ICCJ. Decizia nr. 276/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art.244 NCP). Uzul de fals (art.323 NCP). Recurs in casaţie
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 276/RC/2014
Dosar nr. 3390/1/2014
Şedinţa publică din 24 octombrie 2014
Deliberând asupra recursului în casaţie constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 92 din 12 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 4996/203/2013 al Judecătoriei sectorului 6, secţia penală, în temeiul art. 386 alin. (1) C. proc. pen. a fost admisă cererea de schimbare a încadrării juridice formulată de către Ministerul Public şi, în consecinţă, a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului Braşoavă Marian, din infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3), C. pen. 1969 şi infracţiunea de uz de fals prev. de art. 291 C. pen. 1969 ambele cu aplicare art. 33 lit. a) şi art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969 în infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. 2009 şi infracţiunea de uz de fals prev. de art. 323 teza a II-a C. pen. 2009 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. 1969 şi cu înlăturarea stării de recidivă postexecutorie prev. de art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen. 1969.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.M., domiciliat în Bucureşti, sector 4, la pedeapsa închisorii de 1 (unu) an închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prev. de art. 244 alin. (1)-(2) cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009 (faptă săvârşită pe data de 02 iulie 2009, parte vătămată SC S. SRL).
În baza art. 67 alin. (1) C. pen. 2009 rap. la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 privind aplicarea C. pen. 2009 a fost interzisă, cu titlu de pedeapsă complementară, pe o durată de 2 (doi) ani după executarea pedepsei închisorii, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat).
În temeiul art. 66 alin. (1) C. pen. 2009 au fost interzise cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen. 2009.
În temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul B.M. la pedeapsa închisorii de 3 (trei) luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de uz de fals prev. de art. 323 teza a II-a cu aplicarea art. 5 alin. (1) C. pen. 2009 (faptă săvârşită pe data de 02 iulie 2009, parte vătămată SC S. SRL).
În baza art. 33 lit. a) rap. la art. 34 alin. (1) lit. b) coroborat cu art. 35 alin. (1) C. pen. 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. 2009 au fost contopite pedeapsa de 1 an închisoare şi 2 ani interzicerea exercitării unor drepturi cu pedeapsa de 3 luni închisoare, dispunându-se ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturilor pe o perioadă de 2 (doi) ani după executarea pedepsei.
A constatat că inculpatul a fost cercetat şi judecat în stare de libertate.
În temeiul art. 397 alin. (1) coroborat cu art. 25 alin. (1) C. proc. pen. rap. la art. 998 - 999 C. civ. 1864 a admis în parte acţiunea civilă formulată de către partea civilă SC S. SRL şi în consecinţă a obligat inculpatul la plata către partea civilă a sumei de 138.083,25 lei, reprezentând prejudiciul produs prin săvârşirea infracţiunii.
În temeiul art. 20 alin. (5) C. proc. pen. a respins ca tardiv formulată cererea părţii civile de actualizare a sumei cu dobânda legală.
A admis cererea de instituire a sechestrului asigurător, formulată de către Ministerul Public.
În temeiul art. 249 alin. (1) C. proc. pen. a instituit măsura sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile ale inculpatului B.M., până la concurenţa sumei de 138.083 lei.
În temeiul art. 25 alin. (3) C. proc. pen. a dispus desfiinţarea înscrisului cu denumirea „Ordin de plată nr. 206" din 02 iulie 2009 aflat la fila 23 d.u.p.
În temeiul art. 272 rap. la art. 274 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata către stat a sumei de 1.000 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
În baza art. 274 alin. (1) teza finală rap. la art. 272 alin. (2) C. proc. pen., onorariul avocatului din oficiu în cuantum de 200 lei a fost avansat din fondurile Ministerului de Justiţie şi a rămas în sarcina statului.
În temeiul art. 276 alin. (1) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea părţii vătămate, de obligare a inculpatului la plata cheltuielilor judiciare.
Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel inculpatul B.M. şi partea civilă SC S. SRL Nădlac.
Prin Decizia penală nr. 442/A din 04 aprilie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a admis apelurile declarate de inculpatul Braşoava Marian şi partea civilă SC S. SRL Nădlac împotriva sentinţei penale nr. 92 din 12 februarie 2014 a Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti, pe care o desfiinţează în totalitate şi rejudecând:
A descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului B.M., în pedepsele componente de 1 an închisoare, aplicată inculpatului pentru infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. şi 3 luni închisoare pentru infracţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen.
În baza art. 396 alin. 6 C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen. şi art. 159 N.C.P.P. a încetat procesul penal pornit împotriva inculpatului B.M. pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1)-(2) C. pen. prin împăcarea părţilor.
A înlăturat pedeapsa de 3 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea prevăzută de art. 323 teza a II-a C. pen. şi a condamnat inculpatul, pentru această infracţiune la pedeapsa de 120 zile amendă a câte 20 lei amendă/zi, conform art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen.
A atras atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 63 C. pen. privind înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii în caz de neexecutare cu rea credinţă a pedepsei amenzii.
A lăsat nesoluţionată latura civilă.
A obligat inculpatul la plata sumei de 1200 lei, cheltuieli judiciare statului.
A obligat partea civilă SC S SRL la plata sumei de 50 lei, cheltuieli judiciare statului.
Împotriva hotărârii instanţei de apel a formulat recurs în casaţie Parchetul de pe lângă-Curtea de Apel Bucureşti, la data de 06 iunie 2014.
Prin Încheierea nr. 208/RC din 26 septembrie 2014, în procedura reglementată de art. 440 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 442 din data de 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi a trimis cauza completului care judecă recursul în casaţie respectiv, C10, în compunere de 3 judecători, stabilind termen de judecată la 10 octombrie 2014.
În procedura admisibilităţii căii de atac, Înalta Curte a apreciat că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte cerinţele prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen. şi nu este vădit nefondată prin raportare la cazul de casare invocat şi motivele recursului în casaţie formulate.
Examinând cauza în limitele prev. de art. 442 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursul în casaţie formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti este nefondat pentru următoarele considerente:
Prin cererea de recurs în casaţie s-a invocat incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. - în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
Procurorul a criticat hotărârea instanţei de apel, apreciind că, în mod nelegal, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap. la art. 16 lit. g) C. proc. pen. şi art. 159 C. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului Braşoavă Marian pentru infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., prin împăcarea părţilor.
În susţinerea criticilor a precizat că, potrivit art. 159 alin. (3) C. pen., împăcarea produce efecte dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei. De asemenea, împăcarea trebuie să fie rezultatul înţelegerii, al acordului de voinţă al părţilor, trebuie să fie explicită, să fie în mod clar exprimată, şi nu presupusă.
În raport cu aceste considerente de ordin teoretic, a arătat că instanţa de apel în mod nelegal a reţinut că părţile s-au împăcat şi a dispus încetarea procesului penal pentru săvârşirea infracţiunii prev.de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., în condiţiile în care pe de o parte, partea civilă nu a declarat că se împacă cu inculpatul, ci a precizat că îşi retrage apelul nemaiavând nici o pretenţie, iar pe de altă parte, chiar dacă voinţa părţilor ar fi fost evidentă în sensul împăcării, instanţa de apel nu putea lua act de această manifestare de voinţă întrucât se depăşise momentul procesual până la care împăcarea putea produce efecte.
Cu privire la critica vizând împrejurarea că partea civilă SC S. SRL nu a declarat în mod expres că se împacă cu inculpatul, din verificări rezultă că în practicaua deciziei penale recurate s-a consemnat că apelantul inculpat B.M. a declarat că s-a împăcat cu partea civilă şi îşi retrage apelul promovat. Cu acelaşi prilej, reprezentantul legal al apelantei părţi civile SC S. SRL, dl. Z.C.G., a susţinut că societatea nu mai are nicio pretenţie de la inculpat şi îşi retrage apelul promovat. Ca atare, apărătorul ales al apelantului inculpat B.M. a solicitat instanţei sa ia act de împăcarea părţilor, urmând a se dispune încetarea procesului penal, în temeiul art. 16 lit. g) C. proc. pen. în acest context, reprezentantul parchetului a solicitat instanţei să ia act de retragerea apelurilor, în cauza intervenind împăcarea părţilor.
Prin concluziile depuse în temeiul dispoziţiilor art. 439 alin. (2) C. proc. pen., partea civilă a precizat că a susţinut oral, în faţa instanţei de apel, că s-a împăcat cu inculpatul, manifestarea de voinţă fiind interpretată greşit de către Parchet care pretinde prin motivele de recurs în casaţie că aceasta trebuia să fie făcută expres.
Ca atare, prin concluziile formulate în procedura de admisibilitate a recursului în casaţie, partea civilă a reiterat cererea de a se lua act că s-a împăcat cu inculpatul şi nu mai are nicio pretenţie cu privire la acesta.
De asemenea, cu privire la critica vizând depăşirea momentului procesual până la care împăcarea îşi putea produce efectele, partea civilă a arătat că inculpatul şi-a îndeplinit obligaţiile în apel şi ca urmare a acestui fapt a luat decizia de a se împăca or, în opinia sa, împăcarea putea interveni şi în faza de apel.
Având în vedere susţinerile părţii civile, Înalta Curte constată că manifestarea de voinţă a părţii civile dar şi a inculpatului a fost de a se împăca, context în care prima critică a Parchetului apare ca fiind neîntemeiată.
Cu privire la cea de-a doua critică vizând momentul procesual până la care trebuia să intervină împăcarea pentru ca această manifestare de voinţă să îşi producă efectele.
Înalta Curte constată următoarele:
Codul penal în vigoare prevede împăcarea ca modalitate de înlăturare a răspunderii penale, şi prin urmare de stingere a acţiunii penale, conform art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., şi pentru infracţiuni în cazul cărora C. pen. din 1969 nu prevedea dreptul. părţilor de a se împăca (una dintre aceste infracţiuni fiind şi înşelăciunea, reglementată la art. 215 C. pen. din 1969 şi la art. 244C. pen.). însă, conform dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C. pen., pentru ca împăcarea să producă efectele juridice arătate, aceasta trebuie să intervină până la citirea actului de sesizare a •instanţei.
Curtea Constituţională, prin considerentele cu valoare de principiu ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, a statuat că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. în acest sens, este evident că din moment ce instanţele de fond şi apel au apreciat că legea penală mai favorabilă este N.C.P., atunci prin reţinerea dispoziţiilor art. 244 C. pen. şi a împrejurării că părţile s-au împăcat, şi dispoziţiile art. 159 alin. (3) C. pen. au devenit aplicabile.
În cauză, la momentul intrării în vigoare a legii noi fusese depăşit momentul citirii actului de sesizare a instanţei. Or, legiuitorul nu a reglementat procedura ce se impune a fi urmată în cazul împăcării ce intervine în cauzele începute sub imperiul C. pen. din 1969, dar în care momentul citirii actului de sesizare a instanţei a fost depăşit la data intrării în vigoare a N.C.P.
O situaţie asemănătoare a existat şi cu privire la art. art. 3201 C. proc. pen. anterior, când prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011 a Curţii Constituţionale, s-a constatat că dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
Prin aceeaşi decizie s-a reţinut că instituirea de către legiuitor a unor termene procesuale asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. S-a arătat totodată că legiuitorul trebuie să aibă în vedere şi faptul că instituirea unor astfel de exigenţe trebuie să aibă un caracter rezonabil, astfel încât aceasta să nu constituie o restrângere excesivă a exercitării vreunui drept, de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului în cauză.
O dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. în privinţa acesteia Curtea Constituţională a reţinut, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, că principiul aplicării legii penale sau contravenţionale mai favorabile are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare şi a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.
Prin urmare, dând eficienţă principiului constituţional înscris în art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, aşa cum acesta a fost detaliat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, înalta Curte apreciază că într-o situaţie particulară cum este prezenta cauză, împăcarea părţilor nu mai poate fi condiţionată de momentul citirii actului de sesizare a instanţei, întrucât era depăşit la momentul intrării în vigoare a N.C.P.
Prin urmare, apreciază că şi cea de-a doua critică a Parchetului este neîntemeiată.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. anterior, va respinge recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 442/A din 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti împotriva Deciziei penale nr. 442/A din 04 aprilie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală.
Cheltuielile judiciare ocazionate cu judecarea recursului în casaţie rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 octombrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2650/2014. SECŢIA PENALĂ. Traficul de... | ICCJ. Decizia nr. 2776/2014. SECŢIA PENALĂ. Omorul (art.188... → |
|---|
