior, plăţile minore, încheierea unui acord de conciliere şi emiterea unei file cec drept garanţie nu au avut alt scop decât menţinerea în eroare a acesteia.
Prin Decizia penală nr. 378/A din 16 decembrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, s-a dispus respingerea, ca nefondat, a apelului declarat de apelanta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M. împotriva Sentinţei penale nr. 279F din 10 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I penală, în Dosarul nr. 22823/3/2012.
Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel a constatat cu precădere că instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt ce rezultă din probele administrate, respectiv faptul că în perioada septembrie - octombrie 2008, între SC I.C.S. SRL şi SC G.C.C. SRL al cărei reprezentant legal era inculpata P.C. s-au derulat relaţii comerciale, partea civilă livrând societăţii administrate de inculpată, cartele telefonice.
La data de 5 octombrie 2008, între cele două părţi a intervenit un angajament de plată eşalonată, cu ultim termen scadent pe 19 noiembrie 2008, vizând plata facturilor fiscale din 1 octombrie 2008, 26 septembrie 2008 şi 24 septembrie 2008, în valoare de 325.475,21 RON, ocazie cu care societatea administrată de inculpată a emis fila CEC x, în scopul de a garanta plata.
Urmare a faptului că SC G.C.C. SRL nu a efectuat benevol plata, la data de 4 martie 2009 fila cec a fost introdusă la plată fiind refuzată pentru lipsa disponibilului.
De altfel, apelanta nu a contestat situaţia de fapt reţinută, aceasta rezultând în mod neîndoielnic din înscrisurile existente în materialitatea lor la dosar.
În esenţă, ceea ce contestă apelanta este aprecierea primei instanţe asupra intenţiei cu care a acţionat inculpata, chestiune de fapt ce produce consecinţe în ceea ce priveşte răspunderea penală şi încadrarea juridică a faptelor.
Reevaluând materialul probator în aprecierea voinţei cu care a acţionat inculpata, Curtea a constatat că în derularea relaţiilor comerciale dintre părţi trebuie analizată atât intenţia cu care a acţionat inculpata la momentul neachitării la scadenţă a facturilor respective, cât şi scopul în care a emis fila cec refuzată la plată.
Este unanim acceptat de doctrina de specialitate şi de practica judiciară în materie că atitudinea psihică a subiectului activ al infracţiunii de înşelăciune, respectiv voinţa de a săvârşi fapta şi conştiinţa caracterului şi urmărilor acesteia, ca temei al imputabilităţii intrând sub incidenţa legii penale, nu pot fi stabilite ca atare, elementul subiectiv neavând o existenţă materială obiectivă, ci se deduce din acţiunile exterioare în care acesta se materializează, poziţia subiectivă a unei persoane în raport de consecinţa acţiunilor sale, oglindindu-se în chiar modul în care aceasta acţionează.
Cu privire la încheierea şi derularea contractului de livrare, în mod just a statuat prima instanţă că în absenţa unor manopere dolosive, frauduloase, a prezentării unei fapte adevărate ca fiind mincinoasă sau a unei fapte mincinoase ca fiind adevărată, astfel încât să inducă în eroare partea civilă la momentul livrării cartelelor telefonice, ori ulterior, nu suntem în prezenţa infracţiunii de înşelăciune în convenţii, lipsind caracterul penal al faptei, chiar dacă societatea administrată de inculpată nu şi-a onorat obligaţia de plată, ci a unei alte forme de răspundere - civilă/comercială - pentru neexecutarea clauzelor contractuale.
Astfel, în mod corect prima instanţă a avut în vedere la stabilirea bunei-credinţe a inculpatei, cauzele care au condus la neonorarea obligaţiei de plată, respectiv contractele în derulare în raport de care se poate aprecia că inculpata ar fi dispus de sumele necesare executării obligaţiei în contextul în care derularea acestora ar fi decurs corespunzător, precum şi faptul că societatea administrată de inculpată a fost păgubită prin sustrageri repetate. Buna-credinţă a inculpatei reiese şi din aceea că a făcut demersuri ulterioare în vederea îndeplinirii obligaţiei contractuale prin eşalonarea plăţii cu acordul părţii civile.
În ceea ce priveşte emiterea filei cec cu scopul de a garanta respectarea condiţiilor de plată eşalonată, situaţie ce poate fi asimilată, în opinia Curţii, celei avute în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. IX din 24 octombrie 2005 dată în recurs în interesul legii, respectiv acceptarea unui cec cu titlu de garanţie este de natură a transfera asupra părţii vătămate riscul de nu încasa suma de plată, în contextul în care partea civilă ştia la momentul înmânării acestuia că pentru valorificarea lui nu exista acoperirea necesară, acceptând posibilitatea ca emitentul să nu deţină provizionul necesar nici la momentul introducerii la plată. De altfel, chiar beneficiarul cecului este în culpă în contextul în care a acceptat folosirea cecului ca mijloc de garanţie, deşi acesta este prin excelenţă un instrument de plată.
Aceste elemente obiective au fost de natură a întemeia convingerea Curţii în sensul că inculpata nu a avut intenţia de a induce în eroare partea civilă cu privire la bonitatea firmei sale nici cu ocazia încheierii şi derulării contractului de livrare şi nici prin emiterea filei CEC.
În esenţa infracţiunii de înşelăciune este ca prin acţiunea făptuitorului să se creeze victimei o falsă reprezentare asupra unei situaţii, reprezentare determinantă în luarea unei dispoziţii patrimoniale cu caracter păgubitor pentru victimă, însă din nicio împrejurare nu se poate reţine că inculpata a acţionat cu intenţie frauduloasă, respectiv având predictibilitatea lipsei de lichidităţi.
În raport de aceste considerente, Curtea a apreciat că faptele săvârşite de inculpată s-ar putea încadra în dispoziţiile art. 84 din Legea nr. 59/1934, infracţiune faţă de care s-a dispus declinarea în vederea continuării cercetărilor, neputând face obiectul cauzei de faţă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, la data de 23 decembrie 2013, partea civilă SC E.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M., invocând prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 18 C. proc. pen., însă fără a depune motivele de recurs, conform art. 385 pct. 10 alin. (2) C. proc. pen.
Înalta Curte, analizând recursul declarat atât prin prisma motivelor de casare invocate, cât şi din oficiu conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., în raport cu conţinutul actelor şi lucrărilor de la dosar constată că recursul părţii civile este nefondat.
Conform art. 12 din Legea nr. 255/2013, recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a C. proc. pen., declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
În consecinţă, analiza cazurilor de casare se va realiza în conformitate cu normele C. proc. pen. anterior, respectiv art. 3853, art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Astfel, conform art. 38510 C. proc. pen. recursul trebuie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată. În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute anterior, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu.
Or, în speţa de faţă, partea civilă a declarat recurs împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, invocând prevederile art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 18 C. proc. pen., însă fără a depune motivele de recurs conform art. 385 pct. 10 alin. (2) C. proc. pen., aşa cum a susţinut prin cererea de recurs.
În consecinţă, Înalta Curte va analiza recursul declarat numai prin prisma cazurilor de casare care se iau în considerare din oficiu conform art. 38510 alin. (2) C. proc. pen.
Analizând cazurile de casare care se iau în considerare întotdeauna din oficiu, cele prevăzute la art. 3859 alin. (1) pct. 1, 3 - 6 şi 14 C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezenţa niciunui motiv care să se circumscrie cazurilor de casare arătate mai sus şi anume:
1. în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.
2. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. (2) sau a existat un caz de incompatibilitate.
3. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel.
4. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.
5. judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie.
6. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
De asemenea, prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Astfel, cazurile de casare invocate formal de recurenta parte civilă prin cererea de recurs, respectiv art. 3859 alin. (1) pct. 10 şi 18 C. proc. pen. au fost abrogate prin Legea nr. 2/2013.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarate de declarat de partea civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M. împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P.C., în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de partea civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M. împotriva Deciziei penale nr. 378/A din 16 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Obligă recurenta parte civilă SC I.C.S. SRL prin administrator L.Ş.M. la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată P.C., în sumă de 200 RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 12 iunie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 2002/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 2018/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
