ICCJ. Decizia nr. 209/2014. Penal. Rejudecarea după extrădare (art.522 ind.1 C.p.p.). Recurs
| Comentarii |
|
RO M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 209/2014
Dosar nr. 2056/107/2013
Şedinţa publică din 22 ianuarie 2014
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 171 din 15 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 2056/107/2013, a fost respinsă ca inadmisibilă în principiu cererea de rejudecare după extrădare formulată de petentul-condamnat B.A.I., acesta fiind obligat, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., la plata sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a constatat următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 05 martie 2013 petentul B.A.I., condamnat definitiv la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., aplicată prin Sentinţa penală nr. 94/2011 a Tribunalului Alba, secţia penală, pronunţată în Dosar nr. 7711/107/2010, a solicitat rejudecarea după extrădare a cauzei sale, arătând în motivarea acesteia, în esenţă, că a lipsit la judecata cauzei în toate gradele de jurisdicţie, motiv pentru care este admisibilă rejudecarea dosarului în vederea asigurării apărării, pe care nu şi-a putut-o realiza, fiind lipsă.
În concluziile scrise, a mai arătat că nu a angajat apărător şi nu a mandatat pe nimeni să angajeze un avocat, iar reprezentarea sa de către avocatul din oficiu nu a echivalat cu apărarea efectivă a dreptului său şi, totodată, a mai făcut diferite referiri legate de faptul că în procedura rejudecării are prioritate principiul dreptului la apărare faţă de autoritatea de lucru judecat.
Verificând cererea condamnatului prin prisma interpretării date de practica judiciară în materie, a art. 5221 C. proc. pen., mai întâi în etapa admisibilităţii în principiu a acesteia, Tribunalul a reţinut următoarele:
Potrivit art. 5221 C. proc. pen. în cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă, cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405 - 408 se aplică în mod corespunzător.
S-a reţinut că, potrivit Deciziei de speţă nr. 5173/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, din interpretarea disp. art. 405 alin. (1) C. proc. pen. care fac referire la rejudecarea cauzei după admiterea în principiu a cererii de revizuire, dispoziţii care se aplică în mod corespunzător în procedura rejudecării cauzei după extrădare, rezultă existenţa unei faze de admitere în principiu şi în cazul acestei proceduri. În faza de admitere în principiu în procedura rejudecării cauzei după extrădare, instanţa este obligată să efectueze verificări prealabile referitoare la caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în cauză, la scopul extrădării persoanei condamnate, la modul în care a avut loc judecata iniţială, în lipsa condamnatului sau, dimpotrivă, în prezenţa acestuia. Prin încheierea de admitere în principiu a cererii de rejudecare a cauzei, instanţa fixează şi limitele în care va avea loc rejudecarea, procedând în mod obligatoriu la audierea condamnatului şi examinând probele propuse de condamnat.
S-a arătat că scopul reglementării procedurii rejudecării cauzei după extrădare este acea de a se garanta persoanei extrădate un proces echitabil, cu respectarea, în principal, a dreptului la apărare, şi că textul nu impune obligaţii instanţelor de rejudecare în toate situaţiile în care inculpatul a lipsit la toate termenele de judecată şi, ca atare, instanţa competentă poate opta în sensul admiterii sau respingerii cererii în funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale în vederea asigurării dreptului la un proces echitabil, ceea ce include şi dreptul la apărare. Faptul că această procedură este facultativă a fost subliniat şi în practica judiciară, aspect care se desprinde, de altfel, din sintagma "instanţa poate", cuprinsă la art. 5221 C. proc. pen.
S-a mai arătat că procedura rejudecării după extrădare nefiind obligatorie, cererea poate fi respinsă dacă instanţa constată că cel condamnat a avut cunoştinţă de procesul penal, constatare ce se poate întemeia pe diferite deducţii ale judecătorului ori pe reprezentarea condamnatului de către un apărător.
Or, în speţă s-a constatat că petentul, în pofida susţinerilor sale că nu a cunoscut procesul, a avut posibilităţi de a lua la cunoştinţă de acesta pentru considerentele ce vor fi expuse.
Prealabil, prima instanţă a constatat că petentul a fost condamnat definitiv prin Sentinţa penală nr. 94/2011, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosar nr. 7711/107/2010, la o pedeapsă de 6 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., că a fost emis mandatul de executare nr. 110/2011, la data de 28 iunie 2012, în baza căruia s-a emis un mandat european de arestare şi petentul a fost adus în ţară şi încarcerat la data de 19 februarie 2013, în vederea executării pedepsei.
S-a mai constatat că pe parcursul procesului în toate gradele de jurisdicţie, petentul a fost reprezentat de apărător din oficiu la fond şi apărător ales în căile de atac şi, mai mult, a declarat apel, prin apărătorul său ales, şi recurs, printr-o cerere semnată personal de petent. Aceste aspecte au constituit, în opinia tribunalului indicii suficiente că petentul a cunoscut că este implicat într-un proces aflat pe rol la instanţele române. De altfel, petentul a arătat că probabil familia i-a angajat un apărător, însă nu a avut cunoştinţă de acesta, aspect puţin probabil să fie real, câtă vreme nu s-a făcut dovada că petentul nu a luat efectiv legătura cu familia în perioada derulării procesului care a început la Tribunalul Alba la data de 30 august 2010.
S-a mai arătat că petentul a mai depus la dosar diferite documente din care rezultă că în anumite perioade, şi nu în întreg intervalul derulării procesului, a fost fie încarcerat de autorităţile germane, fie că s-a aflat internat în spital şi că acest motiv l-a pus în imposibilitate să cunoască procesul din România. Din aceste documente a rezultat admiterea cererii de extrădare de către Curtea Supremă a Landului Dusseldorf, iar din cealaltă hotărâre reiese că acestuia i-a fost revocată pedeapsa privativă de libertate de 1 an şi 5 luni, aplicată cu supraveghere prin Sentinţa penală din 22 martie 2012 a Judecătoriei Kleve, în Dosar nr. 14LS-200JS1322/11-7/12, şi s-a dispus executarea acesteia, întrucât a avut un comportament necorespunzător, hotărârea fiind definitivă la 20 noiembrie 2012.
În consecinţă, prima instanţă a constatat că încarcerarea efectivă a petentului în executarea hotărârii străine a avut loc după data de 27 iunie 2012, când a rămas definitivă Sentinţa penală nr. 94/2011, dată în dosarul a cărui rejudecare se cere.
Prin urmare, a reţinut tribunalul din actele depuse nu rezultă că petentul ar fi fost încarcerat în timpul derulării procesului din România nici măcar pe o perioadă anume.
De asemenea, ataşat concluziilor scrise, petentul, prin apărătorul său, a depus o corespondenţă din partea unei d-ne apărător, avocat din Germania, din care rezultă că petentul a fost internat la o clinică din Koln în perioada 25 mai 2011 - 25 iunie 2011, interval care face parte din cel supus analizei, însă este un interval scurt, de doar o lună, ori procesul s-a desfăşurat pe parcursul a aproape 3 ani (interval ce include urmărirea penală şi judecata în toate căile de atac) şi a început la data de 01 octombrie 2009, odată cu începerea urmăririi penale, sfârşindu-se la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv data pronunţării deciziei de recurs a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 27 iunie 2012.
A mai reţinut tribunalul că petentul a fost lipsă şi în cursul urmăririi penale şi că s-au îndeplinit toate formalităţile de citare în vederea trimiterii sale în judecată în lipsă, în dosarul a cărui rejudecare se cere. Mai mult, acest interval de o lună, în care ar fi fost internat în spital, nu este dovedit cu acte ce emană de la unitatea spitalicească şi nici nu este indicată în vreuna din hotărârile străine, aşa cum susţine avocatul din Germania în corespondenţa trimisă petentului şi depusă odată cu concluziile scrise.
În consecinţă, Tribunalul a apreciat că cererea de rejudecare după extrădare nu este admisibilă în principiu şi, din verificările expuse, din modul în care a avut loc judecata iniţială în lipsa condamnatului, nu rezultă că acesta nu a avut cunoştinţă de proces, ba, dimpotrivă a rezultat că inculpatul s-a sustras de la urmărire penală şi judecată.
Cât priveşte dreptul său la apărare, s-a constatat că acesta a fost respectat, fiind reprezentat la fond de apărător din oficiu, iar în căile de atac de apărător ales, care şi-a exercitat atribuţiile, iar substituirea apărătorului la un anumit termen de către un alt apărător este o procedură prevăzută de lege şi nu se poate concluziona că apărătorul substituent nu a făcut o apărare calificată sau că prin aceasta i s-ar fi încălcat vreun drept procesual inculpatului.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat apel condamnatul, solicitând desfiinţarea ei şi, în rejudecare, să se admită în principiu cererea de rejudecare şi să se reţină cauza spre a fi rejudecată pe fond, învederând şi că doreşte să beneficieze de prevederile art. 3201 C. proc. pen.
Prin Decizia penală nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, a fost admis apelul declarat de condamnatul. B.A.I. împotriva Sentinţei penale nr. 171 din 15 iulie 2013, pronunţată de Tribunalul Alba în Dosarul nr. 2056/107/2013, sentinţă care a fost desfiinţată integral şi, în rejudecare:
A fost admisă în principiu cererea formulată de condamnatul B.A.I., având ca obiect rejudecarea, după predarea în baza unui mandat european de arestare, a cauzei din Dosarul nr. 7711/107/2010 al Tribunalului Alba.
S-a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Alba pentru judecarea în fond a cererii de rejudecare, după predarea în baza unui mandat european de arestare, a cauzei din Dosarul nr. 7711/107/2010 al Tribunalului Alba.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat în apel au rămas în sarcina acestuia, iar onorariul parţial pentru apărătorul din oficiu, în sumă de 50 RON, s-a dispus a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că în literatura de specialitate se face referire la originea procedurii de rejudecare a condamnatului după extrădarea acestuia, şi anume al doilea Protocol adiţional (Strasbourg, 17 martie 1978) al Convenţiei europene de extrădare, încheiată la Paris, la 13 decembrie 1957. Conform acestui protocol, "când o parte contractantă cere unei alte părţi contractante extrădarea unei persoane în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă pronunţate printr-o hotărâre dată în lipsă împotriva sa, partea solicitată poate refuza extrădarea în acest scop dacă, după părerea sa, procedura de judecată nu a satisfăcut minimul de drepturi de apărare recunoscute oricărei persoane învinuite de o infracţiune.
Totuşi, extrădarea se va acorda dacă partea solicitantă dă asigurări apreciate ca suficiente spre a garanta persoanei, a cărei extrădare este cerută, dreptul la o nouă procedură de judecată care să-i salvgardeze drepturile la apărare. Această hotărâre îndreptăţeşte partea solicitantă fie să execute judecata în cauză, dacă cel condamnat nu se împotriveşte, fie să urmărească pe cel extrădat, în caz contrar.
Când partea solicitată comunică persoanei a cărei extrădare este cerută hotărârea dată în lipsă împotriva sa, partea solicitantă nu va considera această comunicare ca o nouă notificare atrăgând efecte faţă de procedura penală în acest stat."
Dreptul la o nouă procedură de judecată constituie o condiţie pentru acordarea extrădării şi prevederile Protocolului de la Strasbourg nu fac distincţie după cum condamnatul s-a sustras sau nu de la judecată, fiind indiferent, sub acest aspect, motivul pentru care condamnatul a ajuns pe teritoriul statului solicitat.
S-a mai arătat că deşi Convenţia garantează dreptul persoanei de a se apăra ea însăşi - ceea ce presupune prezenţa inculpatului în faţa instanţei - în practica Curţii Europene a Drepturilor Omului judecata în lipsă nu constituie o încălcare a Convenţiei, dacă statul a depus eforturi rezonabile pentru a-l găsi şi a-l cita pe inculpat. De asemenea, persoana judecată în lipsă are dreptul să ceară rejudecarea cauzei, cu excepţia cazurilor în care s-a sustras de la judecată.
În acord cu cele reţinute de instanţa de contencios european în materie de drepturi ale omului, Curtea de apel a arătat că este de acord, până la un punct şi cu raţionamentul tribunalului, în sensul că cererea de rejudecare a inculpatului poate fi calificată ca abuzivă dacă se dovedeşte că a avut cunoştinţă de proces şi a ales să nu se prezinte personal.
Curtea de apel a reţinut însă şi că unul din principiile trasate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este şi acela că statele părţi ale convenţiei pot acorda mai multe drepturi decât o face însăşi convenţia. În legătură cu reglementarea din art. 5221 C. proc. pen., Curtea de apel a considerat că legiuitorul român a ales să acorde inculpaţilor judecaţi şi condamnaţilor în lipsă drepturi lărgite în legătură cu posibilitatea de a se proceda la o nouă judecare a cauzei lor.
Nu în ultimul rând Curtea de apel a mai reţinut că ori de câte ori se verifică admisibilitatea în principiu a unei cereri, condiţiile ce se solicită a fi îndeplinite trebuie să fie unele de formă, care, prin această caracteristică a lor, se pretează a fi analizate într-o procedură lapidară precum cea în discuţie.
Conchizând în urma analizei efectuate până la acest punct, Curtea de apel a considerat că singurele condiţii a căror existenţă instanţa învestită cu o cerere de rejudecare pe temeiul art. 5221 C. proc. pen. trebuie să le cerceteze în faza de admisibilitate în principiu sunt:
- ca inculpatul să fi fost extrădat sau predat în baza unui mandat european de arestare şi
- ca inculpatul să fi fost judecat şi condamnat în lipsă, adică să fi lipsit la toate termenele la care s-a judecat cauza sa de către toate instanţele (primă instanţă şi căi ordinare de atac) din primul ciclu procesual.
Constatând îndeplinirea celor două condiţii, instanţa învestită cu cererea de rejudecare nu mai trebuie să cerceteze dacă lipsa s-a datorat relei-credinţe a inculpatului în sensul că acesta a ales să se sustragă procesului penal.
Cuvântul "poate" folosit de legiuitor în conţinutul textului art. 5221 alin. (1) C. proc. pen. nu trebuie interpretat în sensul că ar conferi o putere de apreciere a instanţei cu privire la admisibilitatea în principiu a cererii de rejudecare în funcţie de buna sau reaua-credinţă a inculpatului, ci trebuie interpretat în sensul că legiuitorul permite, în contextul îndeplinirii anumitor condiţii de admisibilitate în principiu, repunerea în discuţie a unei cauze definitiv judecate.
Aplicând cele mai sus reţinute la speţa de faţă, Curtea de apel a constatat, ca şi prima instanţă, de altfel, că inculpatul a fost predat în baza unui mandat european de arestare şi că nu a fost prezent la niciun termen la care cauza s-a a fost judecată în primul ciclu procesual.
Împotriva acestei decizii, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia a declarat, în termen legal, recursul de faţă, solicitând, potrivit susţinerilor procurorului astfel cum au fost expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, casarea deciziei şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei pronunţate de Tribunalul Alba, secţia penală.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Procedura rejudecării în caz de extrădare a fost introdusă în Codul de procedură penală prin Legea nr. 281/2003 (ulterior textul art. 5221 a fost modificat prin Legea nr. 202/2010) în scopul garantării exercitării dreptului la apărare al inculpaţilor care au lipsit pe întreaga durată a procedurii de judecată până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză.
Din interpretarea dispoziţiilor legale sus-menţionate rezultă că instanţa competentă să se pronunţe asupra cererii de rejudecare a cauzei, după extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare, optează în sensul admiterii sau respingerii cererii, în funcţie de necesitatea reluării ciclurilor procesuale, în vederea asigurării respectării dreptului persoanei extrădate, ori după caz, predate în baza unui mandat european de arestare, la un proces echitabil, în principal, a dreptului la apărare.
Dreptul inculpatului de a fi prezent la judecată este recunoscut atât în legislaţia internă cât şi în Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi în Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care, în art. 6 parag. 3 prevede că cel acuzat are dreptul de a se apăra el însuşi şi dreptul de a interoga martorii. De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că prezenţa inculpatului este în principiu obligatorie la soluţionarea cauzei.
De la regula prezenţei inculpatului la soluţionarea cauzei se admit şi excepţii, atunci când asigurarea acestei condiţii ar conduce la amânarea nejustificată a procedurii, mai ales dacă inculpatul are o culpă în absenţa sa (cauza Poitrimol c. Franţei, cauza Collozza c. Italiei).
Prin urmare, dreptul persoanei extrădate sau predate în baza unui mandat european de arestare de a beneficia de rejudecarea cauzei poate fi restricţionat, nu numai în situaţia în care persoana condamnată a fost prezentă la unul din termenele de judecată sau la pronunţarea hotărârilor, ci şi atunci când a avut cunoştinţă, în orice mod, despre desfăşurarea judecăţii.
Deşi este cert stabilit că recurentul condamnat B.A.I. a lipsit în cursul procesului penal, atât în faza de urmărire penală, cât şi la toate termenele de judecată la instanţele de fond, apel şi recurs, precum şi la pronunţarea hotărârii de condamnare, Înalta Curte constată, în acord cu concluzia la care a ajuns tribunalul şi contrar celor susţinute de apărătorul recurentului, că acesta nu se află în situaţia reglementată de art. 5221 C. proc. pen. şi nu poate beneficia de rejudecarea cauzei aşa cum a solicitat.
În cauză se constată, contrar celor susţinute de recurent, că acesta avea cunoştinţă de existenţa procedurilor penale care îl priveau, a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare, a fost reprezentat de un apărător în tot cursul procesului, însă a înţeles să nu participe la judecată. Lipsa recurentului de la judecată îi este imputabilă acestuia, concluzie la care în mod judicios a ajuns instanţa de fond pe baza argumentelor expuse pe larg în considerentele sentinţei, care nu vor mai fi reluate de instanţa de recurs.
Totodată Înalta Curte constată că recurentul a fost lipsă şi în cursul urmăririi penale şi s-au îndeplinit toate formalităţile de citare în vederea trimiterii sale în judecată în lipsă, în dosarul a cărui rejudecare se cere, iar pe parcursul procesului în toate gradele de jurisdicţie, petentul a fost reprezentat de apărător desemnat din oficiu (la fond şi la recurs) şi de apărător ales (în apel).
Aceste aspecte constituie indicii suficiente că recurentul B.A.I. a cunoscut că este implicat într-un proces aflat pe rolul instanţelor române; aşa fiind, susţinerea petentului, în sensul că, probabil, familia i-a angajat un apărător, însă nu a avut cunoştinţă de aceasta, aspect puţin probabil să fie real, câtă vreme nu s-a făcut dovada că petentul nu a luat efectiv legătura cu familia în perioada derulării procesului, care a început la Tribunalul Alba la data de 30 august 2010, se apreciază a fi neverosimilă.
Referitor la dreptul la apărare, Înalta Curte constată că acesta a fost respectat, inculpatul, aşa cum deja s-a arătat, a fost reprezentat de apărător ales în apel şi de apărători desemnaţi din oficiu la judecarea cauzei în fond şi în recurs. Faptul că în faţa instanţei de recurs apărătorul desemnat din oficiu pentru inculpatul B.A.I. a fost substituit de un coleg de al său nu duce la concluzia că apărătorul substituent nu i-a făcut acestuia o apărare calificată.
Faţă de considerentele expuse, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Deciziei penale nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat B.A.I., va fi admis, va fi casată decizia penală recurată şi va fi menţinută Sentinţa penală nr. 171 din 15 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Alba Iulia împotriva Deciziei penale nr. 142/A din 16 septembrie 2013 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe intimatul condamnat B.A.I.
Casează decizia penală recurată şi menţine Sentinţa penală nr. 171 din 15 iulie 2013 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia penală.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul condamnat, în sumă de 50 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 22 ianuarie 2014.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 21/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 207/2014. Penal → |
|---|
