ICCJ. Decizia nr. 299/2014. Penal. Infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice (O.U.G nr. 195/2002). Apel
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 299/A/2014
Dosar nr. 6058/2/2013
Şedinţa publică din 30 septembrie 2014
Asupra apelurilor de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr. 663 din 12 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în baza art. 334 C. proc. pen. a schimbat încadrarea juridică a faptei pentru care a fost trimis în judecată inculpatul P.C.T. din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată.
În baza art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. a condamnat inculpatul P.C.T. la 1 an închisoare.
A făcut aplicarea art. 71 şi 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi b) C. pen.
În baza art. 81 C. pen. a suspendat condiţionat executarea pedepsei pe un termen de încercare de 3 ani stabilit conform art. 82 C. pen.
În baza art. 359 C. proc. pen. atras atenţia asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen. privind revocarea suspendării condiţionate.
A făcut aplicarea art. 71 alin. (5) C. pen. privind suspendarea pe durata termenului de încercare a pedepsei accesorii.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen. a obligat inculpatul la plata sumei de 1.000 lei cheltuieli judiciare către stat, din care 50 lei reprezentând onorariul parţial apărătorului din oficiu urmează a se avana din fondul Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a reţinut următoarele:
Prin rechizitoriul nr. 690/P/2013 din 20 august 2013 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, inculpatul P.C.T. a fost trimis în judecată pentru comiterea infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, reţinându-se în fapt că la 18 martie 2013, ora 16:00, a pierdut controlul autoturismului pe care-l conducea pe D.N. 2 A, a intrat în derapaj şi a lovit un copac, impactul soldându-se cu vătămarea corporală a inculpatului. La sosirea la faţa locului, organele de poliţie au constatat că Pricop Tatian emana halenă alcoolică, motiv pentru care a fost testat cu aparatul D. şi condus la Spitalul Slobozia unde i s-a recoltat o probă de sânge ce a evidenţiat pentru ora 16:45 o alcoolemie de 2.60 %o. Inculpatul a refuzat prelevarea celei de-a doua probe, astfel încât acest aspect a fost consemnat în buletinul de examinare clinică.
Pentru a dispune schimbarea încadrării juridice, Curtea a apreciat că pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) este necesară şi suficientă recoltarea unei singure probe de sânge pe baza căreia se stabileşte valoarea alcoolemiei la momentul recoltării care, într-adevăr, nu trebuie să fie îndepărtat în timp faţă de momentul surprinderii inculpatului, respectiv momentul săvârşirii infracţiunii, în cauză fiind respectat un termen rezonabil, inculpatul săvârşind infracţiunea în jurul orelor 16:00, proba biologică fiind recoltată la ora 16:45.
În aceeaşi ordine de idei, Curtea a subliniat că singura condiţie impusă de legiuitor este ca pe baza unei probe biologice să se determine valoarea alcoolemiei într-un moment cât mai apropiat de momentul săvârşirii faptei şi, atâta timp cât această împrejurare este dovedită, se poate stabili şi încadra juridic infracţiunea în cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Judecătorul şi-a exprimat punctul de vedere potrivit căruia recoltarea a două probe biologice este necesară într-adevăr pentru determinarea calculului retroactiv al alcoolemiei, calcul care se impune în măsura negării consumului de alcool de către inculpat sau atestării unei alte cantităţi ingerate, însă această chestiune este una distinctă de cea privind condiţiile de existenţă ale infracţiunii şi, în niciun caz, nu se poate aprecia că încadrarea juridică se realizează în raport de elemente aleatorii, care ţin de conduita procesuală a inculpatului, în sensul recunoaşterii sau negării faptei. Pe de altă parte, Curtea a precizat că art. 7 alin. (1) din acest Ordin arată că în situaţiile medicale speciale, în care nu poate fi efectuată cea de-a doua prelevare, precum şi în cazul refuzului de prelevare, se menţionează acest fapt în mod expres în cadrul rubricii „observaţii” a buletinului de examinare clinică, precizându-se motivul neprelevării, alin. (2) prevăzând că în situaţiile prevăzute la alin. (1), cu excepţia refuzului de prelevare, se prelevează 10 ml urină, sub supraveghere, în flacon spălat, care ulterior va fi supus procedurii de sigilare, cu excepţia refuzului de prelevare, ceea ce nu rezultă că s-ar fi îndeplinit în cauză, inculpatul nefiind informat asupra acestei situaţii.
Curtea a constatat că art. 8 alin. (1) are în vedere exact situaţia la care se referă şi O.U.G. nr. 195/2002, respectiv se menţionează că în cazul refuzului de prelevare a celei de-a doua probe, de regulă nu se efectuează calculul retroactiv al alcoolemiei, consemnându-se în procesul-verbal de prelevare, aşadar consecinţa neprelevării este imposibilitatea de calculare retroactivă a alcoolemiei, iar aceasta nu este una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală or, odată ce valoarea alcoolemiei a putut fi stabilită pe baza prelevării unei probe biologice, Curtea a apreciat că infracţiunea a fost probată, iar o încadrare juridică în infracţiunea de refuz de recoltare a probelor biologice în acest context nu a putut fi reţinută, inculpatul fiind practic sancţionat apriori pentru o conduită culpabilă pe care însă nu a avut-o.
S-a mai reţinut că, în egală măsură, art. 194 din O.U.G. nr. 195/2002 are în vedere exact ceea ce s-a arătat anterior, respectiv necesitatea unei a doua probe doar pentru stabilirea calculului retroactiv al alcoolemiei, dar acest calcul nu se impune decât în cazul în care se contestă de către inculpat valoarea alcoolemiei sau cantitatea de alcool ingerată şi nu este o condiţie de existenţă a infracţiunii.
Pe de altă parte, Curtea a reamintit că şi calculul retroactiv stabileşte doar o valoare teoretică ce are la bază consumul de alcool declarat de inculpat şi valorile alcoolemiei ulterior rezultate în noua prelevare de probe, concluziile acestui calcul nefiind unele de certitudine referitoare la valoarea alcoolemiei la momentul săvârşirii faptei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, criticând hotărârea instanţei de fond pentru greşita schimbare de încadrare juridică din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată în cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 solicitând, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei penale atacate şi pronunţarea pe fond a unei soluţii de condamnare a inculpatului în temeiul art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Se apreciază că din punct de vedere juridic soluţia utilizării valorii obţinute în urma primei recoltări biologice drept valoare existentă la momentul săvârşirii faptei prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este inacceptabilă.
În primul rând, este evident că valoarea obţinută în urma primei recoltări nu este cea din momentul în care inculpatul a condus autovehiculul pe drumurile publice. Faptic, acest lucru ar fi posibil doar în ipoteza în care prima recoltare s-ar realiza la un asemenea interval de timp încât după atingerea valorii maxime a alcoolemiei, aceasta să coboare la valoarea (rămasă necunoscută) din momentul condusului.
În al doilea rând, utilizarea unei prezumţii conform căreia o valoare a alcoolemiei peste limita prevăzută de art. 87 alin. (1) relevată de prima probă biologică probează existenţa unei valori similare la momentul conducerii autovehiculului este, mai degrabă, o prezumţie nerezonabilă.
În acord cu acest din urmă punct de vedere se arată că au fost pronunţate hotărâri (ex. Decizia penală nr. 15 din 26 ianuarie 2010 pronunţată de Tribunalul Argeş) care au oferit motivări logice (în optica Parchetului) şi în spiritul scopului vizat de norma incriminatoare în discuţie.
Astfel, judecătorii au subliniat că este obligatoriu să se recolteze de la inculpat şi a doua probă biologică, întrucât în situaţia prelevării unei singure probe, nu se efectuează calculul retroactiv al alcoolemiei. S-a conchis că, fără administrarea obligatorie a celor două probe biologice la interval de o oră, nu se poate stabili cu exactitate gradul de alcoolemie la ora săvârşirii faptei, deoarece în baza primei probe nu se poate stabili dacă alcoolemia inculpatului era pe curbă crescătoare sau curbă descrescătoare. De aceea, în cazul refuzului inculpatului de a se recolta cele două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, este vorba de o infracţiune distinctă, aceea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată. Pentru a se înlătura orice dubiu în ceea ce priveşte alcoolemia inculpatului, se impune recoltarea celor două probe biologice, iar în situaţia refuzului inculpatului de a i se recolta cea de-a doua probă, se impune trimiterea în judecată a acestuia pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, şi nu pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Parchetul arată că aceiaşi magistraţi au precizat că modalitatea de punere în aplicare a dispoziţiilor alin. (1) (pentru determinarea alcoolemiei se recoltează două probe biologice la interval de 1 oră între prelevări. În cazul refuzului de prelevare a celei de-a doua probe biologice nu se efectuează calculul retroactiv al alcoolemiei) şi respectiv, alin. (5) (refuzul persoanei examinate de a i se recolta ce-a de-a doua probă biologică se consemnează în procesul verbal de prelevare) ale art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002 se face potrivit art. 194 din H.G. 1391/2006, din economia textelor de lege prezentate mai sus rezultând faptul că, pentru a se determina alcoolemia unei persoane, se recoltează obligatoriu două probe biologice de sânge la interval de o oră între prelevări. Doar în situaţia realizării acestei proceduri, pe baza valorilor medico-legale stabilite în baza unei constatări medico-legale sau expertize medico-legale o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. 195/2002. Este relevant din acest punct de vedere faptul că refuzul de a se preleva cea de-a doua probă biologică atrage imposibilitatea efectuării calculului retroactiv prin care să se stabilească concentraţia de alcool pur în sânge la momentul evenimentului, astfel că organele judiciare nu mai pot aduce suficiente dovezi pe care să se bazeze susţinerea că sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, prin depăşirea nivelului legal admis de 0,80g/l alcool pur în sânge la momentul comiterii faptei.
Recoltarea a două probe de sânge este impusă şi prin art. 6 lit. a) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 376 din 10 aprilie 2006, iar menţionarea expresă a refuzului de prelevare în cadrul rubricii „observaţii” este prevăzută în articolele 7 şi 8 ale aceluiaşi Ordin, cu precizarea că medicul şi poliţistul trebuie să încunoştiinţeze persoana în cauză despre consecinţele refuzului.
Pentru infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 legiuitorul a prevăzut o pedeapsă cu închisoare de la 1 la 5 ani.
În cazul refuzului de a se recolta cele două probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, legiuitorul a prevăzut o infracţiune distinctă pentru o astfel de faptă, respectiv cea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. Acest text de lege reglementează trei modalităţi alternative de realizare a elementului material al laturii obiective, una dintre acestea fiind „refuzul de a se supune recoltării probelor biologice”, obiectivat prin manifestarea expresă de voinţă a făptuitorului în sensul de a nu se supune recoltării probelor, potrivit dispoziţiilor legale. Refuzul poate fi total sau parţial, după cum opoziţia se raportează la recoltarea ambelor probe, sau doar la cea de-a doua dintre ele.
Legiuitorul a prevăzut o sancţiune mai aspră pentru o astfel de faptă penală, închisoarea fiind de la 2 la 7 ani, atât limita minimă cât şi limita maximă a pedepsei fiind majorate pentru a descuraja, pe de o parte, să se refuze stabilirea alcoolemiei şi, pe de altă parte, pentru că fapta comisă prezintă un pericol social mai mare decât fapta iniţială de conducere sub influenţa băuturilor alcoolice întrucât, cu ştiinţă, o persoană procedează în această manieră pentru a ascunde si a scăpa de răspunderea penală pentru comiterea infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Parchetul arată că raţiunea pentru care există această abordare legală în astfel de situaţii, este nu numai pentru a se înlătura dubiul în ceea ce priveşte alcoolemia unei persoane în lipsa celei de-a doua probe biologice, dar şi pentru a sancţiona mai aspru persoana care se sustrage procedurilor legale privind stabilirea alcoolemiei. S-a considerat că doar într-o abordare de această manieră este atins scopul vizat de normele incriminatoare în discuţie.
Totodată, stabilirea cu exactitate a alcoolemiei la ora la care inculpatul este depistat în trafic are relevanţă şi pentru individualizarea judiciară a pedepsei, ca şi pentru alegerea modalităţii de executare a acesteia. În acest context, stabilirea unei pedepse nu poate avea drept bază o alcoolemie evidenţiată de analiza unei singure probe biologice şi a recunoaşterii inculpatului că a consumat alcool, în condiţiile în care, atâta timp cât acesta conştientizează că respectiva alcoolemie stabilită este mai mică decât cea care ar fi putut rezulta dacă s-ar fi procedat la recalculare, va apela la varianta ce atrage o sancţiune mai blândă. În aceste condiţii este evident că adepţii teoriei potrivit căreia refuzul recoltării celei de-a doua probe biologice nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută şi pedepsită de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 oferă un precedent pentru soluţii care nu răspund scopului pe care legiuitorul l-a avut în vedere.
Este adevărat că problema individualizării pedepsei excede aspectelor legate de elementele constitutive ale infracţiunii, dar reprezintă, în opinia Parchetului, un argument ce susţine teoria potrivit căreia scopul urmărit de legiuitor prin elaborarea art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, a fost acela de a se stabili cât mai aproape de adevăr nivelul alcoolemiei la momentul la care persoana a condus pe drumurile publice şi a nu se primi fără rezerve o recunoaştere de către inculpat a unei infracţiuni ce atrage o sancţiune mai blândă.
Inculpatul, prin apelul declarat, a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 80 din noul C. pen., având în vedere atitudinea sinceră de pe tot parcursul cercetării judecătoreşti, aplicarea unei pedepse, chiar şi cu suspendare, fiind incompatibilă cu funcţia îndeplinită de inculpat, aceea de militar, fapt ce ar atrage pierderea locului de muncă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând apelurile declarate în cauză le consideră nefondate pentru următoarele considerente:
În mod corect, instanţa de fond a apreciat că pentru existenţa infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 este necesară şi suficientă recoltarea unei singure probe de sânge pe baza căreia se stabileşte valoarea alcoolemiei avută de conducătorul auto la momentul recoltării, moment care nu poate fi îndepărtat ca şi timp faţă de momentul surprinderii inculpatului sub influenţa băuturilor alcoolice, respectiv momentul săvârşirii infracţiunii, iar refuzul recoltării celei de a doua probe de sânge nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Latura obiectivă a infracţiunii incriminate de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 poate fi realizată în trei modalităţi: refuzul, împotrivirea ori sustragerea conducătorului unui autovehicul de la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei.
Sustragerea de la recoltarea probelor biologice în modalitatea faptică a inducerii în eroare a organelor de poliţie de către conducătorul auto, trebuie să aibă ca scop evident, ascunderea împrejurării că acesta a condus autovehiculul pe drumurile publice având o mare doză de alcool în sânge.
Într-o asemenea modalitate latura obiectivă se realizează printr-o acţiune constând în nerecoltarea probelor biologice care poate fi realizată prin eschivare, dar şi prin folosirea şireteniei sau a fraudei.
În cazul refuzului sau împotrivirii de la recoltarea probelor biologice pentru existenţa elementului constitutiv al infracţiunii apare ca necesară îndeplinirea cerinţei esenţiale a existenţei unei cereri anticipate din partea organelor de poliţie, indiferent de modalitatea faptică adresată subiectului activ, de a se supune recoltării probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei şi manifestarea explicită a împotrivirii respectiv a refuzului.
În speţă nu se regăseşte niciuna dintre cele trei modalităţi alternative care alcătuiesc elementul material al laturii obiective a infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, întrucât inculpatul s-a supus atât probei alcooltest, cât şi primei recoltări de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei, recunoscând şi consumul de alcool. Or, atâta timp cât inculpatul a recunoscut că a condus sub influenţa alcoolului, i s-a recoltat o probă de sânge, refuzând doar recoltarea celei de a doua probe de sânge, practic şi-a asumat consecinţa unei asemenea conduite, respectiv imposibilitatea calculului retroactiv al alcoolemiei, consecinţa rezultată din prevederile legale.
Potrivit art. 194 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 „în cazul refuzului de prelevare a celei de a doua probe biologice nu se efectuează calculul retroactiv al alcoolemiei”, astfel încât, consecinţa neprelevării celei de a doua probe de sânge constă în imposibilitatea de calculare retroactivă a alcoolemiei, în cazul în care cel care a consumat alcool neagă consumul sau învederează existenţa unei alte cantităţi ingerate.
Susţinerea Parchetului că valoarea obţinută în urma primei recoltări nu este cea din momentul în care inculpatul a condus autovehiculul pe drumurile publice, este lipsită de suport probator. Atâta timp cât au fost respectate dispoziţiile legale (art. 6 lit. d) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 376/2006 „prima prelevare se efectuează într-un interval de timp de până la 30 de minute de la producerea evenimentului care a determinat solicitarea prelevării de sânge”, respectiv inculpatul a săvârşit infracţiunea în jurul orelor 16:00, iar proba biologică a fost recoltată în jurul orei 16:45), se constată că în cauză a fost respectat un termen rezonabil de prelevare a probelor de sânge, astfel încât alcoolemia stabilită din prima prelevare să fie relevantă pentru determinarea valorii alcoolemiei din momentul conducerii.
Condiţia impusă de legiuitor este ca pe baza unei probe biologice să se determine valoarea alcoolemiei într-un moment cât mai apropiat de momentul săvârşirii faptei şi în măsura dovedirii acestei împrejurări se poate stabili şi încadrarea juridică a infracţiunii în cea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
Argumentele aduse de către Parchet în susţinerea tezei că refuzul recoltării celei de a doua probe biologice întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, precum şi raportarea la dispoziţiile art. 6 lit. a), 7 şi 8 ale Ordinului Ministrului Sănătăţii nr. 376 din 10 aprilie 2006 nu sunt de natură să ducă la concluzia că recoltarea celei de a doua probe este necesară pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Art. 194 din O.U.G. nr. 195/2002 şi art. 6 lit. a) din Ordinul Ministrului Sănătăţii nr. 376/2006 au în vedere necesitatea recoltării unei a doua probe doar în vederea stabilirii calculului retroactiv al alcoolemiei, calcul care se impune doar în cazul în care se contestă de către inculpat valoarea alcoolemiei sau cantitatea de alcool ingerată, neconstituind argumente care să impună recoltarea celei de a doua probe pentru îndeplinirea elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002. Dacă legiuitorul ar fi considerat că refuzul recoltării celei de a doua probe constituie infracţiune ar fi făcut o menţiune expresă în art. 194 al O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, inculpatul recunoscând că a consumat alcool şi însuşindu-şi calculul rezultat din prima probă de sânge ce i-a fost prelevată a renunţat practic la posibilitatea administrării probei cu expertiza medico-legală de interpretare retroactivă a alcoolemiei, prin refuzul recoltării celei de a doua probe.
Pe de altă parte, art. 7 alin. (1) din acest Ordin arată că în situaţiile medicale speciale, în care nu poate fi efectuată cea de-a doua prelevare, precum şi în cazul refuzului de prelevare, se menţionează acest fapt în mod expres în cadrul rubricii „observaţii” a buletinului de examinare clinică, precizându-se motivul neprelevării, alin. (2) arătând că în situaţiile prevăzute la alin. (1), cu excepţia refuzului de prelevare, se prelevează 10 ml urină, sub supraveghere, în flacon spălat, care ulterior va fi supus procedurii de sigilare, cu excepţia refuzului de prelevare, ceea ce nu rezultă că s-ar fi îndeplinit în cauză, inculpatul nefiind informat asupra acestei situaţii.
Art. 8 alin. (1) are în vedere exact situaţia la care se referă şi O.U.G. nr. 195/2002, respectiv se menţionează că în cazul refuzului de prelevare a celei de-a doua probe, de regulă nu se efectuează calculul retroactiv al alcoolemiei, consemnându-se în procesul-verbal de prelevare. Astfel consecinţa neprelevării este imposibilitatea de calculare retroactiva a alcoolemiei, iar aceasta nu este una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală. Atâta timp cât valoarea alcoolemiei a putut fi stabilită pe baza prelevării unei singure probe biologice, în mod corect s-a apreciat că infracţiunea a fost probată, iar o încadrare juridică în infracţiunea de refuz de recoltare a probelor biologice, în acest context, nu poate fi reţinută, inculpatul fiind practic sancţionat apriori pentru o conduită culpabilă pe care însă nu a avut-o.
În egală măsură, art. 194 din O.U.G. nr. 195/2002 are în vedere exact ceea ce s-a arătat anterior, respectiv necesitatea prelevării unei a doua probe doar pentru stabilirea calculului retroactiv al alcoolemiei, dar acest calcul nu se impune decât în cazul în care se contestă de către inculpat valoarea alcoolemiei sau cantitatea de alcool ingerată şi nu reprezintă o condiţie de existenţă a infracţiunii.
Pe de altă parte, calculul retroactiv al alcoolemiei a creat în practică o serie de inconveniente, deoarece nu există practic o metodă ştiinţifică prin care să se poată stabili alcoolemia retroactivă reală, expertiza privind interpretarea retroactivă a alcoolului având un caracter relativ - factorii ce contribuie în metabolism nu pot fi cuantificaţi, modelele de calcul şi de exprimare grafică sunt estimative - şi speculativ - alcoolemia recalculată nu reflectă valoarea reală, ci doar una teoretic posibilă, rezultată numai dintr-un consum declarat, în mod subiectiv, de către suspect, dovadă că, în noul C. pen., legiuitorul a optat pentru momentul prelevării mostrelor biologice, ca moment imediat la care se poate stabili cu un grad înalt de precizie îmbibaţia alcoolică şi care, în acelaşi timp prezintă relevanţă pentru acţiunea de conducere pe drumurile publice a unui vehicul şi pentru siguranţa circulaţiei pe drumurile publice.
Întrucât determinarea alcoolemiei, în speţă, s-a făcut până la o oră de la evenimentul rutier, proba e suficient de exactă pentru a nu mai fi necesar calculul retroactiv.
De altfel, în foarte multe state europene se efectuează o singură prelevare de sânge şi nu două, iar interpretarea retroactivă a alcoolemiei nu este o expertiză uzuală, ea fiind admisă doar în cazuri extrem de rare şi numai atunci când din datele de cercetare rezultă că la momentul incriminat alcoolul s-ar fi aflat în faza de eliminare.
Pe de altă parte şi din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 refuzul recoltării celei de a doua probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei nu atrage tipicitatea acestei infracţiuni.
Astfel, textul face trimitere la împotrivirea ori sustragerea de la recoltarea tuturor probelor biologice, legiuitorul nefăcând nicio distincţie între una sau mai multe probe biologice, astfel încât tipicitatea art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 nu este îndeplinită când refuzul este doar unul parţial cu privire la una dintre probele biologice ce trebuie recoltate.
Practic, reaua credinţă a subiectului activ al infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 este pusă în evidenţă numai când acesta refuză, se împotriveşte ori sustrage de la întreaga procedură de stabilire a alcoolemiei şi nu de la o parte a acesteia.
Faţă de aceste considerente, instanţa de control judiciar, în acord cu concluziile instanţei de fond, apreciază că, în cauză, refuzul recoltării celei de a doua probe de sânge nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002.
Astfel, în mod corect instanţa de fond a procedat la schimbarea încadrării juridice dată faptei din infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002 în infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 republicată, situaţia de fapt fiind neschimbată şi recunoscută de către inculpat.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 3201 C. proc. pen. anterior inculpatul nu este obligat să recunoască şi încadrarea juridică a faptei aşa cum a fost reţinută în actul de sesizare (art. 87 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002) ci doar fapta aşa cum a fost ea descrisă. Or, inculpatul, în prezenta cauză, a recunoscut situaţia de fapt descrisă în rechizitoriu, solicitând aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., astfel încât instanţa a apreciat că prin schimbarea de încadrare juridică realizată, situaţia de fapt nu se schimbă, fapta inculpatului P.C.T. întrunind elementele constitutive ale infracţiunii prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002.
În ceea ce priveşte apelul inculpatului instanţa urmează să-l respingă, solicitarea acestuia de aplicare a dispoziţiilor art. 80 C. pen. este nefondată, raportat la gradul de pericol social al faptei săvârşite, împrejurările în care fapta a fost comisă, consecinţele acesteia, cât şi la calitatea inculpatului, aceea de comisar şef, care impunea un anumit standard faţă de valorile sociale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul P.C.T. împotriva sentinţei penale nr. 663 din 12 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă apelantul intimat inculpat la plata sumei de 400 lei cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare ocazionate de soluţionarea apelului parchetului rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2982/2014. Penal | ICCJ. Decizia nr. 295/2014. Penal. Plângere împotriva... → |
|---|
