ICCJ. Decizia nr. 2448/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de corupţie (Legea nr. 78/2000). Luare de mită (art. 254 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2448/2014
Dosar nr. 5523/62/2013
Şedinţa publică din 4 septembrie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 217 din 14 august 2013 pronunţată de Tribunalul Braşov, în baza art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul D.D.A. la o pedeapsă 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. (1968), constând în interdicţia de a ocupa funcţia de poliţist pe o perioadă de 3 ani, pentru comiterea infracţiunii de luare de mită.
În baza art. 293 alin. (1) C. pen. (1968) cu aplicarea art. 320 alin. (1), (7) C. proc. pen. (1968), a fost condamnat inculpatul D.D.A. la o pedeapsă de 2 (două) luni pentru comiterea infracţiunii de fals privind identitatea.
Conform art. 33 lit. a) C. pen. (1968) şi art. 34 lit. b) C. pen. (1968) s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani închisoare şi pedeapsa complementară prevăzută de art. 64 lit. c) C. pen. (1968), constând în interdicţia de a ocupa funcţia de poliţist pe o perioadă de 3 ani.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. (1968).
În baza art. 81 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicată inculpatului D.D.A. de 2 ani închisoare, pe un termen de încercare de 4 ani, stabilit conform art. 82 C. pen. (1968).
S-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
S-a constatat că inculpatul D.D.A. a fost privat de libertate prin reţinere şi arestare preventivă, din data de 01 iulie 2013 şi până la data de 17 iulie 2013.
În baza art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (1), (7) C. proc. pen. (1968) şi art. 74 alin. (1) lit. a), alin. (2) C. pen. (1968) şi art. 76 lit. d) C. pen. (1968), a fost condamnată inculpata C.O.E. la o pedeapsă de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită.
S-a făcut aplicarea art. 71 şi art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) C. pen. (1968).
În baza art. 81 C. pen. (1968), s-a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicată inculpatei C.O.E. de 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare, pe un termen de încercare de 3 ani şi 6 luni, stabilit conform art. 82 C. pen. (1968).
S-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii pe durata suspendării pedepsei principale.
S-a atras atenţia ambilor inculpaţi asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. (1968).
În baza art. 191 alin. (1) şi (3) C. pen. (1968) inculpaţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa de fond a reţinut că, la data de 01 iulie 2013, în jurul orelor 16,00 - 17,00, în localitatea Zărneşti, pe strada Branului, cu sprijinul şi prin intermediul inculpatei C.O.E., inculpatul D.D.A. a primit de la martorul denunţător P.C.A., suma de 200 (două sute) de lei, în scopul de a nu-şi exercita atribuţiile de serviciu, având în vedere că, la data de 24 din 25 iunie 2013, în timp ce se afla în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, 1-a depistat în trafic pe denunţător conducând auto nr. X în zona Bran, împrejurare în care a reţinut în fapt anumite neregularităţi, ocazie în care nu a luat măsurile cu privire la neregularităţile constatate.
De asemenea, cu ocazia procedurii de cercetare la faţa locului privind constatarea faptei flagrante, s-a constatat că inculpatul s-a prezentat cu o altă identitate decât cea reală în faţa organelor judiciare în scopul de a se sustrage cercetărilor.
S-a arătat că actele dosarului relevă că inculpatul D.D.A., la data faptelor, era încadrat în corpul agenţilor de poliţie, având gradul profesional de agent de poliţie şi ocupând funcţia de agent II la Poliţia Staţiunii Bran. Conform adresei nr. 744125 din 09 iulie 2013 a serviciului de resort al Inspectoratul de Poliţie al Judeţului Braşov, inculpatul era desemnat ca organ de cercetare al poliţiei judiciare, însă nu a avut calitatea de poliţist rutier. Cu aceeaşi adresă a fost comunicată şi fişa postului acestuia în cuprinsul căreia au fost menţionate atribuţiile şi sarcinile de serviciu, precum şi menţiunea că are calitatea de poliţie rutieră, îndeplinind condiţiile legale în acest sens şi având ca atribuţie, printre altele, întocmirea documentelor necesare în cazul contravenţiilor flagrante.
Din denunţul formulat în cauză, declaraţiile inculpatului şi a martorului denunţător, precum şi a martorului jandarm B.V.N., coroborate cu menţiunile din raportul de serviciu, s-a reţinut că, în data de 24 din 25 iunie 2013, inculpatul, împreună cu sus-numitul martor jandarm, se aflau de serviciu în patrulă mixtă, în zona localităţii Bran. La un moment dat, martorul denunţător P.C.A., conducând auto marca O., nr. X în zona Bran, a fost oprit în trafic de către inculpat, ocazie cu care au fost reţinute anumite neregularităţi de natură rutieră, precum intensitatea luminilor de întâlnire şi expirarea inspecţiei tehnice periodice. Astfel, inculpatul a procedat la ridicarea de la conducătorul auto a certificatul de înmatriculare a maşinii fără a întocmi formele legale şi lăsându-i în schimb un bileţel cu menţiunea olografă a numărului său de telefon mobil şi numele "D.B.", urmând ca aceştia să ia legătura pentru "a rezolva problema", astfel cum rezultă din denunţul formulat.
În cursul zilei de 01 iulie 2013, la orelor 14,50, denunţătorul 1-a apelat pe poliţistul inculpat pentru a-şi recupera documentul ridicat, ocazie cu care cel din urmă la întrebarea celui dintâi "cum să vin pregătit", a primit de la un alt număr de telefon un s.m.s. cu menţiunea "200 lei", stabilind să se întâlnească la intrarea în Bran, potrivit convorbirilor interceptate şi înregistrate şi a proceselor-verbale de redare încheiate în acest sens.
Din aceleaşi convorbiri telefonice reiese că în timpul deplasării spre locul de întâlnire, martorul denunţător a purtat o convorbire telefonică cu inculpatul, acesta din urmă solicitându-i să schimbe cele două bancnote de 100 de lei în patru cupiuri de câte 50 de lei la un anume magazin aflat în imediata apropiere a locului de întâlnire. Prin urmare, martorul denunţător a procedat în acest sens, dar înainte de aceasta i-au fost predate alte patru bancnote de câte 50 de lei, cu seriile notate în prealabil, care urmau să fie date poliţistului inculpat în locul celor ce urmau să fie schimbate potrivit solicitărilor acestuia din urmă, în aşa fel încât asupra celui dintâi să poată fi regăsite cuplurile înseriate anterior, astfel cum rezultă din cuprinsul procesului-verbal încheiat între procuror şi martor la aceeaşi dată, orele 15,50. Ajuns la faţa locului după îndrumările telefonice date de inculpatul D.D.A. şi partenera sa, inculpata C.O.E., martorul denunţător a înmânat suma de 200 de lei celei din urmă, în cuplurile de câte 50 înseriate anterior, două dintre acestea fiind regăsite asupra învinuitei, potrivit procesului-verbal privind depistarea în flagrant şi a celor reţinute în mediul ambiental cu acea ocazie şi redate rezumativ în cauză.
Fiind depistat la faţa locului, inculpatul D.D.A., după ce şi-a declinat în fals identitatea în faţa organelor judiciare, a fugit din faţa organelor de poliţie şi a procurorului, prezenţi la faţa locului, în chiar debutul procedurii, reîntorcându-se ulterior după o relativ scurtă perioadă de timp de aproximativ 15-20 de minute, cele întâmplate fiind consemnate în procesul-verb al respectiv cu anexele aferente privind redarea comunicărilor de la faţa locului cu acea ocazie. Din cuprinsul acestora a reieşit că inculpatul s-a prezentat sub o identitate falsă, şi anume "G.A.", în perioada de început a procedurii, pentru a induce şi menţine în eroare organele judiciare prezente la faţa locului, în scopul de a se sustrage cercetărilor. În momentele imediat ulterioare, fiind condus, la cererea sa, la propria maşină parcată în imediata apropiere, inculpatul a fugit de lângă organul de cercetare penală al poliţiei judiciare, moment surprins ambiental şi redat în cauză, relevându-se astfel intenţia acestuia de a se sustrage de la cercetările în cauză.
Potrivit declaraţiei date de inculpat, acesta a precizat că a păstrat asupra sa două din cuplurile de câte 50 de lei înmânate de denunţător învinuitei şi pe care aceasta din urmai le-a înmânat inculpatului în localul respectiv, pe care le-a ars în timpul fugii sale de la faţa locului. în cursul cercetărilor, prin apărătorul ales, inculpatul a predat la dosarul cauzei în acest sens o sumă echivalentă, astfel cum rezultă din procesul-verbal din data de 05 iulie 2013.
În ceea ce o priveşte inculpata C.O.E. s-a reţinut că aceasta, fiind în relaţii personale apropiate cu inculpatul D.D.A., 1-a sprijinit pe acesta din urmă în săvârşirea faptei penale de corupţie reţinute în sarcina sa. Astfel cum rezultă din chiar declaraţia acesteia, inculpata a luat cunoştinţă de aspectul privind ridicarea talonului auto încă din ziua imediat următoare ale ridicării acestuia de la martorul denunţător din data de 25 iunie 2013, precizând în continuare că, în chiar ziua de 01 iulie 2013, înaintea primirii banilor obiect al mitei, "mi-am dat seama că este vorba despre ceva ce ar putea să fie nelegal însă având în vedere prietenia mea cu el, am acceptat să-i urmez indicaţiile", ceea ce s-a şi produs în fapt.
Astfel, inculpata C.O.E. a fost cea care i-a trimis mesajul telefonic cu menţiunea 200 lei martorului denunţător la cererea expresă a inculpatului şi cu solicitarea de a-1 şterge ulterior din telefon, 1-a îndrumat pe denunţător la locul de întâlnire, a primit efectiv suma de 200 de lei de la el păstrând pentru sine suma de 100 de lei, în tot acest timp ţinând continuu legătura cu inculpatul, astfel cum a reieşit din convorbirile şi comunicările (s.m.s.) înregistrate în cauză.
În sensul că inculpata avea cunoştinţă expresă de caracterul nelegal al situaţiei reţinute şi aspectele infracţionale de corupţie, este şi atitudinea acesteia de la faţa locului când, fiind surprinsă alături de inculpat, a fost de faţă când acesta şi-a declinat în fals identitatea fără a face nicio precizare şi chiar mai mult, a concurat şi ea în acest sens, precizându-i expres procurorului că inculpatul se numeşte "C." şi că nu este poliţist, ci lucrează în localul respectiv. De altfel, în continuare în cursul procedurii de cercetare la faţa locului, inculpata a procedat, la cererea expresă prin s.m.s. a inculpatului, imediat şi de faţă cu organele de anchetă, având telefonul asupra sa pentru a vorbi cu părinţii, la ştergerea mesajelor de interes din propriul telefon şi care l-ar fi incriminat pe inculpat, astfel cum a rezultat din înregistrările în cauză, percheziţia informatică a telefonului, coroborate cu recunoaşterile învinuitei.
Fiind ascultaţi în cauză sub aceleaşi aspecte, cei doi inculpaţi au recunoscut situaţia de fapt astfel cum a fost expusă anterior, declaraţiile acestora aflându-se la dosarul cauzei.
Având în vedere probele cauzei, poziţia procesuală a inculpaţilor, procedura simplificată urmată în cauză, instanţa a dispus condamnarea inculpaţilor, apreciind că probele culese în faza de urmărire penală sunt apte să răstoarne prezumţia de nevinovăţie a inculpaţilor.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel inculpata C.O.E., solicitând desfiinţarea sentinţei apelate şi rejudecând cauza, în temeiul art. 344 C. proc. pen. (1968), să se dispună schimbarea încadrării juridice a faptei reţinută în sarcina sa şi anume, aceea de complicitate la infracţiunea de luare de mită în infracţiunea de favorizare a infractorului prevăzută de art. 264 C. pen. (1968). În susţinerea căii de atac a arătat că infracţiunea de luare de mită se săvârşeşte în trei modalităţi, respectiv prin pretindere şi, relativ la momentul care se primeşte promisiunea, ori se acceptă sau nu se respinge, în speţa inculpatul D. săvârşind această infracţiune prin acceptarea promisiunii, momentul comiterii şi epuizării faptei fiind cel al comunicării prin sms cu denunţătorul. În raport de această situaţie, a arătat că toate acţiunile întreprinse de inculpată sunt posterioare comiterii faptei de luare de mită a inculpatului, în sensul că a trimis s.m.s. şi a primit banii, iar ajutorul dat reprezintă favorizare a infractorului pentru ca acesta să intre în posesia beneficiului promis. Totodată, a solicitat a se da o eficienţă sporită circumstanţelor personale ale inculpatei, care a recunoscut încă de la început comiterea faptelor, aşa cum au fost descrise în rechizitoriu, şi a înţeles să nu-şi facă nici un fel de probă, aceasta având o pregătire şi instruire şcolară deosebită, fiind studentă în anul II la Facultatea de Drept Transilvania, provenind dintr-o familie în care are doar exemple pozitive, aspecte evidenţiate în referatul de evaluare aflat la dosarul cauzei.
Prin Decizia penală nr. 119/Ap din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în baza art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968), a fost admis apelul declarat de inculpata C.O.E. împotriva Sentinţei penale nr. 217 din 14 august 2013 a Tribunalului Braşov, care a fost desfiinţată sub aspectul soluţiei de condamnare a inculpatei şi, rejudecând cauza în aceste limite, în baza art. 11 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. (1968) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. (1968) şi art. 181 alin. (1), (2) C. pen. (1968) s-a dispus achitarea inculpatei pentru săvârşirea complicităţii la infracţiunea de luare de mită prevăzută de art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (1) şi 7 C. pen. (1968).
În baza art. 91 lit. c) C. pen. (1968) raportat la art. 183 C. pen. (1968) a fost aplicată inculpatei sancţiunea administrativă a amenzii în cuantum de 500 lei.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei, iar cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că fapta comisă de inculpată, împrejurările săvârşirii acesteia şi vinovăţia inculpatei au fost corect stabilite de prima instanţă, găsindu-şi corespondent în probele administrate în cauză.
Primul motiv de apel a fost apreciat ca neîntemeiat, întrucât din probele administrate în cauză a rezultat cu certitudine că inculpata avea cunoştinţă de acţiunile coinculpatului D.D.A., ştia că acesta a ridicat, anterior, de la denunţător talonul maşinii şi că urma să îl întâlnească pentru a lua banii, astfel că înţelegerea dintre cei doi acuzaţi a fost prealabilă săvârşirii faptei şi nu ulterioară, motiv pentru care instanţa a arătat că nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite de inculpată din art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 în infracţiunea prevăzută la art. 264 C. pen. (1968).
Pe de altă parte, s-a arătat, însă, că fapta comisă de inculpată, întrucât prin atingerea minimă adusă valorilor apărate de lege şi prin conţinutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi, pe cale de consecinţă, nu poate duce la angajarea răspunderii penale, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 181 alin. (1) C. pen. (1968). S-a arătat că relevanţa penală a pericolului social se stabileşte pe baza criteriilor prevăzute de art. 181 alin. (2) C. pen. (1968), şi anume, modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care fapta a fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi persoana şi conduita făptuitorului.
Apreciind în lumina acestei dispoziţii legale fapta inculpatei, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală, Curtea a constatat, fără a o minimaliza, că aceasta nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunilor sancţionate conform dispoziţiilor art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) şi la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000.
În ceea ce priveşte persoana inculpatei, instanţa a reţinut că aceasta este în vârstă de 22 de ani, studentă, anterior a avut o conduită ireproşabilă în familie şi societate. Totodată, a reţinut că, la data săvârşirii faptei, inculpata era în relaţie de prietenie cu coinculpatul, afecţiunea pe care o avea faţă de acesta, determinând-o să-i acorde ajutorul solicitat, fără a conştientiza gravitatea faptei săvârşite şi consecinţele acesteia, având încredere deplină în cel care îi era partener şi care a profitat de vârsta tânără şi devotamentul acesteia.
Faţă de împrejurările anterior expuse, s-a arătat că angajarea răspunderii penale a inculpatei ar fi o măsură prea drastică şi severă, instanţa apreciind că procesul penal pornit împotriva sa a fost o experienţă care are ca efect reinserţia socială, reeducarea şi prevenirea săvârşirii altor fapte penale de către aceasta, fără a fi necesară aplicarea unei pedepse penale.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, invocând cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (1968) şi criticând-o pentru greşita achitare a inculpatei C.O.E., în condiţiile art. 10 lit. b1) C. proc. pen. (1968), pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la luare de mită prevăzută de art. 26 C. pen. (1968) raportat la art. 254 alin. (1) C. pen. (1968) şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000. În susţinerea căii de atac s-a arătat că în mod greşit instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 181 C. pen. (1968) în condiţiile în care fapta săvârşită de inculpată prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, acest aspect rezultând din circumstanţele reale în care a fost săvârşită infracţiunea şi conduita avută de acuzată după depistarea de către organele de urmărire penală. S-a mai arătat că aspectele invocate de instanţa de apel în susţinerea soluţiei de achitare pot prezenta, în fapt, elemente care să justifice reţinerea unor circumstanţe atenuante în favoarea inculpatei, însă nu au aptitudinea de a diminua în vreun fel gradul de pericol social concret al faptei şi atingerea adusă valorilor sociale apărate de lege în cazul săvârşirii infracţiunilor de corupţie.
Examinând recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Prealabil verificării temeiniciei criticilor formulate, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentului recurs este cel reglementat de prevederile art. 3851 - art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest sens dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
În cauză, se constată că decizia atacată a fost pronunţată la data de 21 octombrie 2013, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti (15 februarie 2013), situaţie în care este supusă casării în limita motivelor de recurs prevăzute în art. 3859 C. proc. pen. (1968), astfel cum au fost modificate prin actul normativ menţionat.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. (1968) stabileşte în alin. (2) că, instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen. (1968).
Tot cu titlu preliminar, se impune a se analiza dacă, din punct de vedere formal, aspectele invocate de parchet pot fi examinate de instanţa de ultim control judiciar prin prisma motivului de recurs menţionat, având în vedere modificările aduse dispoziţiilor art. 3859 C. proc. pen. (1968) prin Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti.
Prin acest act normativ, s-a realizat o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Astfel, potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. (1968), hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov a criticat decizia instanţei de apel pentru greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen. (1968), având ca efect achitarea inculpatei C.O.E., deşi fapta săvârşită de aceasta prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni, aspect ce rezultă atât din circumstanţele reale în care a fost săvârşită infracţiunea şi conduita acuzatei după depistarea de către organele de urmărire penală cât şi din circumstanţele personale ale acesteia.
Contrar susţinerilor parchetului, Înalta Curte arată că susţinerile referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen. (1968) nu se circumscriu cazului de casare invocat ci, aşa cum rezultă din Decizia în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009, publicată în M.Of. nr. 694/15.10.2009, care îşi produce în continuare efectele, motivului prevăzut de la pct. 18 al art. 3859 C. proc. pen. (1968), în reglementarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, acesta fiind singurul care permitea instanţei de ultim control judiciar să repună în discuţie starea de fapt stabilită de instanţele de fond, însă numai în ipoteza existenţei unei erori grave de fapt. În considerentele acestei decizii se arată că, întrucât numai pe baza aprecierii corecte şi complete a materialului probator necesar pot fi descoperite faptele şi împrejurările cu reală semnificaţie pentru evaluarea gradului de pericol social în raport cu elementele la care se referă art. 181 C. pen. (1968), greşita aplicare, sau, dimpotrivă, neaplicarea acestor dispoziţii constituie un motiv de recurare a hotărârilor pronunţate în apel ce se circumscrie dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968).
Însă, în realizarea scopului de a include în sfera controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs numai aspecte de drept, motivul de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (1968) a fost abrogat expres prin actul normativ menţionat, context în care critica formulată nu mai poate face obiectul examinării de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecata în recurs limitându-se, aşa cum s-a arătat anterior, doar la chestiuni de drept, nu şi la erori de fapt cum este cea invocată de parchet.
Pentru aceste motive, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. (1968), Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva Deciziei penale nr. 119/Ap din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, urmând ca, în baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. (1968), cheltuielile judiciare să rămână în sarcina statului, iar onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpată să fie plătit din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov împotriva Deciziei penale nr. 119/Ap din 21 octombrie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia penală şi pentru cauze cu minori, privind pe inculpata C.O.E.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru intimata inculpată, în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 4 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2446/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea... | ICCJ. Decizia nr. 2631/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
