ICCJ. Decizia nr. 2043/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2043/2014
Dosar nr. 6871/101/2012
Şedinţa publică din 18 iunie 2014
Deliberând asupra recursurilor declarate, constată următoarele:
I. Prin Sentinţa penală nr. 244 din data de 27 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 6871/101/2012, în baza art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen. anterior, a fost condamnat inculpatul E.C., fiul lui G. şi V., născut în Strehaia, judeţ Mehedinţi, domiciliat în comuna Corcova, sat Croica, jud. Mehedinţi, la 10 ani închisoare, cu interzicerea ca pedeapsă accesorie a drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. anterior, în condiţiile art. 71 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, pentru săvârşirea infracţiunii de viol.
În baza art. 65 C. pen. anterior s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 2 ani, care se va executa în conformitate cu dispoziţiile art. 66 C. pen. anterior.
În baza art. 7 alin. (1) şi (2) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, a fost obligat inculpatul E.C. ca la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
În baza art. 14 şi art. 17 C. proc. pen. anterior rap. la art. 998 - 999 C. civ. din oficiu, a fost admisă acţiunea civilă şi a fost obligat inculpatul E.C. să plătească părţii civile S.C.M., suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.
În temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen. anterior, a fost obligat inculpatul E.C. la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 700 RON reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 100 RON ce reprezintă 1/2 din onorariul apărătorului desemnat din oficiu, D.A. (conform delegaţiei din 23 septembrie 2012, emisă de Baroul Mehedinţi, sumă ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat că la data de 29 iunie 2010, s-a înregistrat pe rolul Judecătoriei Strehaia, sub nr. 1368/313/2010, rechizitoriul Parchetului Strehaia nr. 604/P/2009 din 29 mai 2009, prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a numitului E.C. pentru săvârşirea infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1), (3) C. pen. anterior.
Ca stare de fapt, s-a reţinut că, la data de 19 ianuarie 2009, în jurul orelor 19,00, inculpatul E.C. împreună cu martorii M.L., R.M.L., V.R. şi partea vătămată S.C.M., au plecat cu un autoturism condus de către inculpat din oraşul Strehaia către com. Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra martorul G.F. După ce au ajuns la cabană martorii M.L., şi R.M.L. au plecat către domiciliile lor, rămânând în acel loc partea vătămată, inculpatul şi martorul G.F. La un moment dat martorul G.F. a părăsit cabana, iar inculpatul a luat-o pe partea vătămată care stătea pe un scaun şi prin forţă a aşezat-o pe pat, i-a imobilizat mâinile şi a început să întreţină cu S.C.M. raport sexual cu toată opoziţia acesteia. În timp ce inculpatul E.C. întreţinea raport sexual cu partea vătămată, în cabană a intrat martorul G.F. care a reuşit să-l îndepărteze pe inculpat de partea vătămată.
Prin Sentinţa penală nr. 150 din 05 iulie 2011, Judecătoria Strehaia a dispus achitarea, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, a inculpatului E.C., fiul lui G. şi V., născut în localitatea Strehaia, judeţul Mehedinţi, domiciliat în comuna Corcova, sat Croica, judeţul Mehedinţi pentru săvârşirea infracţiunii de viol prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior.
În baza art. 346 alin. (1) C. proc. pen. anterior, s-a respins acţiunea civilă exercitată de partea vătămată S.C.M., iar, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. anterior, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Împotriva Sentinţei penale nr. 150 din 05 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Strehaia în Dosarul nr. 1368/313/2010, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, cauza înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Craiova.
Prin Decizia penală nr. 762 din 28 martie 2012, Curtea de Apel Craiova, în baza art. 42 raportat la art. 27 pct. 3 C. proc. pen. anterior, a dispus declinarea competenţei de soluţionare a recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia împotriva Sentinţei penale nr. 150 din 05 iulie 2011, pronunţată de Judecătoria Strehaia în Dosarul penal nr. 1368/313/2010, în favoarea Tribunalului Mehedinţi.
Urmare acestei decizii, cauza s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Mehedinţi, sub nr. 1368/313/2010.
Prin Decizia penală nr. 277/R din 26 iunie 2012, Tribunalul Mehedinţi a dispus admiterea recursului declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Strehaia, împotriva Sentinţei penale nr. 150 din 05 iulie 2011 pronunţată de Judecătoria Strehaia, şi casarea sentinţei, în sensul că, în baza art. 334 C. proc. pen. anterior, s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul E.C., prin Rechizitoriul nr. 604/P/2009 din 28 iunie 2010 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Strehaia, din infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior.
De asemenea, s-a constatat că, urmare a acestei schimbări de încadrare juridică a faptei, potrivit art. 27 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. anterior competenţa de judecată în primă instanţă pentru infracţiunea prev. de art. 197 alin. (1) şi (3) C. pen. anterior aparţine tribunalului, în care sens, s-a reţinut cauza spre judecată, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Mehedinţi, urmând ca dosarul să fie repartizat aleatoriu, în sistem informatic.
Urmare acestei decizii a Tribunalului Mehedinţi, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, sub nr. 6871/101/2012.
La termenul din 08 octombrie 2012, instanţa, în baza prev. art. 290 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. anterior, a apreciat că judecarea cauzei în şedinţă publică ar putea aduce atingere vieţii intime a părţii vătămate şi a declarat şedinţă secretă pentru toată durata procesului penal.
La acelaşi termen de judecată, avocatul ales al inculpatului a solicitat trimiterea cauzei la parchet, pentru refacerea urmăririi penale de organul competent, cererea fiind respinsă de instanţă.
Tot la acelaşi termen de judecată, s-a procedat la audierea inculpatului, declaraţia lui fiind ataşată la dosarul instanţei, inculpatul nepropunând probe în apărare.
Din oficiu s-a ataşat fişa de cazier judiciar actualizată a inculpatului.
La termenul din 22 octombrie 2012, s-a dispus desemnarea unui apărător din oficiu pentru partea vătămată minoră S.C.M.
În cauză s-a procedat la audierea martorilor R.M.L., F.S.M., G.F. şi V.I.
Instanţa nu a putut proceda la audierea nemijlocită a martorei V.R., deşi a fost legal citată, inclusiv cu mandate de aducere, însă declaraţia dată de aceasta în cursul urmăririi penale urmează a fi avută în vedere de instanţă la soluţionarea cauzei.
Coroborând probele administrate în mod nemijlocit cu cele administrate în cursul urmăririi penale, prima instanţă a constatat şi reţinut următoarea stare de fapt:
Starea de fapt a infracţiunii comise de inculpatul E.C., menţionată în actul de sesizare al instanţei, corespunde întru totul cu starea de fapt ce reiese din coroborarea probelor de la dosarul cauzei.
Astfel, s-a reţinut că declaraţiile părţii vătămate S.C.M. se coroborează cu declaraţiile martorilor audiaţi şi cu menţiunile din raportul de constatare medico-legală din 23 ianuarie 2009 şi din avizul din 25 mai 2010 al Comisiei de control şi avizare din cadrul IML Craiova.
Pe baza acestor probe s-a concluzionat că într-adevăr la data de 19 ianuarie 2009, în jurul orelor 19.00, inculpatul E.C. împreună cu martorii M.L., R.M.L., V.R. şi partea vătămată S.C.M. (la acea dată având vârsta de 14 ani), au plecat cu un autoturism condus de către inculpat din oraşul Strehaia către com. Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra martorul G.F. După ce au ajuns la cabană martorii M.L., şi R.M.L. au plecat către domiciliile lor, rămânând în acel loc partea vătămată, inculpatul şi martorul G.F. La un moment dat martorul G.F. a părăsit cabana, iar inculpatul a luat-o pe partea vătămată care stătea pe un scaun şi prin forţă a aşezat-o pe pat, i-a imobilizat mâinile şi a început să întreţină cu S.C.M. raport sexual cu toată opoziţia acesteia. În timp ce inculpatul E.C. întreţinea raport sexual cu partea vătămată, în cabană a intrat martorul G.F. care a reuşit să-l îndepărteze pe inculpat de partea vătămată.
Potrivit actelor medico-legale mai sus menţionate numita S.C.M. a prezentat o deflorare recentă, ce poate data din 19/20 ianuarie 2009.
Cu privire la săvârşirea infracţiunii de viol, s-a reţinut în special că această faptă este dovedită prin declaraţiile constante pe care martorul ocular G.F. le-a dat în cursul procesului, inclusiv în faţa instanţei, care a relatat că atunci când a intrat în cameră a observat că pe patul de jos inculpatul şi victima erau dezbrăcaţi şi că victima plângea, se zbătea şi-i cerea inculpatului să se dea jos de pe ea. Martorul a relatat că în mod indubitabil a observat că inculpatul a întreţinut relaţii intime cu victima, fără consimţământul acesteia din urmă.
La rândul său, martorul R.M.L. a declarat, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în faţa instanţei că a doua zi după acest eveniment, martora V.R. i-a relatat că inculpatul E. a întreţinut în cabană relaţii intime cu victima S.C.M.
Săvârşirea faptei, rezultă în mod indubitabil şi din declaraţiile date în cursul urmăririi penale de martora V.R. Audierea acestei martore nu a fost posibilă în cursul judecăţii, întrucât din mandatul de aducere şi din declaraţia tatălui acesteia, V.I., reiese că martora este plecată în străinătate.
În declaraţia de la dosar, martorul V.I. a declarat că de la fiica sa a aflat că în timp ce inculpatul se afla cu victima în patul de jos a auzit-o pe aceasta din urmă când îi cerea inculpatului să o lase în pace.
Deşi între depoziţiile martorilor audiaţi în cauză există unele contradicţii, s-a reţinut că aceste aspecte apar ca fiind irelevante, atâta vreme cât contradicţiile privesc aspecte mai puţin importante, cu privire la starea de fapt, iar aceste contradicţii sunt inerente, dată fiind perioada scursă de la data comiterii faptei.
La rândul său, inculpatul E.C., a arătat în declaraţia de la dosar că în cabană i-a propus victimei S. să întreţină relaţii intime cu acesta, că iniţial victima a fost de acord, ajungând la un moment dat în lenjeria intimă, dar că ulterior fără motiv victima a refuzat acest lucru.
Din declaraţiile date de martorii G.F. şi V.R. s-a reţinut că inculpatul E.C. cunoştea că victima S.C.M. era în vârstă mai mică de 15 ani.
Faţă de toate aceste considerente, s-a reţinut că, într-adevăr, în seara de 19 ianuarie 2009, inculpatul E.C. a întreţinut relaţii intime cu minora S.C.M., în vârstă de 14 ani, fără consimţământul acesteia.
Fapta mai sus descrisă s-a apreciat că întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de viol, prevăzută de art. 197 alin. (1) şi (3) teza I C. pen., fiind săvârşită cu vinovăţie sub forma intenţiei directe şi prezentând în mod evident pericol social specific acestei infracţiuni, motiv pentru care inculpatul E.C. urmează să răspundă penal pentru fapta astfel săvârşită.
La individualizarea pedepsei ce a fost aplicată acestui inculpat, precum şi la alegerea modalităţii de executare, au fost avute în vedere limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru această infracţiune (închisoarea de la 10 - 25 de ani şi interzicerea unor drepturi), împrejurările în care a fost comisă fapta (inculpatul profitând atât de avantajul fizic pe care îl avea în comparaţie cu victima, cât şi de faptul că locul respectiv era izolat), de urmările produse asupra unui minor aflat în plin proces de dezvoltare psihosomatică, de datele ce ţin de persoana inculpatului (care nu are antecedente penale, nu a recunoscut săvârşirea faptei, iar cu ajutorul tatălui său a încercat să ajungă la o înţelegere frauduloasă cu martorii G. şi R., după cum reiese din declaraţiile acestora din urmă).
Având în vedere toate aceste considerente, s-a apreciat că aplicarea unei pedepse principale de 10 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate, este aptă şi suficientă pentru a se asigura tragerea la răspundere în mod eficient a acestui inculpat; pentru ca inculpatul să conştientizeze gravitatea deosebită a faptei comise şi pentru ca pe viitor acesta sau alte persoane să nu fie tentate să comită acest gen de infracţiuni grave.
Cum prin fapta comisă inculpatul a vătămat un drept fundamental al victimei, de a decide în mod liber asupra vieţii sale intime, s-a apreciat că este necesară aplicarea unor pedepse accesorii şi complementare, constând în interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
Faţă de faptul că inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii, pentru comiterea unei infracţiuni privitoare la viaţa sexuală, s-a apreciat ca fiind oportun ca în baza art. 7 alin. (1) şi (2) rap. la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 76/2008, să se dispună obligarea acestuia ca la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să se supună prelevării de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în S.N.D.G.J.
Deşi partea vătămată S.C.M. nu s-a constituit parte civilă, iar în cursul judecăţii nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi susţine drepturile (fiind plecată în străinătate) s-a reţinut că, fapta comisă de inculpat i-a cauzat victimei în mod evident trame de natură psihică (martorul G. arătând că victima plângea, se zbătea şi-i cerea inculpatului să o lase în pace); că această faptă are valoarea unui delict civil şi că există o legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Prin raportare la vârsta victimei (minoră de 14 ani) şi la faptul că se afla în plin proces de creştere şi de dezvoltare pe plan fizic şi psihic, în baza art. 14 şi art. 17 C. proc. pen. anterior rap. la art. 998 - 999 C. civ., din oficiu s-a dispus admiterea acţiunii civile şi obligarea inculpatului E.C. să plătească părţii civile S.C.M., suma de 5.000 RON, cu titlu de daune morale, considerându-se că această sumă este aptă a oferii victimei o satisfacţie materială pentru trauma produsă prin fapta inculpatului.
Cum inculpatul E.C. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de viol, în temeiul art. 191 alin. (1) din C. proc. pen. anterior, s-a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 900 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON stabilită prin rechizitoriu pentru faza de urmărire penală, iar suma de 700 RON, reprezentând contravaloarea cheltuielilor efectuate de stat în faza de judecată, inclusiv suma de 100 RON ce reprezintă 1/2 din onorariul apărătorului desemnat din oficiu, D.A. (conform delegaţiei din 23 septembrie 2012, emisă de Baroul Mehedinţi, sumă ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiţiei.
II. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpatul E.C.
Prin motivele scrise de apel depuse la data de 06 martie 2013, inculpatul a solicitat achitarea sa, pentru infracţiunea de viol, pentru lipsa elementelor constitutive ale acesteia. În esenţă, acesta a susţinut că, din materialul probator nu rezultă sub nicio formă constrângerea victimei în săvârşirea actului fizic sau imposibilitatea de a se apăra ori a-şi exprima voinţa, declaraţiile martorilor fiind contradictorii. De asemenea, a mai arătat că, instanţa trebuia să aibă în vedere actul constatator medico-legal care nu atestă decât un contact fizic al victimei fără probe biologice şi fără urme biologice şi să îl coroboreze cu declaraţia părţii vătămate şi a martorilor direcţi. În acest sens, a invocat faptul că partea vătămată fugise de acasă de mai multe zile rămânând în compania mai multor băieţi, expunându-se constant la posibilitatea unui act sexual. Din declaraţiile date de martorii V. şi G. rezultă că, partea vătămată a intrat de bună voie în cabană şi a început contactul fizic cu inculpatul, fără constrângere, în timpul actului sexual aceasta cerând să fie lăsată în pace. Declaraţiile martorilor indirecţi, R.M., I.I., B.C. şi I.M. arată că, partea vătămată nu prezenta niciun fel de manifestări care să ateste săvârşirea infracţiunii de viol şi atitudinea părţii vătămate de a nu se prezenta în faţa instanţei coroborată cu împrejurarea că a solicitat o mare sumă de bani de la inculpat, impune concluzia că aceasta are doar un interes material. În consecinţă, a solicitat ca în apel să fie audiată partea vătămată, precum şi martorii care au dat declaraţii contradictorii.
Prin motivele de apel depuse de inculpat la data de 24 septembrie 2013, acesta a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, faţă de lipsa exercitării de violenţe faţă de partea vătămată în infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen.
Examinând hotărârea atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, motivele de apel invocate, cât şi din oficiu, conform dispoziţiilor art. 371 alin. (2) C. proc. pen. anterior, instanţa de apel, în urma propriului examen, sub aspectul situaţiei de fapt, a reţinut că probatoriul administrat confirmă că, în noaptea de 19/20 ianuarie 2009, inculpatul E.C. a întreţinut act sexual, prin constrângere, cu partea vătămată S.C.M., în vârstă de 14 ani.
Astfel, în plan factual probele au evidenţiat că, în seara de 19 ianuarie 2009, inculpatul împreună cu martorii M.L., R.M.L. şi V.R. precum şi cu partea vătămată au plecat cu un autoturism condus de inculpat din oraşul Strehaia către comuna Corcova, oprindu-se la o cabană unde lucra G.F.
Toate declaraţiile persoanelor anterior arătate confirmă împrejurarea că, după ce au ajuns în acest loc, martorii M.L. şi R.M.L. au plecat spre domiciliile lor, la cabană rămânând inculpatul, partea vătămată şi martorii V.R. şi G.F.
Potrivit plângerii şi declaraţiilor părţii vătămate S.C.M. rămânând în interiorul cabanei, împreună cu martora V.R. şi inculpatul, întrucât martorul G.F. ieşise afară, inculpatul a tras-o pe pat, a imobilizând-o prin prinderea mâinilor, a dezbrăcat-o şi, cu toată opoziţia sa, a început să întreţină raport sexual cu aceasta, până când în cameră a intrat martorul G.F.
Deosebit de relevante pentru stabilirea vinovăţiei penale a inculpatului, sunt declaraţiile acestor doi martori V.R. şi G.F.
În ceea ce o priveşte pe martora V.R., se constată că, în declaraţiile din data de 12 februarie 2009 şi respectiv 26 februarie 2009, date în faza de urmărire penală, aceasta a confirmat că partea vătămată nu a fost de acord cu propunerea inculpatului de a întreţine raporturi sexuale, refuzând să se dezbrace de bună voie, motiv pentru care acesta a imobilizat-o, deşi partea vătămată îi cerea să o lase în pace. Aceeaşi martoră, tot referitor la lipsa consimţământului părţii vătămate la consumarea actului sexual a relatat că a auzit-o pe partea vătămată când îi cerea inculpatului să o lase în pace, însă acesta nu s-a oprit.
Declaraţiile părţii vătămate, în sensul că inculpatul a întreţinut act sexual cu ea, prin constrângere, împotriva voinţei sale, sunt confirmate şi de declaraţiile martorului G.F., care a susţinut în mod constant, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, că în momentul în care a intrat în cameră l-a observat pe inculpat peste partea vătămată încercând să o imobilizeze pentru a întreţine relaţii sexuale, iar partea vătămată se împotrivea, spunându-i să o lase în pace şi încercând să dea din mâini şi din picioare.
Ipoteza violului este susţinută şi de declaraţia martorului V.I. prin care acesta a relatat că a auzit o discuţie telefonică între fiica sa, V.R. şi inculpat, din data de 11 februarie 2009, prin care acesta din urmă o ameninţa pe martoră că "o omoară dacă va declara la poliţie că a violat-o pe S.C.M.".
Similar tribunalului, instanţa de apel nu a acordat eficienţă declaraţiilor ulterioare ale martorilor V.R. şi ale martorului V.I., prin care au retractat cele declarate în cursul urmăririi penale, cu motivarea că au fost supuşi presiunilor de către organele de cercetare penală, deoarece, aşa cum s-a reţinut anterior, aceste retractări nu au o justificare credibila, plauzibila, nefiind dovedite pretinsele intimidări sau abuzuri ale organelor de cercetare penală, ci sunt făcute în scopul disculpării inculpatului de consecinţele penale ale faptei sale.
Astfel, Curtea a reţinut că declaraţiile care reflectă adevărul sunt cele date în cursul urmăririi penale, deoarece, pe de o parte acestea se coroborează cu restul probelor administrate, iar, pe de altă parte, au coerenţă în expunere, fiind apreciate ca fiind complete şi corecte şi prin aprecierea proximităţii de evenimentul analizat.
Efectuând în continuare analiza materialului probator, Curtea a constatat că, din perspectiva probelor ştiinţifice, specialiştii legişti au constatat că, la data examinării partea vătămată prezintă deflorare recentă ce poate data din 19/20 ianuarie 2009 - raport de constatare medico-legală din 23 ianuarie 2009 eliberat de Serviciul de Medicină Legală Mehedinţi, adresa din 11 martie 2009 emis de aceeaşi instituţie şi avizul întocmit de Comisia de control şi avizare a actelor medico-legale din cadrul Institutului de Medicină Legală Craiova, menţiuni ce atestă, fără urmă de dubiu, că inculpatul a întreţinut raport sexual normal, cu intromisiune vaginală completă.
Realitatea agresiunilor sexuale suferite de victimă este atestată nu doar de dovezile materiale şi de probele testimoniale, ci şi de informaţiile oferite de scrisoare medicală din data de 16 martie 2009 care atestă faptul că partea vătămată în urma abuzului suferit a fost diagnosticată cu tulburări de conduită.
Cât priveşte declaraţiile inculpatului, Curtea a constatat că, acestea nu se pot reţine ca apte a satisface exigenţele art. 69 C. proc. pen. anterior, în depoziţiile sale succesive prezentând de fiecare dată altă versiune a aceleiaşi împrejurări, (inculpatul declarând fie că partea vătămată a refuzat propunerea sa de a întreţine relaţii sexuale din prima seară, fie că propunerea a fost acceptată de aceasta, după care s-au dezbrăcat şi au încercat să întreţină raportul sexual care nu s-a consumat, întrucât partea vătămată a spus că nu mai vrea) întrucât declaraţiile unei persoane reprezintă poziţia sa în procesul penal, poziţie care trebuie să fie unitară, iar pe de altă parte, într-o asemenea situaţie nu se mai poate aprecia că declaraţiile sale se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
Prin urmare, şi în opinia instanţei de apel, probatoriul, apreciat în ansamblul său, cum astfel stabileşte art. 63 alin. (2) C. proc. pen. anterior, a conturat învinuirea adusă inculpatului E.C. de a fi comis infracţiunea de viol împotriva părţii vătămate, în raport de cele reţinute fiind exclusă posibilitatea acceptării achitării inculpatului.
De asemenea, Curtea a apreciat că nu poate fi reţinută teza apărării, în sensul că, reţinerii în sarcina inculpatului a infracţiunii de act sexual cu un minor, teză bazată, în esenţă, pe împrejurarea că actele medico-legale nu au reliefat existenţa leziunilor de violenţă pe corpul victimei.
Cu titlu de premisă pentru o judicioasă încadrare juridică a faptei imputate, Curtea are în vedere că, infracţiunea de viol se consumă din punct de vedere al elementului material al laturii obiective, prin constrângere - fizică sau morală sau profitând de neputinţa victimei de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa, fiind vorba de un raport sexual realizat fără consimţământ, respectiv prin încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii sexuale a victimei.
Pe de altă parte, infracţiunea de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 alin. (1) C. pen. anterior, presupune realizarea raportului sexual cu un minor care nu a împlinit vârsta de 15 ani, însă cu consimţământul acestuia.
Or, în speţă, în speţă, în mod constant partea vătămată a arătat că nu a vrut să întreţine raporturi sexuale cu inculpatul, fiind constrânsă de acesta, împrejurări care au fost confirmate şi de martorii V.R. şi G.F., aşa cum s-a arătat mai sus.
În ceea ce priveşte constrângerea fizică victimei, atât doctrina de specialitate, cât şi practica judiciară, sunt unanime în a accepta că, acesta nu trebuie să fie absolut irezistibilă şi că trebuie apreciată întotdeauna în concret, adică ţinându-se seama de condiţiile în care s-a exercitat forţa ca şi de puterea de rezistenţă a victimei. De asemenea, nu trebuie omis faptul că victima nu este obligată să opună rezistenţă sau să continue a rezista atunci când din modul în care s-a exercitat constrângerea, din intensitatea forţei coercitive ca şi din alte împrejurări concrete, ar rezulta că orice rezistenţă a ei ar fi fost zadarnică sau că s-ar fi expus unui rău mai mare.
În speţă, aşa cum s-a reţinut anterior, actele de constrângere au constatat în imobilizarea victimei şi dezbrăcarea cu forţa a acesteia şi raportat la împrejurările concrete în care a fost săvârşită (noaptea, într-un loc izolat) şi la posibilităţile reale de rezistenţă pe care le-a avut victima, în condiţiile în care disproporţia de forţă era evidentă, partea vătămată, în vârstă de 14 ani, având o constituţie firavă, epuizat fizic şi nehrănită corespunzător, faţă de inculpat care chiar dacă aşa cum a invocat apărarea, nu avea o înălţime copleşitoare, se afla la vârsta maturităţii (25 de ani) şi un fizic destul de robust, au fost de natură să conducă la realizarea scopului urmărit, respectiv înlăturarea opoziţiei victimei.
Astfel, în tot contextul relevat, nu se poate considera că, în speţă, s-au realizat doar elementele constitutive ale infracţiunii de act sexual cu un minor, prevăzută de art. 198 C. pen. anterior, aşa cum a susţinut inculpatul, neputându-se reţine că minora a consimţit la întreţinerea raportului sexual cu acest.
În plus, trebuie relevat faptul că nu are suport probator şi nu a fost confirmată pretinsa conduită provocatoare a părţii vătămate minore, cu atât mai mult cu cât conform actelor medicale partea vătămată era virgină la data respectivă, fiind neverosimilă ipoteză că o persoană atât de tânără şi aflată la prima experienţă de acest gen ar fi simţit nevoia de satisfacere a instinctului sexual.
Nu poate fi reţinută nici teza apărării, în sensul că partea vătămată ar fi întreţinut anterior, relaţii sexuale cu alţi bărbaţi, acesta nefiind susţinută de materialul probator al cauzei, chiar martorii propuşi sub acest aspect (conform încheierii din data de 18 ianuarie 2011 a Judecătoriei Strehaia), respectiv I.M., I.I. şi B.C. nu au confirmat o astfel de presupunere.
De asemenea, se consideră nerelevant argumentul apărării în sensul că, atitudinea ulterioară a părţii vătămate astfel cum a fost descrisă de martorii indirecţi ar pleda pentru concluzia că aceasta nu fusese victima faptei de viol, deoarece un atare comportament ar fi explicabil având în vedere că la acea dată avea vârsta de 14 ani, capacitatea psihică a minorului sub 14 ani fiind redusă, aceasta pe lângă starea psihică de şoc în care se presupune că se afla la acel moment.
În mod greşit, a reţinut însă Tribunalul Mehedinţi că inculpatul ar fi cunoscut vârsta reală a părţii vătămate, astfel că acestuia îi este aplicabilă agravanta prevăzută de alin. (3) a art. 197 C. pen. anterior, respectiv comiterea faptei de viol asupra unei persoane mai mică de 15 ani. În realitate probatoriul administrat nu confirmă că acesta ar fi cunoscut că partea vătămată este minoră, cu vârsta sub 15 ani.
Astfel, referitor la încadrarea juridică a faptei reţinute prin hotărârea apelată în sarcina inculpatul E.C., criticile formulate de apelant şi în motivele de apel, sunt întemeiate.
În condiţiile în care însăşi partea vătămată, în declaraţiile datele în cursul procesului penal a declarat că nu i-a spus inculpatului ce vârstă are (instanţa are în vedere în special declaraţia din apel), iar niciunul din martori nu au relatat că ar fi avut loc vreo discuţie în legătură cu vârsta reală a acesteia, este evident că nu se poate reţine în sarcina inculpatului această formă agravantă a infracţiunii.
Astfel, martorul G.F., în declaraţia dată în faza de urmărire penală a arătat că, la data respectivă nu a avut loc nicio discuţie cu privire la vârsta părţii vătămate, singurul aspect legat de vârsta de martor fiind acela că, el personal aflase cu o seară înainte că aceasta are 14 ani, motiv pentru care nu i-a mai propus acesteia să întreţină raporturi sexuale.
De asemenea, s-a constatat că, nici martorii V.R., R.M.L. sau F.Ş., audiaţi sub acest aspect inclusiv de către instanţa de apel nu confirmă susţinerea tribunalului, nefiind întemeiată pe nicio probă administrată, aceasta fiind o simplă presupunere.
Or, în acest context, s-a impus reţinerea în sarcina inculpatului doar a infracţiunii de viol în formă simplă, prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, împrejurarea care a atras reţinerea formei agravate a infracţiunii prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior, nefiind dovedită, însă Curtea a apreciat că, inculpatul a cunoscut faptul că partea vătămată nu împlinise vârsta de 18 ani, fiind evident acest lucru, Constituţia părţii vătămate neputând determina vreo eroare asupra acestei situaţii. Faţă de înfăţişarea, înălţimea, fizionomia în general a părţii vătămate, este evident că vârsta sub 18 ani a acesteia putea fi apreciată de orice observator obiectiv, aspect însă care aşa cum s-a arătat anterior, nu a implicat şi cunoaşterea vârstei reale a părţii vătămate, vârstă care ar fi atras reţinerea formei agravate de viol şi a încadrării juridice prevăzute de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior.
Nu a putut fi reţinută opinia parchetului, în sens contrar, întrucât numai împrejurarea că partea vătămată prezenta o dezvoltarea psiho-somatică corespunzătoare vârstei, iar martora V.R. i-a spus inculpatului că aceasta este minoră, nu poate duce la o atare concluzie, cu atât mai mult cu cât cei doi nu se cunoscuseră anterior săvârşiri faptei, nu se aflau în relaţii apropiate.
Concluzionând, în ceea ce priveşte motivele de apel invocate de inculpat fie în sensul achitării, în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. anterior, fie în sensul schimbării încadrării juridice în infracţiunea de act sexual cu un minor sau înlăturarea cauzei de agravare legată de vârsta victimei sub 15 ani, Curtea a apreciat că, apelul este fondat exclusiv sub aspectul înlăturării agravantei prevăzută de art. 197 alin. (3) C. pen. anterior şi reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul parchetului, respectiv cea prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, aspect care determină şi reducerea pedepsei în raport de această încadrare, mai puţin gravă, fapta fiind sancţionată de legiuitor cu o pedeapsă cuprinsă între 3 şi 10 ani.
În consecinţă, procedând la reindividualizarea pedepsei, ţinând seama de art. 72 C. pen. anterior, în special gradul de pericol social al faptei săvârşite, dedus din mijloacele şi împrejurările de săvârşire şi anume vârsta părţii vătămate, lipsa de experienţa sexuală a părţii vătămate, aceasta fiind virgină la data săvârşirii faptei, urmările produse, impactul psihologic asupra părţii vătămate - minoră în vârstă de 14 ani, dar şi datele care caracterizează persoana inculpatului, Curtea a considerat că o pedeapsă de 5 ani închisoare, orientată spre nivelul mediu al limitelor de pedeapsă, va asigura realizarea scopului pedepsei, astfel cum acesta este definit prin art. 52 C. pen. anterior.
Nu se pot reţine în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante, cu consecinţa coborârii pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere că, în raport de modul de redactare al art. 74 C. pen. a rezultat că, existenţa uneia sau unora dintre cauzele enumerate exemplificativ în textul menţionat, sau altele asemănătoare, nu justifică prin ele însele considerarea lor ca circumstanţe atenuante, constatarea şi recunoaşterea ca circumstanţe atenuante a împrejurărilor invocate şi aplicarea acestora fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată.
Această apreciere impune o raţională interpretare a dispoziţiilor art. 74 C. pen. anterior, în sensul unei aplicări judicioase a circumstanţelor atenuante, exclusiv în acele situaţii în care coroborarea împrejurărilor menţionate impune constatarea unui pericol social concret mai redus decât cel generic avut în vedere de legiuitor, ilustrat de limitele de pedeapsă stabilite în norma incriminatoare.
Or, numai împrejurarea că inculpatul nu are antecedente penale este irelevantă în cauză, fiind insuficientă pentru a caracteriza un comportament pozitiv şi un pericol social concret sub limita celui generic determinat de normele incriminatoare, care să justifice aplicarea mecanismului stabilit de art. 76 C. pen. anterior.
În acest sens, lipsa antecedentelor penale nu a putut fi reţinută ca circumstanţe atenuante, atâta timp cât pentru aplicarea art. 74 - 76 C. pen. anterior nu este suficient ca acestea să reflecte doar conformarea inculpatului ordinii de drept normative, ci să caracterizeze un comportament social pozitiv special, evidenţiat printr-o activitate socială meritorie sau în calităţi morale deosebite.
Totodată, nu se poate ignora împrejurarea că fapta comisă de către acesta afectează grav valori sociale ocrotite de legea penală, însă pe lângă faptul că fapta comisă este neîndoielnic grave, nu se poate face abstracţie nici de atitudinea constant nesinceră de care a dat dovadă acesta, pe parcursul procesului penal, încercând să împiedice aflarea adevărului. Neasumarea şi neconştientizarea gravităţii faptei comise, în condiţiile existenţei unor probe de vinovăţie, conduc la concluzia că pentru acest inculpat, scopul educativ al pedepsei nu poate fi atins decât prin aplicarea unui tratament sancţionator mai sever.
În consecinţă, faţă de aceste considerente, aplicarea unei pedepse într-un cuantum mai redus ar lipsi de conţinut dispoziţiile art. 72 şi 52 C. pen. anterior, şi ar constitui o manifestare de clemenţă nejustificată în raport cu natura şi gravitatea deosebită a faptei comise şi cu persoana inculpatului, care nu ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament antisocial şi ar afecta nivelul încrederii societăţii în actul de justiţie, chemat să dea o ripostă fermă şi proporţională cu gravitatea faptelor comise.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare, faţă de cuantumul pedepsei principale aplicată inculpatului în mod evident, aceasta nu poate fi decât cu executare efectivă, conform art. 57 C. pen. anterior.
De asemenea, ţinând cont de natura infracţiunii săvârşite, Curtea a apreciat că o persoană care a dovedit dispreţ faţă de valori fundamentale ocrotite de lege nu este în măsură să fie ales în autorităţile publice şi în funcţii elective publice şi să ocupe o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, fiind obligatorie interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o perioadă de 2 ani, după executarea pedepsei principale, cu titlu de pedeapsă complementară.
Sub aspectul laturii civile, instanţa de apel a constatat că, aceasta a fost soluţionată în mod judicios, prin acordarea daunelor morale, în cuantum de 5000 RON, sumă care este în măsură să acopere trauma suferită de aceasta.
Astfel, în speţă, în mod cert, s-a dovedit că minora a fost victima faptei ilicite de viol comisă de inculpat. Or, în raport de aceasta, este de necontestat că partea vătămată a suferit un prejudiciu moral, decurgând din traumele psihice suferite, sechele de natură să afecteze negativ viaţa socială, şcolară şi de familie, comparativ cu situaţia ei anterioară vătămării produse prin fapta ilicită a inculpatului, fapt ce justifică obligarea inculpatului la plata sumei de daunelor morale. În raport de gravitatea şi intensitatea suferite de minoră, obligarea inculpatului la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de despăgubiri civile corespunde cerinţei unei juste şi integrale despăgubiri, în sensul art. 14 C. proc. pen. anterior şi art. 998 şi urm. C. civ., în vigoare la data săvârşirii faptei.
Faţă de aceste considerente, s-a admis apelul declarat de inculpatul E.C. împotriva Sentinţei penale nr. 244 din data de 27 decembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în Dosarul nr. 6871/101/2012.
S-a desfiinţat sentinţa penală atacă, pe latura penală şi rejudecând:
În baza art. 197 alin. (1) C. pen. anterior, a condamnat pe inculpatul E.C. la pedeapsa de 5 ani închisoare.
În baza art. 65 C. pen. anterior s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani, după executarea pedepsei principale, ca pedeapsă complementară.
În baza art. 71 C. pen. anterior, pe durata executării pedepsei principale, s-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, ca pedeapsă accesorie.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
III. Împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a declarat recurs, în termenul legal, inculpatul E.C.
Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii atacate apreciind că decizia recurată este netemeinică atât cu privire la cuantumului pedepsei cât şi cu privire la modalitatea de executare, şi consideră că o pedeapsă în cuantum de 4 ani suspendată sub supraveghere este îndestulătoare pentru producerea scopului de reeducare şi conştientizarea pedepsei.
A solicitat a se reţine circumstanţe atenuate constând în lipsa antecedentelor penale conform art. 74 lit. a) C. pen. anterior, circumstanţe pe care le-a cerut atât la judecarea cauzei în fond cât şi în apel, a invocat in dubio pro reo cu privire la modalitatea de săvârşire a faptei aşa cum a fost descrisă de partea vătămată, şi a solicitat o pedeapsă mai mică, iar în ce priveşte modalitatea de executare, a solicitat suspendarea condiţionată a executării pedepsei conform art. 81 C. pen. anterior.
Analizând recursul declarat de inculpat, Înalta Curte constată că acesta este ne fondat pentru următoarele considerente:
Înalta Curte constată că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 12 din Legea nr. 255/2013, conform cărora recursurile în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului de procedură penală, declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelului potrivit legii vechi, rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs. în consecinţă, instanţa urmează să analizeze cazurile de casare în conformitate cu normele Codului de procedură penală anterior, respectiv art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. anterior stabileşte, în alin. (2), că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859 din acelaşi Cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurentul şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate în art. 3859 C. proc. pen. anterior.
Instituind, totodată, o altă limită a devoluţiei recursului, art. 38510 C. proc. pen. anterior prevede, în alin. (21), că instanţa de recurs nu poate examina hotărârea atacată pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, dacă motivul de recurs, deşi se încadrează în unul dintre aceste cazuri, nu a fost invocat în scris cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată, aşa cum se prevede în alin. (2) al aceluiaşi articol, cu singura excepţie a cazurilor de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3) C. proc. pen. anterior, se iau în considerare din oficiu.
În cauză, se observă că decizia recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la data de 17 decembrie 2013, deci ulterior intrării în vigoare (pe 15 februarie 2013) a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, situaţie în care aceasta este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat, dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. II din lege nefiind aplicabile în speţă - referitoare la aplicarea, în continuare, a cazurilor de casare prevăzute de Codul de procedură penală anterior modificării - vizând exclusiv cauzele penale aflate, la data intrării în vigoare a acesteia, în curs de judecată în recurs sau în termenul de declarare a recursului.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. anterior, intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac şi limitat doar la chestiuni de drept.
Motivele de recurs de la dosar au fost depuse la data de 09 iunie 2014 prin fax, cu respectarea termenului legal prev. de art. 38510 alin. (2) C. proc. pen. anterior.
Se observă că recurentul, nici prin motivele de recurs, nici la momentul dezbaterii recursului, nu a invocat niciun caz de casare din cele prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior, iar criticile formulate, în concret, prin care solicită reţinerea de circumstanţe atenuante, reindividualizarea cuantumului pedepsei şi a modalităţii de executare nu se circumscriu nici unui caz de casare aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013.
Aceste critici se circumscrie fostului pct. 14 al art. 3859 alin. (1) care a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, fiind singurul caz de casare care permitea reindividualizarea pedepsei, aşa cum a solicitat inculpatul, cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. anterior aşa cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013 permiţând instanţei de recurs să verifice hotărârea recurată doar sub aspecte de nelegalitate, şi nu de netemeinicie.
Înalta Curte, analizând dosarul cauzei, constată că în cauză nu sunt incidente niciunul din cazurile de casare prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. anterior.
În ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen., examinând cauza, în raport cu succesiunea de legi penale intervenite de la săvârşirea infracţiunilor, instanţa de recurs constată că inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) C. pen.anterior, cu limite de pedeapsă de la 3 la 10 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi, faptă ce are corespondent în art. 218 alin. (1) C. pen., având aceleaşi limite de pedeapsă.
Faţă de faptul că noul C. pen. prevede pentru infracţiunea de viol aceleaşi limite de pedeapsă, se constată că ultraactivează legea veche în vigoare la data săvârşirii faptei de către inculpat.
Faţă de aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C. împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Văzând şi dispoziţiile art. 275 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul E.C. împotriva Deciziei penale nr. 406 din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 iunie 2014.
Procesat de GGC - NN
| ← ICCJ. Decizia nr. 2049/2014. Penal. Iniţiere, constituire de... | ICCJ. Decizia nr. 2008/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
