ICCJ. Decizia nr. 262/2014. SECŢIA PENALĂ. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.), uzul de fals (art. 291 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 262/2014
Dosar nr. 38/290/2011
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2014
Deliberând asupra recursului declarat de inculpata G. (fostă C.) L. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Prin Sentinţa penală nr. 27 din 7 martie 2013 a Tribunalului Caraş-Severin, în baza art. 291 C. pen. a fost condamnată inculpata G. (fostă C.) L.,. pentru infracţiunea de uz de fals, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare. În baza art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., a fost condamnată inculpata pentru infracţiunea de înşelăciune, prin schimbarea încadrării juridice în sensul înlăturării art. 41 alin. (2) C. pen., la 3 (trei) ani închisoare. În baza art. 290 C. pen., a fost condamnată inculpata pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., la 1 (un) an şi 6 (şase) luni închisoare.
În baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a fost achitată inculpata pentru evaziune fiscală, faptă prevăzut de art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite şi s-a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, respectiv 3 (trei) ani închisoare.
În baza art. 71, art. 64 C. pen., s-a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie, exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen., pe durata executării pedepsei.
În baza dispoziţiilor art. 861 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe un termen de încercare de 6 ani, în conformitate cu dispoziţiile art. 862 C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei accesorii.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpata se va conforma următoarelor măsuri de supraveghere - se va prezenta, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin; va anunţa, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; va comunica şi va justifica schimbarea locului de muncă; va comunica informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existenţă.
S-a dispus ca datele prevăzute în alin. (1) lit. b), c) şi d) din textul art. 863 C. pen. să se comunice Serviciului de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin.
S-a atras atenţia inculpatei asupra dispoziţiilor art. 864 C. pen.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. a fost obligată inculpata să plătească părţii civile B. G.S.G. Bucureşti - Sucursala Drobeta-Turnu Severin, suma de 32.304,97 lei, despăgubiri civile.
În baza art. 14, 346 C. proc. pen. s-au respins pretenţiile părţii civile Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin, în suma de 59.253 lei, din care diferenţa TVA în sumă de 47.470 lei şi accesorii aferente în sumă de 11.783 lei, reprezentând prejudiciu adus bugetului general consolidat.
În baza art. 170 coroborat cu art. 445 C. proc. pen., instanţa a declarat false şi a anulat următoarele înscrisuri:
- facturile seriile X01 şi chitanţele seriile X02 figurând ca emise de SC W. SRL Bucureşti pentru SC S.M.I. SRL Moniom.
- adeverinţa din 21 aprilie 2008 emisă de SC S.M.I. SRL Moniom;
- contractul de creditare din 29 aprilie 2008 încheiat între B. - G.S.G. SA Bucureşti şi inculpata G.L.
În baza dispoziţiile art. 163 C. proc. pen. s-a menţinut sechestrul asigurător instituit prin Ordonanţa de luare a măsurilor asigurătorii din 07 iulie 2010 dată de Parchetul de pe lângă Judecătoria Reşiţa în Dosar nr. 2778/P/2009, pe imobilul casă şi teren intravilan situat în Moniom, suprafaţă totală de 863 mp, înscris în CF, cu valoare de impozitare 100380 lei aparţinând inculpatei G.L., până la concurenţa sumei de 32304,97 lei.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligată inculpata la plata sumei de 1500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut următoarea stare de fapt:
La data de 29 aprilie 2008 inculpata G.L. a obţinut contractul de credit pentru nevoi personale de la B. Sucursala Reşiţa, în valoare de 26.000 RON, prezentând în acest sens adeverinţa din 21 aprilie 2008 emisă de SC S.M.I. SRL Moniom.
În anul 2008, întrucât inculpata avea nevoie de bani, aceasta s-a decis să solicite acordarea unui credit bancar. Deşi prin dispoziţia din 23 decembrie 2009 inculpata a fost concediată începând cu data de 01 februarie 2008, aceasta a completat adeverinţa nr. 1200/2008 din care rezulta că ar fi fost angajat al societăţii în funcţia de director vânzări, inclusiv în lunile februarie şi martie 2008.
În cauză a fost efectuat un raport de constatare tehnico-ştiinţifică din care rezultă starea de fapt consemnată anterior, respectiv că adeverinţa de venit în cauză a fost completată şi semnată de către inculpată şi că semnăturile de pe contractul de creditare încheiat cu banca şi de pe declaraţia prin care împuternicea SC S.M.I. SRL Moniom să îi reţină salariul aparţin tot inculpatei. Inculpata nu a achitat prejudiciul creat băncii.
Împotriva sentinţei Tribunalului Caraş-Severin au declarat apel inculpata G.L., părţile civile B. - G.S.C. - Sucursala Mehedinţi şi Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin.
Inculpata nu a motivat apelul în scris, fiind susţinut oral de către apărătorul ales care, prin concluziile formulate, a solicitat condamnarea inculpatei la o pedeapsă cu suspendarea condiţionată a executării, motivând că inculpata nu se află în ţară şi îi este foarte greu să execute măsurile dispuse ca urmare a suspendării pedepsei sub supraveghere.
Partea civilă B. - G.S.C. - Sucursala Mehedinţi a solicitat obligarea inculpatei şi la plata dobânzilor datorate până la achitarea integrală a sumei datorate.
Partea civilă Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală -Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin a criticat sentinţa atât sub aspectul soluţionării laturii civile, cât şi a laturii penale.
În motivare se arată că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzut de art. 8 alin. (3) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 şi solicită condamnarea inculpatei pentru aceste infracţiuni şi obligarea la plata sumei de 59.253 lei din care diferenţa de TVA în sumă de 47.470 lei şi accesoriile aferente în suma de 11.783 lei reprezentând prejudiciu adus bugetului general consolidat.
II. Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, prin Decizia penală nr. 125/A din 13 iunie 2013 a admis apelurile declarate de părţile civile Ministerul Finanţelor Publice - Direcţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală a Finanţelor Publice Caraş-Severin şi B. - G.S.G. SA - Sucursala Mehedinţi împotriva Sentinţei penale nr. 27/2013, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în Dosarul nr. 38/290/2011.
A desfiinţat sentinţa apelată şi rejudecând cauza:
A descontopit pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanţa de fond inculpatei G. (C.) L. în pedepsele componente de 3 ani închisoare, 1 an şi 6 luni închisoare şi de 1 an şi 6 luni închisoare aplicate pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune uz de fals şi fals în înscrisuri sub semnătura privată prevăzut de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 291 C. pen. cu aplic, art. 41 alin. (2) C. pen. şi art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.
În baza art. 9 lit. c) din Legea nr. 241/2005 a condamnat pe inculpata G.L., pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală la pedeapsa de 2 (ani) ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a), 34 lit. b) C. proc. pen. a contopit pedepsele menţionate mai sus în cea mai grea şi a dispus executarea de către inculpată a pedepsei rezultante de 3 (trei) ani închisoare. A anulat facturile fiscale falsificate din dosarul de urmărire penală.
A obligat inculpata să plătească părţii civile B. - G.S.G. SA - Sucursala Mehedinţi şi dobânzi şi comisioane aferente sumei de 32304,97 lei.
S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
În baza art. 379 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. s-a respins ca nefondat apelul declarat de inculpata G. (C.) L. împotriva aceleiaşi sentinţe.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut faptul că în urma constatării tehnico-ştiinţifică efectuată în cursul urmăririi penale s-a stabilit că 3 dintre facturile întocmite de inculpată erau false, iar restul au fost completate de D.C., astfel că fapta înregistrării acestora în contabilitatea firmei întruneşte conţinutul infracţiunii de evaziune fiscală.
Cu privire la apelul părţii civile B. - G.S.G. s-a constatat, de asemenea, că este fondat, întrucât instanţa de fond a omis să oblige inculpata şi la plata dobânzilor aferente sumei stabilită ca prejudiciu.
În ceea ce priveşte apelul inculpatei ce viza reindividualizarea pedepsei, instanţa a constatat că în mod întemeiat a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi prin suspendarea sub supraveghere a pedepsei.
Împotriva deciziei penale sus-menţionată inculpata G. (fostă C.) L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii invocându-se în motivele scrise dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. - prin apărătorul din oficiu, precum şi cel prevăzut de art. 3859 pct. 12 şi 14 C. proc. pen. - prin apărătorul ales.
III. Analizând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate de către inculpata G. (fostă C.) L., atât prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, cât şi al apărătorului ales, dar şi din prisma motivelor de casare ce se examinează din oficiu, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente.
Prioritar, se constată că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile Codul de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, având în vedere data pronunţării hotărârii, recurate, respectiv 13 iunie 2013, ulterioară intrării în vigoare a legii mai sus menţionată.
Astfel, se constată că motivele de recurs redactate de apărătorul desemnat din oficiu au fost depuse la dosar (s-a invocat cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.) în termenul prevăzut de 5 zile cu respectarea dispoziţiile art. 38510 alin. (2) C. proc. pen., pe când motivele scrise ale apărătorul ales al inculpatei G. (fostă C.) L. au fost depuse cu ignorarea acestui termen.
Potrivit dispoziţiilor art. 38510 C. proc. pen., recursul trebuie să fie motivat, iar motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.
În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. (1) şi (2) instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. (3), se examinează din oficiu.
Cum de altfel a arătat în mod constant în practica sa, Înalta Curte reiterează constatarea că legiuitorul nu a avut în vedere vreo derogare cu privire la termenul de 5 zile, întrucât o astfel de situaţie ar fi fost menţionată expres în textul de lege, aşa încât orice interpretare ce excede prevederilor legale menţionate nu poate fi luată în considerare de către instanţa de recurs.
În aceste circumstanţe, Înalta Curte reţine că dosarul a fost înregistrat pe rolul instanţei la 5 iulie 2013, iar primul termen a fost stabilit pentru data de 6 decembrie 2013, iar citaţiile au fost emise din data de 8 iulie 2013 şi cuprind precizarea referitoare la obligativitatea depunerii motivelor de recurs, în scris, prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat la instanţă cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată şi sancţiunea nedepunerii motivelor în termenul prevăzut de lege, respectiv neexaminarea cazurilor de casare care nu se iau în considerare din oficiu, conform art. 3859 alin. (3) C. proc. pen.
Astfel, recurenta inculpată G. (fostă C.) L. a fost citată pentru primul termen de judecată în recurs, de la data de 6 decembrie 2013, cu această menţiune precizată anterior, când cauza a fost amânată la solicitarea apărătorului ales pentru audierea inculpatei.
Or, în condiţiile în care, după declararea recursului - 19 iunie 2013, înregistrarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - 5 iulie 2013, emiterea citaţiilor pentru termenul din 6 decembrie 2013 şi primirea acestor citaţii, urmată de angajarea apărătorului ales - 22 noiembrie 2013, Înalta Curte constată că recurenta inculpată a fost informată cu privire la obligaţiile legale ce îi incumbă cu referire la depunerea motivelor de recurs, aşa încât împrejurarea nerespectării termenului prevăzut de lege în acest sens, îi este culpabilă.
În consecinţă, nerespectarea termenului de motivare a recursului prevăzut de art. 38510 C. proc. pen. atrage sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului pentru nerespectarea termenelor procedurale, reglementat în art. 185 C. proc. pen., cu consecinţa că instanţa de recurs nu poate lua în considerare decât cazurile de casare ce pot fi avute în vedere din oficiu, respectiv cazurile de casare prevăzut de art. 3859 pct. 1, 3, 4, 5, 6, 13, 14, 15 C. proc. pen., precum şi al celui invocat şi motivat în scris în termen de către apărătorul din oficiu, respectiv cel prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Aşadar, verificând, din oficiu, hotărârea atacată în ceea ce priveşte criticile circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., respectiv aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, Înalta Curte constată că pedepsele aplicate inculpatei G. (fostă C.) L. se încadrează în limitele prevăzute de lege, în realitate apărarea inculpatei invocând doar formal acest motiv de casare pentru a justifica solicitarea reţinerii de către instanţa de recurs a unor circumstanţe atenuante, ceea ce în mod evident nu se poate realiza în temeiul unui asemenea caz de casare. Înalta Curte constată că atât pedepsele componente aplicate, cât şi pedeapsa rezultantă de 3 ani, dar şi modalitatea ei de executare prin suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei sunt dispuse în limitele prevăzute de dispoziţiile legale, aşa încât recursul nu poate fi admis din acest punct de vedere.
Cât priveşte critica privind nereţinerea circumstanţelor atenuante prevăzut de art. 74 C. pen., Înalta Curte reaminteşte că o asemenea critică nu mai poate forma obiectul cenzurii instanţei de ultim control judiciar, întrucât reţinerea unor împrejurări drept circumstanţe atenuante cu efecte asupra cuantumului pedepsei aplicate de către instanţa de apel, presupune ca instanţa de recurs să depăşească limitele controlului judiciar instituit prin Legea nr. 2/2013. Instanţa de apel în urma analizării situaţiei de fapt reţinute de instanţa de fond şi a aprecierii probatoriului administrat în faza de urmărire penală, în cursul cercetării judecătoreşti şi, completat în calea de atac, a stabilit că nu se impune reţinerea niciunei circumstanţe atenuante în favoarea inculpatei.
Înalta Curte constată existenţa unei critici comune - formulate atât de către apărătorul din oficiu, cât şi de către apărătorul ales, chiar dacă s-au invocat cazuri de casare diferite, respectiv cea referitoare la schimbarea modalităţii de executare a pedepsei şi care evident vizează în realitate procesul de individualizare judiciară a pedepsei.
Sub acest aspect, având în vedere regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului ca a doua cale de atac, Înalta Curte reaminteşte că nu are însă posibilitatea de a examina hotărârea recurată din perspectiva criticii invocate, întrucât aceasta nu se circumscrie cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 14 C. proc. pen. potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege", astfel cum a fost modificat după data de 15 februarie 2013, prin Legea nr. 2/2013. Individualizarea pedepsei, chiar şi numai în ce priveşte modalitatea de executare a acesteia, este o chestiune de apreciere, ce implică reanalizarea elementelor de cuantificare şi de stabilire a sancţiunii şi nu verificarea aplicării pedepselor în limitele prevăzute de lege.
Pe de altă parte, invocarea de către inculpata G. (fostă C.) L. a nevinovăţiei sale cu privire la comiterea infracţiunii de evaziune fiscală nu constituie o critică care poate fi încadrată în cele două cazuri de casare invocate de către apărare, după cum nu poate fi încadrată nici în celelalte cazuri expres prevăzute de lege.
În realitate, inculpata G. (fostă C.) L. nu invocă nelegalităţi comise cu ocazia soluţionării cauzei sale ci contestă situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită de instanţa de apel în ceea ce priveşte infracţiunea de evaziune fiscală.
Or, modificarea situaţiei de fapt în recurs nu mai este posibilă decât urmare a constatării unor nelegalităţi care ar putea influenţa valabilitatea mijloacelor de probă şi care ar determina înlăturarea acestora şi reevaluarea elementelor faptice. În speţă însă, aceste aspecte nu au fost invocate şi nici nu pot fi constatate. Desfăşurarea judecăţii a avut loc cu respectarea dispoziţiilor procedurale, instanţele (atât cea de fond, cât şi cea de apel) evaluând întregul material probator, cât şi apărările inculpatei şi au evidenţiat corect celelalte motive pentru care au pronunţat hotărârea de condamnare.
Se constată că stabilirea situaţiei de fapt s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor art. 63 C. proc. pen., iar instanţa de recurs nu a fost îndrituită să procedeze la o nouă apreciere a materialului probator, aşa încât trebuie să aibă în vedere această situaţie de fapt, pe care nu o poate schimba.
Cu privire la cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., invocat în termen de către apărătorul din oficiu, Înalta Curte reaminteşte că prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
Sub acest aspect, în ce priveşte cazul de casare prevăzut în art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. invocat de către inculpată prin intermediul apărătorului din oficiu, se constată că, într-adevăr, acesta a fost menţinut şi nu a suferit nicio modificare sub aspectul conţinutului prin Legea nr. 2/2013.
Potrivit art. 3859 pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii.
Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi/sau cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Ţinând cont de regulile stricte ce reglementează soluţionarea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin invocarea art. 3859 pct. 172 C. proc. pen. ce are în vedere situaţia în care "hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, instanţa nu are posibilitatea de a examina această critică invocată în cadrul cazului de casare mai sus menţionat, solicitarea reţinerii unor circumstanţe atenuante, a schimbării modalităţii de executare a pedepsei stabilite ori a achitării pentru infracţiunea de evaziune fiscală presupunând - cum s-a arătat şi mai sus - o reapreciere a situaţiei de fapt aşa încât nu se circumscrie prevăzut art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Faţă de cele ce preced, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de inculpata G. (fostă C.) L. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală, şi va face aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la suportarea cheltuielilor judiciare, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata G. (fostă C.) L. împotriva Deciziei penale nr. 125/A din data de 13 iunie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia penală.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul parţial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 24 ianuarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2571/2014. SECŢIA PENALĂ. Contestaţia la... | ICCJ. Decizia nr. 2646/2014. SECŢIA PENALĂ. Infracţiuni de... → |
|---|
