ICCJ. Decizia nr. 531/2014. Penal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şi JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 531/2014
Dosar nr. 5253/87/2011*
Şedinţa publică din 13 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
În baza actelor şi lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 170 din 20 noiembrie 2012 s-a dispus în baza art. 334 C. proc. pen., schimbarea încadrării juridice dată faptelor prin rechizitoriul privindu-l pe inculpatul S.C.F., din două infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., în trei infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul S.C.F., la pedeapsa de 3 ani închisoare (faptă săvârşită în dauna lui G.E.N.).
În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a fost condamnat acelaşi inculpat la pedeapsa de 3 ani închisoare (faptă săvârşită în dauna aceluiaşi G.E.N.).
În baza art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen. a fost condamnat inculpatul şi la pedeapsa de 3 ani închisoare (faptă săvârşită în dauna lui N.G.).
În baza art. 865 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, de un an şi şase luni închisoare, de care a beneficiat inculpatul prin sentinţa penenală nr. 139 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti.
S-a constatat că faptele din prezenta cauză sunt concurente cu fapta pentru care inculpatul a fost deja condamnat prin sentinţa sus-menţionată.
În baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de un an şi şase luni închisoare aplicată prin sentinţa de mai sus cu pedepsele aplicate în prezenta cauză, urmând ca inculpatul S.C.F. să execute pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare.
În baza art. 865 alin. (2) C. pen. şi art. 861 C. pen. s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 862 C. pen. a fost fixat inculpatului termen de încercare de 5 ani, ce se va calcula de la data rămânerii definitive a primei condamnări, respectiv de la 5 martie 2012, conform art. 865 alin. (2) C. pen.
S-au interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen.
În baza art. 71 alin. (5) C. pen., pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere se suspendă şi executarea pedepsei accesorii.
În baza art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:
a) - să se prezinte la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Teleorman conform programului stabilit de acest serviciu.
b) - să anunţe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
c) - să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d) - să comunice informaţii de natură a putea fi controlate mijloacele sale de existenţă.
S-au pus în vedere inculpatului dispoziţiile art. 864 C. pen. privind revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
În baza art. 61 alin. (4) din Legea nr. 78/2000 s-a constatat că inculpatul a restituit sumele datorate denunţătorilor G.E.N. şi N.G.
În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, prin sentinţa penală nr. 144 din 20 decembrie 2012 Tribunalul Teleorman a condamnat pe inculpatul S.C.F. în baza art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74-art. 76 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare (cazul G.E.N.).
În baza art. 257 C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen. şi art. 74-art. 76 C. pen., a condamnat pe acelaşi inculpat la pedeapsa de 1 an închisoare (cazul N.G.).
În baza art. 33 lit. a)-art. 34 lit. b) C. pen. a contopit pedepsele aplicate inculpatului, urmând ca acesta să execute pedeapsa cea mai grea, respectiv 1 an închisoare.
În baza art. 81 C. pen., a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei de 1 an închisoare, iar în baza art. 82 C. pen. a fixat termen de încercare pe o perioadă de 3 ani.
A atras inculpatului atenţia asupra dispoziţiile art. 83 C. pen.
În baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen. a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului S.C.F. de sub puterea mandatului de arestare preventivă din 8 noiembrie 2011 emis de Tribunalul Teleorman în baza încheierii din 8 noiembrie 2011, dacă nu este reţinut sau arestat în altă cauză.
În baza art. 88 C. pen. a dedus din pedeapsă durata prevenţiei (reţinere şi arestare preventivă) de la 7 noiembrie 2011 la zi.
În baza art. 71 C. pen. a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) C. pen., iar în baza art. 71 alin. (5) C. pen. a dispus suspendarea pedepsei accesorii pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
A luat act că inculpatul a restituit suma de 750 RON şi suma de 180 RON denunţătorului G.E.N., precum şi suma de 1.600 RON denunţătorului N.G.
A obligat inculpatul la plata sumei de 1.500 RON, cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman din 28 noiembrie 2011 a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv inculpatul S.C.F., pentru două infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, privind prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
În actul de sesizare a instanţei se menţionează că inculpatul S.C.F., licenţiat al Facultăţii de Drept-Universitatea Ecologică B. şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Serviciului Public Salubritate din municipiul Turnu Măgurele, având funcţia de consilier juridic.
Deşi era deja trimis în judecată pentru o faptă identică, procesul fiind în curs de desfăşurare (Dosar nr. 4273/87/2011 al Tribunalului Teleorman) inculpatul, total indiferent faţă de acest aspect, fără o minimă precauţie, a continuat să facă, probabil ceea ce ştia cel mai bine: să obţină câştiguri materiale ilicite.
Astfel, în a doua jumătate a lunii octombrie 2011, inculpatul S.C.F. a pretins şi primit de la martorul G.E.N., suma de 180 RON, promiţându-i că are relaţii la un Service Auto autorizat şi, prin intermediul unui salariat, îi va obţine actul doveditor al efectuării inspecţiei tehnice periodice auto pentru un autoturism, fără a fi necesară şi examinarea propriu-zisă, a autoturismului.
Inculpatul i-a motivat că, 90 RON reprezintă „taxa legală” şi 90 RON îi va înmâna „omului” său de la I.T.P. din cadrul unităţii de service respective.
În acest sens, martorul i-a înmânat actele autoturismului în cauză.
În aceeaşi perioadă, inculpatul a aflat de la martor că a urmat cursurile unei şcoli auto în municipiul Roşiori de Vede şi intenţionează să susţină examenul pentru obţinerea permisului de conducere.
Realizând că situaţia în care se află martorul G.E.N. reprezintă o oportunitate ideală pentru a-şi etala din nou „relaţiile” sale la instituţiile statului, pentru inculpat a fost suficient să afle „problema” martorului pentru că imediat I-a abordat, întrebându-l „dacă are pe cineva la permise auto”, pentru că el cunoaşte lucrătorii de la Serviciul Public Comunitar Regim Permise de Conducere şi înmatriculare a Vehiculelor-Teleorman şi, datorită acestui fapt îi garantează promovarea examenului pentru obţinerea permisului de conducere auto.
Mai mult, inculpatul i-a mai relatat că „are un om în interior care îi dă sala” (examenul teoretic). Din acest moment, S.C.F. s-a implicat efectiv, solicitându-i lui G.E.N., pentru a fi cât mai credibil, „dosarul de şcolarizare auto”, pentru a-l depune el personal.
După ce i s-a adus „dosarul”, inculpatul „I-a răsfoit” în prezenţa martorului, comunicând telefonic cu o altă persoană despre valabilitatea actelor respective, împrejurare în care i-a mai cerut să achite „la primărie o taxă de 5 RON şi să o depună la dosar”.
Desigur, demersul lui S.C.F. nu era gratuit şi i-a pretins lui G.E.N. suma de 1.500 RON, „jumătate acum şi jumătate după ce ia sala”.
Pentru a-l determina pe martor să-i înmâneze banii, aflând că acesta „nu prea are”, s-a oferit „să-l împrumute pe loc cu 750 RON”, urmând ca în foarte scurt timp să-i restituie banii.
A doua zi, după discuţiile relatate, inculpatul s-a prezentat la locul de muncă al lui G.E.N. şi a luat de la acesta suma de 750 RON, sumă împrumutată la rândul său de la colegii de serviciu.
Au continuat o serie de convorbiri telefonice între cei doi, inclusiv o deplasare a lor în municipiul Alexandria, unde S.C.F. i-a prezentat locaţia unde va susţine examenul teoretic pentru obţinerea permisului auto (Casa de cultură din municipiul Alexandria), spunându-i că: „joi 27 octombrie 2011 să fie la sală”.
După două amânări „inventate” de inculpat, la data de 1 noiembrie 2011, l-a comunicat telefonic: „Felicitări, ai luat sala!”.
Sceptic cu privire la „reuşita” sa, ştiind că nu a susţinut nici un examen, martorul a solicitat „amănunte” inculpatului, acesta relatându-i „că nu e treaba lui” şi să se pregătească „pentru traseu” (examenul practic).
În zilele care au trecut, inculpatul i-a cerut stăruitor lui G.E.N. să-i înmâneze şi restul de bani pentru a-l ajuta în continuare şi la examenul practic.
Realizând că inculpatul, doar s-a prevalat de influenţa sa faţă de salariaţii de la S.P.C.R.P.C.Î.V. Teleorman, pentru a-l determina să-i dea suma de 1.500 RON, G.E.N. a denunţat la data de 7 noiembrie 2011 faptele Ia D.G.A., Biroul Anticorupţie Teleorman.
Pentru obţinerea unui probatoriu cert, concludent şi pertinent s-a dispus prin ordonanţa din 7 noiembrie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman autorizarea provizorie a interceptării şi înregistrării discuţiilor purtate în mediu ambiental dintre G.E.N. şi inculpatul S.C.F., precum şi autorizarea provizorie a interceptării şi înregistrării convorbirilor telefonice purtate între cele două persoane, ordonanţă confirmată de Tribunalul Teleorman prin încheierea nr. 113 din 8 noiembrie 2011.
În ziua de 7 noiembrie 2011, în jurul orelor 15:00, inculpatul a fost surprins în flagrant, după ce a primit de la G.E.N. suma de 700 RON pe raza comunei P., judeţul Teleorman, lângă SC R. SRL, punct de alimentare cu carburant.
În această împrejurare, inculpatul a avut o atitudine sinceră recunoscând faptele săvârşite (infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen.), în împrejurările relatate mai sus.
Spre sfârşitul lunii septembrie 2011, martorul N.G. s-a întâlnit întâmplător cu „vecinul său de cartier” S.C.F., căruia printre altele i-a relatat că o cunoştinţă (V.C.) are necazuri, în sensul că „poliţia economică din Turnu Măgurele i-a confiscat cântarul cu care vindea struguri”.
Inculpatul S.C.F., a reacţionat imediat, convingându-l pe N.G., că are relaţii la „poliţia economică” şi „problema este ca şi rezolvată”, dar trebuie să-i dea 1.600 RON, pentru a-i înmâna unor poliţişti.
N.G. a luat legătura cu V.C., care a fost de acord şi după câteva zile i-a şi adus cei 1.600 RON, pe care N.G. i-a înmânat Iui S.C.F.
În luna octombrie 2011, N.G., de mai multe ori a luat legătura telefonic cu S.C.F., care de fiecare dată i-a spus „să mai aibă puţină răbdare că se rezolvă”, amânând însă „soluţionarea” pentru alt termen.
Realizând că motivele invocate de inculpat sunt nereale, martorul N.G. a convenit cu V.C. să-l denunţe la D.G.A., Biroul Anticorupţie Teleorman la 10 noiembrie 2011, situaţie în care inculpatul a recunoscut integral fapta.
În faţa instanţei de judecată, inculpatul S.C.F. a declarat că recunoaşte faptele astfel cum au fost reţinute prin actul de inculpare, solicitând să fie judecat potrivit art. 3201 C. proc. pen., pe baza probelor administrate la urmărirea penală.
Aceeaşi situaţie de fapt, a fost reţinută, în condiţiile arătate şi de instanţă care a pronunţat hotărârea sus-menţionată (sentinţa penală nr. 144 din 20 decembrie 2012).
Prin decizia penală nr. 108/A din 5 aprilie 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman, a desfiinţat sentinţa în întregime, trimiţând cauza spre rejudecare în fond la aceeaşi instanţă. A luat act de retragerea apelului inculpatului.
Se reţine din considerentele instanţei de apel, că deşi în dispozitivul rechizitoriului, trimiterea în judecată a inculpatului se face pentru două infracţiuni de trafic de influenţă, prevăzut de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, în concurs real, din partea expozitivă a actului de inculpare, conform art. 263 C. proc. pen., este descrisă întreaga activitate infracţională, iar instanţa trebuia să se considere sesizată cu toate cele trei fapte de trafic de influenţă.
În rejudecare, în baza dispoziţiei instanţei de control judiciar, a descrierii faptelor prin actul de sesizare şi a recunoaşterii integrale din partea inculpatului potrivit art. 3201 C. proc. pen., în temeiul art. 334 C. proc. pen., s-a pus în discuţia părţilor şi s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor, conform celor de mai sus.
Astfel, s-a reţinut că faptele săvârşite de inculpatul S.C.F. întrunesc elementele constitutive a trei infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzute de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, două fiind comise în dauna denunţătorului G.E.N. şi cealaltă în dauna denunţătorului N.G., aflate în concurs real, potrivit art. 33 lit. a) C. pen.
La individualizarea pedepsei, potrivit art. 72 C. pen., instanţa a avut în vedere limitele pedepsei prevăzute de textele de lege incriminatoare, dispoziţiile referitoare la reducerea acestora cu o treime potrivit art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., dar şi împrejurările comiterii faptelor, împrejurări legate de persoana inculpatului care este tânăr, a avut o atitudine sinceră, nu are antecedente penale, are un copil minor în întreţinere, dar există dovezi cu privire la obişnuinţa sa de a obţine bani de la alte persoane, tot prin traficarea influenţei sale, profitând de problemele oamenilor legate în special de lipsa unui loc de muncă şi de naivitatea acestora că inculpatul le poate rezolva situaţia. De asemenea, s-a avut în vedere că inculpatul a comis prezentele fapte în timp ce deja era cercetat şi trimis în judecată tot pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă săvârşită în acelaşi mod, în dauna unei alte persoane şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de un an şi şase luni închisoare cu art. 861 C. pen., prin sentinţa penală nr. 139 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin nerecurare la 19 martie 2012.
În aceste condiţii, s-a apreciat că scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoarea, pentru fiecare infracţiune, în cuantum orientat deasupra minimului pedepsei, respectiv câte o pedeapsă de trei ani închisoare pentru fiecare infracţiune.
Întrucât faptele din prezenta cauză au fost săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei sus-menţionate, se constată că toate au fost săvârşite în concurs real, motiv pentru care, în raport de dispoziţiile art. 85 alin. (1) C. pen. şi art. 865 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea condiţionată a executării pedepsei de un an şi şase luni închisoare de care a beneficiat inculpatul potrivit sentinţei penale nr. 139 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pedeapsa de un an şi şase luni urmând a fi contopită potrivit art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., cu pedepsele aplicate în prezenta cauză. În consecinţă, inculpatul S.C.F. va executa o pedeapsă rezultantă de trei ani închisoare.
Avându-se în vedere că acesta s-a reîncadrat în muncă, potrivit adresei din 8 februarie 2012 emise de SC L.V. SRL Turnu Măgurele, s-a apreciat că scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea suspendării executării sub supraveghere, în condiţiile ari 865 alin. (2) şi art. 861 C. pen.
Împotriva sentinţei penale a formulat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman solicitând reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului în sensul executării acesteia în regim de detenţie.
Prin decizia penală nr. 79 din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, în temeiul art. 379 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. admite apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman împotriva sentinţei penale nr. 170 din 20 noiembrie 2012, pronunţată de Tribunalul Teleorman, a fost desfiinţată în parte sentinţa şi rejudecând, în fond:
A fost înlăturată aplicarea dispoziţiilor art. 861-art. 845 C. pen. şi art. 71 alin. (5) C. pen., astfel că pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului S.C. urmează a se executa în condiţiile art. 57 C. pen.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel, examinând sentinţa penală în raport de motivele de apel invocate de Ministerul Public şi în raport de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., a constatat că apelul declarat de parchet este fondat.
Inculpatul s-a prevalat în faţa primei instanţe de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., recunoscând în totalitate faptele comise şi renunţând la administrarea probelor. În consecinţă, temeiul pentru care poate exercita calea de atac a recursului este individualizarea pedepsei aplicate, iar nu existenţa vinovăţiei.
Instanţa de apel a constatat că situaţia de fapt şi încadrarea juridică au fost corect stabilite de prima instanţă, în mod corect reţinând prima instanţă că faptele inculpatului întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzut de art. 257 alin. (1) C. pen.
Astfel, inculpatul recunoaşte comiterea infracţiunii, recunoaştere ce se coroborează cu declaraţiile martorilor, cu procesul-verbal de depistare în flagrant, aspecte necontestate de inculpat ori de Ministerul Public în calea de atac.
Potrivit art. 3201 C. proc. pen., în cazul procedurii recunoaşterii vinovăţiei, instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.
Din punct de vedere al legalităţii, instanţa de apel a constatat că pedeapsa stabilită de prima instanţă respectă limitele prevăzute de art. 3201 C. proc. pen.
Astfel, pentru infracţiunea de prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., minimul special al pedepsei închisorii este de 2 ani.
Reiese din coroborarea dispoziţiilor legale că, în aplicarea art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., instanţa nu putea stabili pedepse mai mici de 1 an şi 4 luni închisoare şi mai mari de 6 ani şi 8 luni.
În consecinţă, pedeapsa aplicată inculpatului, de 3 ani închisoare pentru fiecare dintre cele trei infracţiuni de trafic de influenţă respectă limitele prevăzute de lege.
Din punct de vedere al cuantumului pedepsei, instanţa de apel a constatat că fapta prezintă un grad de pericol social concret care nu justifică majorarea cuantumului stabilit de prima instanţă.
Prima instanţă a apreciat în mod corect că scopul pedepsei prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins prin condamnarea inculpatului la pedepse cu închisoarea, pentru fiecare infracţiune, în cuantum orientat deasupra minimului pedepsei, respectiv câte o pedeapsă de trei ani închisoare pentru fiecare infracţiune.
Astfel, aşa cum temeinic s-a arătat în apărare, inculpatul a regretat şi recunoscut fapta în mod sincer pe tot parcursul procesului penal, atât în faţa organului de cercetare penală, cât şi în faţa instanţei de judecată, iar la primul termen de judecată inculpatul a înţeles să se prevaleze de disp. art. 3201 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a pedepsei, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a dispus prin sentinţă suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei, apreciind că sunt întrunite condiţiile potrivit art. 861 C. pen.
Instanţa de apel a apreciat că din acest punct de vedere prima instanţă a stabilit în mod greşit că se impune suspendarea executării pedepsei pentru inculpat, deoarece datele cauzei conduc la concluzia că scopul pedepsei nu poate fi atins decât prin executare în regim de detenţie.
Astfel, la data la care inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat în prezenta cauză, împotriva sa se începuse urmărirea penală tot pentru o infracţiune de trafic de influenţă, iar în luna octombrie 2011, când inculpatul a comis traficul de influenţă privind pe martorul N.G., acesta era deja trimis în judecată pentru comiterea acelei infracţiuni de trafic de influenţă, ulterior fiind condamnat la pedeapsa de un an şi şase luni închisoare cu suspendarea executării potrivit sentinţa penală nr. 139 din 13 decembrie 2012 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti. Inculpatul a fost trimis în judecată la data de 14 septembrie 2011 fiind înregistrat Dosarul nr. 4273/87/2011 pe rolul Tribunalului Teleorman.
A constatat că, deşi era cercetat şi chiar trimis în judecată pentru o infracţiune de trafic de influenţă inculpatul a continuat să săvârşească acelaşi tip de infracţiune nu o dată, ci de trei ori, până la data de 7 noiembrie 2011 când a avut loc flagrantul, numai acţiunea organelor de poliţie oprindu-l pe inculpat în a comite şi alte fapte ilicite.
S-a apreciat, în aceste condiţii, că perspectiva unui proces penal, a unei sancţiuni penale nu l-au oprit pe inculpat în a continua activitatea infracţională astfel că o pedeapsă cu suspendarea executării nu era, în opinia instanţei de apel, suficientă pentru a se atinge scopul preventiv şi educativ al acesteia.
De altfel chiar prima instanţă a reţinut la individualizarea pedepsei, potrivit art. 72 C. pen., faptul că există dovezi cu privire la obişnuinţa sa de a obţine bani de la alte persoane, tot prin traficarea influenţei, profitând de problemele oamenilor legate în special de lipsa unui loc de muncă şi de naivitatea acestora că inculpatul le poate rezolva situaţia. De asemenea, s-a avut în vedere că inculpatul a comis prezentele fapte în timp ce deja era cercetat şi trimis în judecată tot pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., combinat cu art. 6 din Legea nr. 78/2000, faptă săvârşită în acelaşi mod, în dauna unei alte persoane şi pentru care a fost condamnat la pedeapsa de un an şi şase luni închisoare cu art. 861 C. pen., prin sentinţa penală nr. 139 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin nerecurare la 19 martie 2012.
Instanţa de apel a constatat că Ia data la care a săvârşit faptele inculpatul ocupa funcţia de consilier juridic la Serviciul Public de Salubritate, Consiliul Local al Municipiului Turnu Măgurele, acesta având pregătire juridică şi cunoscând consecinţele faptelor sale.
Împrejurarea că acesta s-a reîncadrat în muncă, potrivit adresei din 8 februarie 2012 emise de SC L.V. SRL Turnu Măgurele, nu era un argument suficient pentru a aprecia că scopul pedepsei poate fi atins şi prin aplicarea suspendării executării sub supraveghere, în condiţiile art. 865 alin. (2) şi art. 861 C. pen.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul S.C.F., Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti susţinând motivele de recurs depuseîn scris la dosar, a criticat soluţia pronunţată de instanţa de apel întrucât aceasta a omis a deduce perioada arestării preventive a inculpatului de la 7 noiembrie 2011 Ia 20 decembrie 2011, conform art. 88 alin. (1) C. pen., invocând temeiul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Totodată s-a solicitat aplicarea art. 5 C. pen., în sensul că dispoziţiile art. 291 cu aplicarea art. 175 lit. b) noul C. pen. sunt mai favorabile decât cele ale art. 257 C. pen. de la 1969, în ceea ce priveşte limitele speciale de pedeapsă. Astfel în temeiul art. 334 C. proc. pen. raportat la art. 5 noul C. pen., s-a solicitat schimbarea încadrării juridice din trei infracţiuni prevăzute de art. 257 din vechiul C. pen. în trei infracţiuni prevăzute de art. 291 raportat la art. 175 lit. b) noul C. pen. şi aplicarea unor pedepse de câte 2 ani închisoare pentru fiecare dintre aceste infracţiuni.
Referitor la tratamentul sancţionator, din perspectiva legii penale mai favorabile, a solicitat să se constate că dispoziţiile art. 34 vechiul C. pen. sunt mai favorabile decât dispoziţiile noului C. pen., păstrând criteriile de individualizare, astfel încât, în final, inculpat să fie condamnat la o pedeapsă rezultantă de 2 ani închisoare
Recurentul inculpat S.C.F. a solicitat, potrivit motivelor de recurs depuse în scris la dosar admiterea recursului declarat de inculpat şi deducerea corectă a perioadei arestării preventive a inculpatului, invocând cazul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 5 noul C. pen., s-a solicitat stabilirea unor pedepse cuprinse între 1 an şi 4 luni închisoare-4 ani şi 8 luni închisoare, cu aplicarea art. 3201 C. proc. pen.
Examinând hotărârile recurate prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul S.C.F. ca fiind întemeiate, pentru următoarele considerente:
În primul rând, prealabil verificării temeiniciei susţinerilor inculpatului şi parchetului, Înalta Curte arată că, deşi la data de 1 februarie 2014, a intrat în vigoare Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., iar art. 108 din Legea nr. 255/2013 a abrogat expres C. proc. pen. din 1968 (Legea nr. 29/1968), cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecarea prezentelor recursuri este cel reglementat de prevederile art. 3851-art. 38519 din legea de procedură penală anterioară, având în vedere în acest dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.
Consacrând efectul parţial devolutiv al recursului reglementat ca a doua cale de atac ordinară, art. 3856 C. proc. pen. stabileşte în alin. (2) că instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 3859 din acelaşi cod. Rezultă, aşadar, că, în cazul recursului declarat împotriva hotărârilor date în apel, nici recurenţii şi nici instanţa nu se pot referi decât la lipsurile care se încadrează în cazurile de casare prevăzute de lege, neputând fi înlăturate pe această cale toate erorile pe care le cuprinde decizia recurată, ci doar acele încălcări ale legii ce se circumscriu unuia dintre motivele de recurs limitativ reglementate de art. 3859 C. proc. pen.
Prin Legea nr. 2/2013 s-a realizat, însă, o nouă limitare a devoluţiei recursului, în sensul că unele cazuri de casare au fost abrogate, iar altele au fost modificate substanţial sau incluse în sfera de aplicare a motivului de recurs prevăzut de pct. 172 al art. 3859 C. proc. pen., intenţia clară a legiuitorului, prin amendarea cazurilor de casare, fiind aceea de a restrânge controlul judiciar realizat prin intermediul recursului, reglementat ca a doua cale ordinară de atac, doar la chestiuni de drept.
1. Potrivit art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării când sunt contrare legii sau când prin acestea s-a făcut o greşită aplicare a legii. Încălcarea legii materiale sau procesuale se poate realiza în trei modalităţi principale, respectiv neaplicarea de către instanţa de fond şi cea de apel a unei prevederi legale care trebuia aplicată, aplicarea unei prevederi legale care nu trebuia aplicată sau aplicarea greşită a dispoziţiei legale care trebuia aplicată.
Invocând acest caz de casare, parchetul a susţinut că instanţa de apel a omis a deduce perioada arestării preventive a inculpatului de la 7 noiembrie 2011 la 20 decembrie 2011, conform art. 88 alin. (1) C. pen.
Potrivit dispoziţiilor art. 88 alin. (1) C. pen., timpul reţinerii şi al arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii pronunţate.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că inculpatul S.C.F. a fost reţinut pe o durată de 24 de ore, de la 7 noiembrie 2011, ora 17:30 până la 8 noiembrie 2011, ora 17:30.
Prin încheierea nr. 39C din 8 noiembrie 2011, Tribunalul Teleorman a admis propunerea formulată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman de luare a măsurii arestării preventive a inculpatului S.C.F. pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 8 noiembrie 2011 până Ia data de 6 decembrie 2011.
Prin sentinţa penală nr. 144 din 20 decembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Teleorman în Dosarul nr. 5253/87/2011 a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă rezultantă de 1 an închisoare în condiţiile art. 81, art. 82 C. pen., iar în baza art. 350 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a aceluiaşi inculpat de sub puterea mandatului de arestare preventivă din data de 8 noiembrie 2011 a Tribunalului Teleorman.
Totodată, conform adresei din Dosarul nr. 5253/87/2011. Inculpatul S.C.F. a fost pus în libertate la data de 20 decembrie 2011.
Deşi instanţa de apel a omis a deduce, în mod corect, perioada arestării preventive a inculpatului, aşa cum a susţinut atât parchetul, cât şi inculpatul în motivele de recurs depuse în scris la dosar, dar şi cu ocazia dezbaterilor orale, aceasta nu reprezintă o greşită aplicare a legii, în sensul celor mai sus arătate, astfel încât, în consecinţă, hotărârile pronunţate în cauză nu sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 172 C. proc. pen.
Cu toate acestea, instanţa de recurs va corecta această omisiune şi va deduce perioada de reţinere şi arestare preventivă de la 7 noiembrie 2011 la 20 decembrie 2011.
2. Examinând recursurile declarat de parchet şi de inculpatul S.C.F., din perspectiva dispoziţiilor art. 5 noul C. pen., Înalta Curte consideră că acestea trebuie interpretate şi aplicate în sensul aprecierii globale a legii mai favorabile, ceea ce presupune o comparare a prevederilor din ambele coduri în raport cu fiecare criteriu de determinare (condiţii de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de sancţionare) şi cu privire la fiecare instituţie incidenţă în speţa dedusă judecăţii şi, în plus, o evaluare finală a acestora, în vederea alegerii aceleia dintre cele două legi penale succesive care este mai favorabilă în ansamblul său, cu excluderea celeilalte în integralitatea sa.
Cu alte cuvinte, se apreciază că, fiind chemată să rezolve sub legea nouă un raport de drept penal născut sub legea veche, instanţa trebuie să-l soluţioneze fie potrivit legii vechi, fie celei noi, cu întreg angrenajul de principii şi instituţii pe care le conţine fiecare, fiind aplicabilă aceea dintre legile care, în ansamblul dispoziţiilor sale, conduce, în concret, la un rezultat mai favorabil pentru inculpat.
În acest sens, trebuie avut în vedere, în primul rând, faptul că fiecare dintre cele două coduri reprezintă o entitate omogenă, coerentă şi unitară de organizare a apărării sociale, exprimând politica penală a statului la momentul la care au fost adoptate, nefiind posibilă aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din ambele legi penale succesive, prin construirea unei lex tertia, întrucât s-ar înfrânge principiul indivizibilităţii legilor şi s-ar nesocoti logica sancţionatorie avută în vedere de legiuitor în cazul fiecărui cod, cu consecinţa distrugerii sistemului de apărare socială conceput atât de noua lege, cât şi de cealaltă.
Totodată, respectarea principiului constituţional al legalităţii pedepsei [art. 23 alin. (12) din Constituţie] presupune cu necesitate, aşa cum, în mod constant a statuat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea din 4 mai 2000 pronunţată în Cauza Rotam împotriva României, hotărârea din 25 ianuarie 2007 pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, hotărârea din 26 aprilie 2007 pronunţată în Cauza Dumitru Popescu împotriva României) ca legea să fie previzibilă, adică clară, precisă, explicită, astfel încât să îi poată avertiza, în mod neechivoc, pe destinatarii săi asupra gravităţii consecinţelor nerespectării ei, or, în ipoteza combinării unor dispoziţii mai blânde din cele două coduri, multitudinea variabilelor lăsate la liberul arbitru al judecătorului ar lipsi de previzibilitate maniera de aplicare a legii, în condiţiile în care nici C. pen. şi nici Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a acestuia nu reglementează regulile de stabilire în mai multe etape a prevederilor mai favorabile din legile succesive, nu enumera aşa-numitele instituţii autonome şi nici nu menţionează criteriile în funcţie de care pot fi, eventual, determinate acestea.
Pe de altă parte, prin combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive, se creează inculpaţilor judecaţi după intrarea în vigoare a noului cod o situaţie mult mai blândă decât cea a infractorilor ale căror dosare au fost soluţionate definitiv anterior acestui moment sau a acelora care au comis infracţiunile sub legea nouă, cazuri în care s-a aplicat, respectiv se va aplica în exclusivitate fie C. pen. din 1969 (în prima ipoteză), fie noul C. pen. (în cel de-al doilea caz), ajungându-se, astfel, la o încălcare a prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României sub aspectul creării unei discriminări pozitive pentru inculpaţii judecaţi după data de 1 februarie 2014, dar care au săvârşit infracţiunile sub imperiul legii vechi.
Un alt argument care pledează, de asemenea, pentru aprecierea globală a legii mai favorabile este şi acela că legiuitorul a reglementat în mod expres situaţiile în care este permisă combinarea dispoziţiilor din legile penale succesive, în acest sens fiind prevederile art. 10, art. 15 şi art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind C. pen.
Referitor la art. 10, aşa cum rezultă din expunerea de motive a Legii nr. 187/2012, raţiunea introducerii sale a fost exclusiv aceea de a elimina controversele legate de tratamentul penal al pluralităţii de infracţiuni în situaţii tranzitorii, ce au existat după intrarea în vigoare a C. pen. din 1969, acest text de lege dând, practic, expresie principiului activităţii legii penale, consacrat de art. 3 C. pen., în sensul aplicării legii noi atât infracţiunilor comise după intrarea sa în vigoare, cât şi tuturor situaţiilor cu relevanţă juridică născute sau finalizate în acest interval, cum este situaţia pluralităţii de infracţiuni care şi-a desăvârşit configuraţia după 1 februarie 2014.
De asemenea, art. 15 din Legea nr. 187/2012 dă expresie principiului ultraactivităţii legii vechi, mai favorabile, până la epuizarea raporturilor juridice legate de suspendarea condiţionată aplicată conform art. 81 C. pen. (1969), în condiţiile în care legea nouă nu mai reglementează o modalitate similară de executare a pedepsei, iar noile prevederi în această materie sunt, în ansamblul lor, mai severe şi nu pot retroactiva.
Rezultă, aşadar, că aplicarea concomitentă a dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive nu îşi găseşte fundamentul în Legea nr. 187/2012, dar nici în prevederile art. 5 noul C. pen., care fac referire, în cuprinsul lor, la aplicarea legii mai favorabile, în sensul de act juridic adoptat de Parlament, în ansamblul său, iar nu la legea penală mai favorabilă, în înţelesul dat acestui termen de art. 173 C. pen., respectiv acela de „dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”.
Toate aceste considerente deduse din voinţa legiuitorului conduc Înalta Curte la concluzia inadmisibilităţii combinării dispoziţiilor mai favorabile infractorului din legile succesive cu prilejul aplicării lor în timp, o asemenea combinare, ce conduce la crearea unei a treia legi, permiţând, practic, judecătorului să legifereze şi ajungându-se, astfel, la încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, şi a prevederilor art. 61 alin. (1) din legea fundamentală, potrivit cărora Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, calitate în care adoptă măsurile de politică penală în acord cu interesul legitim urmărit.
În acelaşi sens, al inadmisibilităţii aplicării concomitente a dispoziţiilor mai blânde din legi penale succesive, s-a pronunţat în mod constant şi Curtea Constituţională (Deciziile nr. 1470/2011 şi nr. 1483/2011, publicate în M.Of. nr. 853/2.12.2011), care a arătat că „determinarea concretă a legii penale mai favorabile (...) vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze”, aceste considerente, ataşate dispozitivului, fiind general obligatorii, aşa cum a statuat instanţa de contencios constituţional prin mai multe decizii succesive (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1995, publicată în M.Of. nr. 16/26.01.1995; Decizia nr. 1415/2009, publicată în M.Of. nr. 796/23.11.2009; Decizia nr. 694/2010, publicată în M.Of. nr. 392/14.06.2010; Decizia nr. 536/2011, publicată în M.Of. nr. 482/7.07.2011; Decizia nr. 206/2013, publicată în M.Of. nr. 350/13.06.2013; Decizia nr. 3/2014, publicată în M.Of. nr. 71/29.01.2014).
În mod similar s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, în decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 21 ianuarie 2008, referitoare la incidenţa cauzelor de nepedepsire sau reducere a pedepsei prevăzute de art. 10 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, în considerentele căreia a menţionat că principiul aplicării legii penale mai favorabile „impune aplicarea legii mai favorabile în ansamblu şi nu doar aplicarea unora dintre dispoziţiile mai favorabile ale acelei legi. Ca atare, în raport cu principiul menţionat, nu se poate recurge la combinarea unei dispoziţii mai favorabile dintr-o lege cu dispoziţiile din altă lege; fiindcă, în acest fel, s-ar ajunge, pe cale judecătorească, la crearea unei a treia legi, ceea ce nu ar fi de îngăduit. De aceea, în art. 13 C. pen., este folosită expresia „lege mai favorabilă” şi nu „dispoziţii mai favorabile ale unei legi”.
Nu în ultimul rând, natura hibridă a combinării dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive şi crearea, pe această cale, a unei a treia legi (lex tertia), prin exercitarea de către judecător a atribuţiilor de legiferare, a fost subliniată şi în doctrină, relevante sub acest aspect fiind următoarele lucrări de specialitate: V.D., I.F., S.K., N.I., I.O., C.B., R.S., „Explicaţii teoretice ale C. pen. român, Partea generală”; T.P. „Drept penal comparat Partea generală”; C.M., „Drept penal roman”; C.B., „Drept penal român, Partea generală; G.A., C.B., C.D., I.G., G.I., C.S.I.M., I.P., V.P., O.P. „Explicaţii preliminare ale noului C. pen.”.
Transpunând aceste consideraţii teoretice la speţa de faţă Înalta Curte constată că legea mai favorabilă inculpatului S.C.F. este în concret noul C. pen. care, în ansamblul dispoziţiilor sale, raportat la condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei ce formează obiectul acuzaţiei penale, precum şi la instituţiile incidente în cauză şi care influenţează răspunderea penală a recurentului, creează acestuia o situaţie mai avantajoasă.
Astfel, inculpatul S.C.F. a fost condamnat de instanţele inferioare pentru comiterea a trei infracţiuni prevăzute de art. 257 C. pen. (1969) raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, sancţionate cu pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar, prin reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă, ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., de la 1 an şi 4 luni Ia 6 ani şi 8 luni închisoare şi interzicerea unor drepturi.
Această infracţiune îşi găseşte corespondent în dispoziţiile art. 291 C. pen. raportat la art. 6 Legea nr. 78/2000, sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 2 ani Ia 7 ani închisoare şi interzicerea unor drepturi.
Totodată, trebuie precizat că în actuala reglementare, art. 291, spre deosebire de art. 257 C. pen. anterior prevede ca influenţa să se realizeze pe lângă un funcţionar public, iar nu un funcţionar.
Prin urmare, textul circumstanţiază sfera subiectelor asupra cărora se exercită traficul de influenţă la funcţionarul public, astfel încât în aceste condiţii pentru calcularea limitelor de pedeapsă pentru prima faptă din octombrie 2011 va trebui să avem în vedere dispoziţiile art. 308 noul C. pen., potrivit cărora dispoziţiile art. 289-art. 292, art. 295, art. 297-art. 301 şi art. 304 privitoare la funcţionarii publici se aplică în mod corespunzător şi faptelor săvârşite de către sau în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane juridice. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Raportându-ne la speţa dedusă judecăţii trebuie să precizăm că la prima faptă din octombrie 2011, inculpatul S.C.F. şi-a traficat influenţa asupra unui salariat al unui Service autorizat, promiţându-i martorului G.E.N. că prin intermediul acelui salariat va obţine actul doveditor al efectuării inspecţiei tehnice periodice auto pentru un autoturism, fără a fi necesară şi examinarea propriu-zisă, a autoturismului. Cum salariatul de la Service auto nu are calitatea de funcţionar public în sensul prevăzut de art. 175 noul C. pen., în speţă îşi vor găsi aplicarea dispoziţiile art. 308 noul C. pen., astfel încât, limitele de pedeapsă pentru această infracţiune se vor situa între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare.
Făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 3201 alin. (7) C. proc. pen., rezultă că limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 10 luni şi 20 zile închisoare şi 3 ani 1 lună şi 10 zile închisoare pentru prima faptă din octombrie 2011 şi între 1 an şi 4 luni închisoare şi 4 ani şi 8 luni închisoare pentru cea de a doua faptă din octombrie 2011 şi fapta din septembrie 2011.
Analizând susţinerile parchetului, în sensul că pedepsele aplicate ar trebui reduse la câte 2 ani închisoare, pe principiul proporţionalităţii, păstrând aceeaşi modalitate de individualizare, Înalta Curte apreciază că aceste solicitări sunt excluse din sfera de cenzură în calea de atac a recursului, potrivit art. 3859 pct. 14 C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 2/2013, potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării doar atunci când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Ori pedepsele de câte 3 ani închisoare aplicate inculpatului se situează în limitele de pedeapsă stabilite potrivit legii noi, apreciată ca fiind mai favorabilă.
În consecinţă, Înalta Curte constatând că pedepsele aplicate inculpatului nu sunt nelegale, ci se încadrează în noile limite stabilite potrivit dispoziţiilor noului C. pen., nu va reduce cuantumul acestora, având în vedere şi împrejurarea că în calea de atac a recursului, instanţa este ţinută, în analizarea criticilor formulate, de existenţa unui caz de casare dintre cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 3859 C. proc. pen.
În ceea ce priveşte pedeapsa rezultantă, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului C. pen., tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă.
Raportând aceste consideraţii teoretice la cazul în speţă, Înalta Curte constată că toate infracţiunile săvârşite de inculpatul S.C.F. au fost săvârşite sub imperiul C. pen. anterior, astfel încât, din interpretarea per a contrario a acestor dispoziţii, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni va fi stabilit potrivit regulilor cuprinse în dispoziţiile art. 34 lit. b) C. pen. anterior, fără ca prin aceasta principiul aplicării globale a legii mai favorabile să fie încălcat.
Prin urmare, pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului S.C.F., stabilită potrivit dispoziţiilor art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen. anterior, va fi în cuantum de 3 ani.
Potrivit dispoziţiilor art. 65 alin. (1) noul C. pen., condamnarea la pedeapsa închisorii poate atrage interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. d)-lit. o) (pedeapsa accesorie), cu condiţia ca exerciţiul acestor drepturi să fi fost interzis de instanţă şi ca pedeapsă complementară.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată ca inculpatul nu a fost condamnat la nicio pedeapsă complementară, astfel încât, potrivit dispoziţiilor legale mai sus enunţate, instanţa de recurs va trebui să înlăture aplicarea pedepselor accesorii.
Concluzionând, Înalta Curte, în analiza efectuată raportat la datele concrete ale cauzei, apreciază că legea penală mai favorabilă în această situaţie este C. pen. actual, întrucât maximul special al pedepsei este mai redus în reglementarea cuprinsă în art. 291 C. pen. (4 ani şi 8 luni, 3 ani 1 lună şi 10 zile faţă de 6 ani şi 8 luni). Totodată trebuie precizat că aprecierea ca legea mai favorabilă a C. pen. actual, prin prisma limitei maximă a pedepsei prevăzută de lege are efecte în raport cu celelalte instituţii ale dreptului penal, respectiv prescripţia şi reabilitarea
3. În concluzie, faţă de considerentele arătate mai sus, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. d) din acelaşi cod urmează a admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 79 din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, va casa, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 170 din 20 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman şi rejudecând:
În baza art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 5 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., va condamna pe inculpatul S.C.F. la 3 ani închisoare (prima faptă din octombrie 2011).
În baza art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., va condamna pe inculpatul S.C.F. la două pedepse de câte 3 ani închisoare (cea de a doua faptă din octombrie 2011 şi fapta din septembrie 2011).
În baza art. 865 alin. (1) C. pen., va anula suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 139 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o va contopi în baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., cu pedepsele aplicate prin prezenta, urmând ca inculpatul S.C.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în regim de detenţie.
Va înlătura aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 7 noiembrie 2011 la 20 decembrie 2011.
Va menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi de inculpatul S.C.F. împotriva deciziei penale nr. 79 din 28 martie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia l penală.
Casează, în parte, decizia penală atacată şi sentinţa penală nr. 170 din 20 noiembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Teleorman şi rejudecând:
În baza art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 308 C. pen., art. 5 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., condamnă pe inculpatul S.C.F. la 3 ani închisoare (prima faptă din octombrie 2011).
În baza art. 291 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 C. pen. şi art. 3201 C. proc. pen., condamnă pe inculpatul S.C.F. la două pedepse de câte 3 ani închisoare (cea de a doua faptă din octombrie 2011 şi fapta din septembrie 2011).
În baza art. 865 alin. (1) C. pen., anulează suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 139 din 13 decembrie 2011 a Tribunalului Teleorman, definitivă prin decizia penală nr. 65 din 5 martie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o contopeşte în baza art. 33 lit. a) C. pen., art. 34 lit. b) C. pen., cu pedepsele aplicate prin prezenta, urmând ca inculpatul S.C.F. să execute pedeapsa cea mai grea de 3 ani închisoare, în regim de detenţie.
Înlătură aplicarea art. 71-art. 64 lit. a) teza a ll-a şi lit. b) C. pen.
Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului perioada reţinerii şi arestării preventive de la 7 noiembrie 2011 la 20 decembrie 2011.
Menţine celelalte dispoziţii ale hotărârilor atacate.
Onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 13 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 507/2014. Penal. Luare de mită (art. 254... | ICCJ. Decizia nr. 482/2014. Penal. Infracţiuni de evaziune... → |
|---|
