ICCJ. Decizia nr. 719/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215 C.p.). Falsul în înscrisuri sub semnătură privată (art. 290 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 719/2014
Dosar nr. 3104/91/2012
Şedinţa publică din 28 februarie 2014
Asupra recursurilor de faţă ;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 288/2012, Tribunalul Vrancea a condamnat pe inculpatul G.F.T.S. la:
- 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (parte vătămată P.M.);
- 3 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen. (parte vătămată C.L.M.);
- 6 luni închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 290 C. pen.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, aceea de 3 ani închisoare.
Conform art. 861, 862 C. pen. a dispus suspendarea executării pedepsei aplicate, sub supraveghere, pe durata unui termen de încercare de 6 ani.
Conform art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 C. pen.
Conform art. 863alin. (1) C. pen., a obligat pe inculpat, ca pe durata termenului de încercare, să se supună următoarelor masuri de supraveghere:
- să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Neamţ;
- să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea;
- să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
- să comunice informaţii de natură a putea fi verificate mijloacele lui de existenţă.
A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi a suspendat executarea acestei pedepse, pe durata termenului de încercare.
A condamnat pe inculpata G.C.G. la:
- 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen.;
- 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. e) teza I C. pen.
Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen., a aplicat inculpatei pedeapsa cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare.
Conform art. 81, 82 C. pen. a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, pe durata termenului de încercare de 4 ani.
Conform art. 359 C. proc. pen., a atras atenţia inculpatei asupra disp. art. 83 C. pen.
A aplicat inculpatei pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. şi a suspendat executarea acestei pedepse, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale.
A obligat în solidar pe inculpaţii G.F.T.S. şi G.C.G. să plătească părţii civile C.L.M. suma de 4.000 euro şi parţii civile P.M. suma de 5.000 euro.
A obligat pe partea civila C.L.M. să restituie părţii civile P.M. autoturismul marca C., în baza principiului restabilirii situaţiei anterioare comiterii infracţiunii, prev. de art. 170 C. proc. pen. şi ca o consecinţă a anulării înscrisurilor întocmite între părţi.
A dispus anularea facturii încheiate între SC C.S. SRL Roman şi P.M. la data de 03 octombrie 2010 şi a înscrisului sub semnătură privată denumit contract de vânzare-cumpărare, prin care P.M. vinde lui C.L. autoturismul marca C.
A menţinut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile şi imobile ale ambilor inculpaţi, prin încheierea Tribunalului Vrancea din 12 octombrie 2012, până la achitarea integrală a sumelor la care inculpaţii au fost obligaţi prin prezenta sentinţă.
A obligat pe fiecare inculpat să plătească parţii civile P.M. suma de 2.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare, adică onorariu de avocat conform chitanţei din 12 octombrie 2012 şi părţii civile C.L.M. suma de 370 RON, cheltuieli de transport de la domiciliu la instanţă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
În cursul lunii martie 2010, partea vătămată P.M. preot de profesie, a găsit un anunţ pe internet prin care se oferea la vânzare un autoturism C., an de fabricaţie 2007. A sunat la numărul de telefon postat şi a discutat cu un bărbat, care a fost identificat ulterior în persoana inculpatului G.F.T.S., acesta confirmând că are la vânzare autoturismul arătat.
În discuţiile telefonice purtate între cei doi, aceştia s-au înţeles să efectueze un schimb de maşini, în sensul că inculpatul G.F.T.S. să-i vândă autoturismul marca C., an de fabricaţie 2007, urmând să primească în schimb de la partea vătămată P.M. un alt autoturism C., an de fabricaţie 2001, şi suma de 5.000 euro. La puţin timp, partea vătămată P.M. a fost sunată de inculpatul G.F.T.S., care i-a comunicat că secretara firmei sale se va deplasa în localitatea Adjud şi se pot întâlni în vederea efectuării tranzacţiei.
Autoturismul supus schimbului, marca C., era achiziţionat în leasing, conform contractului de leasing financiar din 12 noembrie 2007, de la U.L.C. IFN SA, pe firma SC C.S. SRL Roman, a cărui unic asociat era mama inculpatului G.F.T.S., numita G.O., aceasta din urmă mandatând-o pe inculpata G.C.G. să se ocupe de cesionarea firmei.
La momentul înţelegerii dintre inculpaţi şi partea vătămată P.M. cu privire la schimbul de autoturisme, adică martie 2010, contractul de leasing era deja reziliat unilateral de finanţator, ca urmare a neplăţii ratelor de leasing.
Tot în discuţiile telefonice, inculpatul G.F.T.S. a asigurat-o pe partea vătămată P.M. că ratele leasingului sunt achitate la zi, dar că nu a înmatriculat autoturismul pe numele lui întrucât intenţiona să-l vândă şi era bine ca cel care urma să cumpere autoturismul să fie în acelaşi timp şi primul proprietar menţionat pe cartea de identitate a maşinii.
La data de 10 martie 2010, partea vătămată P.M., împreună cu soţia sa P.G., s-au deplasat, conform înţelegerii cu inculpaţii, din comuna M., judeţul Galaţi, în oraşul Adjud, cu autoturismul proprietate personală marca C., unde s-au întâlnit cu inculpata G.C.G., care nu şi-a declinat identitatea, însă a susţinut că a fost desemnată de administratorul societăţii să vândă respectivul autoturism. Cu acea ocazie inculpata a prezentat o factură SC C.S. SRL, care era deja completată, mai puţin la rubrica „Cumpărător”, fiind datată 03 octombrie 2010 în loc de 10 martie 2010, data reală.
În prezenţa părţii vătămate P.M. şi a soţiei acestuia, inculpata G.C.G. a completat factura la rubrica „Cumpărător” menţionând numele „P.M.”, domiciliul acestuia şi CNP-ul, pe factură fiind înscrisă suma de 20.350 RON. La rubrica „Delegat” a fost menţionată o persoană al cărui nume nu este lizibil, însă după cum a precizat inculpata în declaraţia dată în faţa instanţei rezultă că este vorba de B.R., însă aşa cum rezultă din actele dosarului, la această tranzacţie nu a mai fost prezentă o altă persoană în afară de inculpată, partea vătămată P.M. şi soţia acestuia.
Partea vătămată P.M. a făcut o probă de rulare cu autoturismul ce urma să-i fie vândut şi fiind mulţumit de starea acestuia şi după ce a întrebat-o din nou pe inculpata G.C.G. dacă ratele privind contractul de leasing ale acestei maşini sunt achitate la zi, aceasta răspunzându-i pozitiv a încheiat tranzacţia efectuându-se schimbul de maşini şi fiind achitată suma de 5. 000 euro către inculpată.
Inculpata i-a înmânat factura părţii vătămate P.M. precum şi o copie a cărţii de identitate şi certificatul de înmatriculare, însă în momentul în care partea vătămată P.M. a ajuns acasă a realizat că nu-i fusese remisă şi o chitanţă în acest sens, stabilind ca ulterior inculpata să-i înmâneze dovada achitării leasingului.
Inculpatul G.F.T.S., în tot acest timp, a stat la o anumită distanţă de unde a privit schimbul de maşini efectuat.
Ulterior, partea vătămată P.M. a încercat să-l contacteze telefonic pe inculpatul G.F.T.S., însă acesta nu i-a mai răspuns la telefon, situaţie în care partea vătămată a început să aibă suspiciuni cu privire la corectitudinea celor care i-au vândut autoturismul în privinţa neplăţii la zi a ratelor de leasing, astfel încât a contactat reprezentantul firmei de leasing de unde a aflat că maşina nu era achitată în totalitate şi că nu putea fi înmatriculată.
De asemenea, s-a deplasat şi la Bucureşti în scopul de a afla suma restantă, intenţionând să o achite în situaţia în care ar fi fost vorba de o valoare rezonabilă, însă nu a primit nici un răspuns de la reprezentanţii societăţii de leasing, motiv pentru care a continuat să circule cu autoturismul respectiv până în luna decembrie 2010, când a fost depistat pe raza localităţii Ozun, judeţul Covasna, de către organele de poliţie, care i-au adus la cunoştinţă că autoturismul figurează ca fiind furat, situaţie în care autoturismul a fost reţinut şi ulterior restituit firmei de leasing.
Astfel, în scopul eludării răspunderii penale, cei doi inculpaţi au hotărât să cesioneze firma, inclusiv cu preluarea autoturismului şi a contractului de leasing a autoturismului marca C., către o altă persoană, astfel ca în urma demarării unor eventuale cercetări, aceştia să nu poată fi identificaţi. Ca atare în perioada 09 martie - 11 martie 2012 (nu s-a putut stabili cu precizie) a avut loc cesiunea SC C.S. SRL către numitul B.C., în scripte figurând inclusiv preluarea autoturismului şi a contractului de leasing, însă autoturismul nu a fost predat, deoarece fusese vândut către partea vătămată P.M.
După ce a intrat în posesia autoturismului marca C., de la partea vătămată P.M., inculpatul G.F.T.S. a întreprins acţiuni pentru vânzarea acestuia, sens în care a identificat un anunţ pe internet, prin care partea vătămată C.L.M. din Braşov oferea spre vânzare un autoturism marca D. I-a trimis acestei părţi vătămate un SMS pe telefonul mobil, propunându-i să facă schimb de autoturisme, iar partea vătămată să-i mai dea şi o diferenţă de bani.
Partea vătămată C.L.M. a sunat la numărul de telefon de la care a primit acel SMS, la care a răspuns un bărbat care s-a recomandat P.L., spunând că este fratele proprietarului autoturismului marca C., acesta din urmă fiind preot şi datorită profesiei nu se poate ocupa personal de vânzarea propriului autoturism.
În aceeaşi zi, partea vătămată a primit prin e-mail mai multe fotografii ale autoturismului marca C., imagini care l-au făcut pe acesta să fie mulţumit de aspectul maşinii, astfel că la data de 21 martie 2010, după o înţelegere prealabilă cu inculpatul G.F.T.S., s-a deplasat de la Braşov la Oneşti cu autoturismul marca D., fiind însoţit de mama sa, C.M. şi un prieten B.C. S-a întâlnit la ieşirea din Oneşti cu inculpatul, care în continuare s-a prezentat ca fiind fratele lui P.M., respectiv P.L., s-au înţeles să încheie tranzacţia, astfel încât s-a efectuat schimbul de maşini, partea vătămată C.L.M. plătind şi diferenţa de 6.000 RON.
În urma acestei tranzacţii a fost încheiat un act sub semnătură privată, o chitanţă, care a fost scrisă de partea vătămată şi semnată de inculpat în fals, la rubrica „Vânzător”, cât şi la rubrica „Delegat”.
Totodată, inculpatul i-a înmânat părţii vătămate C.L.M. actele maşinii, precum şi o copie xerox de pe buletinul părţii vătămate P.M., fără însă a-i aduce la cunoştinţă că autoturismul provine dintr-o tranzacţie frauduloasă, urmare inducerii în eroare a părţii vătămate P.M., astfel încât urma să întâmpine probleme la înmatricularea autoturismului.
În realitate, partea vătămată C.L.M. nu a reuşit să înmatriculeze autoturismul primit la schimb de la inculpatul G.F.T.S. întrucât acesta era înmatriculat pe numele celeilalte părţi vătămate P.M., dar a rămas în posesia acestui autoturism.
Şi după ce a intrat în posesia autoturismului marca D. primit la schimb de la partea vătămată C.L.M., inculpatul G.F.T.S. şi-a continuat activitatea, aceea de a obţine venituri ilicite din tranzacţii frauduloase cu autoturisme, sens în care a postat din nou anunţ cu privire la vânzarea acestui autoturism marca D., aşa cum a rezultat din înscrisul emanând de la SC N.D. SRL Bucureşti. Nu s-a putut stabili ce s-a întâmplat cu acest autoturism, cert este că la data când cauza se afla pe rolul Tribunalului Galaţi nu mai era în posesia inculpaţilor.
Tribunalul a apreciat că toate acuzaţiile aduse celor doi inculpaţi sunt întemeiate.
Ca o situaţie premisă se impunea a se preciza că competenţa acestei instanţe a fost atrasă de calitatea inculpatului G.F.T.S., de organ de cercetare al poliţiei judiciare, în conformitate cu disp. art. 27 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române coroborat cu art. 14 alin. (2) pct. 11 lit. e) din Legea nr. 360/2002 privind statutul poliţistului.
Sub un prim aspect s-a observat inconsecvenţa ambilor inculpaţi în declaraţiile date, ceea ce a denotat nesinceritatea acestora. Astfel, dacă iniţial aceştia nu au recunoscut nici o faptă, susţinând că nu au efectuat nici o tranzacţie cu părţile vătămate P.M. şi C.L.M., întrucât cesionase firma cu tot cu autoturismul marca C. către martorul B.C. şi că nu a fost niciodată în posesia unui autoturism marca D., ulterior, tot în cursul urmăririi penale, ambii inculpaţi au recunoscut faptele aşa cum au fost anterior expuse, motivându-le pe lipsa resurselor financiare, pentru ca, la instanţă, inculpaţii să revină din nou asupra declaraţiilor şi să susţină că au efectuat cele două tranzacţii, dar că părţii vătămate P.M. i-ar fi spus, la telefon, anterior momentului încheierii tranzacţiei că ratele de leasing nu sunt achitate la zi, iar părţii vătămate C.L.M. inculpatul G.F.T.S. i-a spus că este fratele lui P.M. tocmai pentru a o convinge să încheie tranzacţia, având în vedere suspiciunea mamei părţii vătămate.
Potrivit art. 69 C. proc. pen., declaraţiile inculpatului date pe parcursul procesului pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care se coroborează cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză.
În speţă, instanţa a reţinut că declaraţiile date de inculpaţi care pot fi reţinute ca mijloace de probă, deci care se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză sunt cele în care au expus faptele aşa cum au fost anterior menţionate, celelalte urmând a fi înlăturate.
A rezultat din întreg materialul probator administrat în cauză că ambii inculpaţi au avut încă de la început reprezentarea activităţii infracţionale, chiar şi-au premeditat-o raportat la afirmaţiile inculpaţilor că activitatea firmei suferise un regres şi nu mai puteau plăti ratele de leasing.
Inculpatul G.F.T.S. a recunoscut la instanţa că în anul 2009 postase mai multe anunţuri pe internet cu privire la vânzarea autoturismului marca C. şi că doar în primul anunţ a făcut menţiunea că ratele de leasing nu sunt achitate la zi, în anunţurile ulterioare nemaifăcând această precizare. În aceste condiţii era reală susţinerea părţii vătămate P.M. că atunci când el a văzut anunţul pe internet, în martie 2010, menţiunea că ratele autoturismului nu erau achitate la zi nu mai era făcută. În acest sens sunt şi anunţurile depuse la dosar de inculpat, postate în perioada 2009 - ianuarie 2010, deci anterior datei de 10 martie 2010, când partea vătămată P.M. a luat cunoştinţă despre anunţ şi când menţiunea cu privire la achitarea ratelor de leasing nu mai era făcută.
De asemenea, a fost fără relevanţă împrejurarea invocată de inculpatul G.F.T.S. că nu a cunoscut că contractul de leasing fusese reziliat, din moment ce la semnarea acestuia inculpatul a luat cunoştinţă de clauzele contractuale, printre care şi aceea cu privire la rezilierea unilaterală a contractului, în cazul neplăţii ratelor. Tot astfel, la încheierea contractului inculpatul a luat cunoştinţă că nu are drept de dispoziţie asupra autoturismului, ci doar dreptul de a-l folosi şi cu toate acestea a postat anunţ de vânzare a acestuia.
S-a menţionat atitudinea inculpaţilor, care, după ce au indus-o în eroare pe partea vătămată P.M. şi au obţinut un câştig ilegal de 5.000 euro, au pretins că aceasta „cu un singur telefon la finanţator se putea lămuri dacă autoturismul era sau nu achitat în totalitate”, susţinând că o persoană cu pregătirea şi profesia părţii vătămate (preot) nu putea fi indusă în eroare de o simplă afirmaţie referitoare la achitarea sau nu a ratelor la un contract de leasing.
Instanţa a apreciat că, în speţă, nu doar această inacţiune a inculpaţilor (aceea de a nu-i spune părţii vătămate P.M. că ratele de leasing nu au fost achitate la zi) a avut valenţele necesare inducerii în eroare a acestei părţi vătămate, ci întreaga desfăşurare a activităţii comisă de cei doi inculpaţi.
Inculpaţii nu şi-au bazat acţiunea doar pe simple afirmaţii, chiar dacă şi simpla minciună poate constitui, în anumite împrejurări, elementul material al infracţiunii de înşelăciune, ci aceştia au acţionat coordonat în vederea atingerii scopului, astfel: inculpatul G.F.T.S. i-a spus, într-o convorbire telefonică, părţii vătămate P.M. că autoturismul este achitat integral, dar nu l-a înmatriculat pentru că voia să-l vândă şi nu voia ca pe cartea de identitate să apară mai mulţi proprietari, aspect ce a rezultat din declaraţia şi plângerea acestei părţi vătămate, dar care a şi fost recunoscut de inculpatul G.F.T.S.; de asemenea, afirmaţia acestui inculpat că o va delega pentru încheierea tranzacţiei pe secretara firmei sale, care urma a se deplasa în municipiul Adjud cu unele probleme ale firmei, făcută tot în ideea de a induce în eroare pe partea vătămată, câtă vreme în Adjud s-a deplasat inculpata G.C.G., care nu avea nici o calitate în firma soacrei sale, firmă care nici nu mai avea activitate după cum au recunoscut ambii inculpaţi; faptul că ambii inculpaţi s-au deplasat la Adjud când au şi încheiat tranzacţia, dar inculpatul G.F.T.S. a stat ascuns la încheierea tranzacţiei participând doar inculpata G.C.G. şi partea vătămată P.M. însoţit fiind de soţia acestuia din urmă; cu acea ocazie inculpata G.C.G. a completat un formular de factură pe care a şi făcut unele menţiuni false, referitoare la prezenţa unei a 4-a persoane la tranzacţie, lucru neadevărat, iar ulterior nu şi-a mai recunoscut scrisul de pe acest înscris decât după efectuarea expertizei grafice. Comportarea inculpatului G.F.T.S. ulterioară încheierii acestei tranzacţii, respectiv postarea imediată a unui anunţ pe internet cu privirea la vânzarea autoturismului ce a făcut obiectul tranzacţiei cu P.M., duce la aceeaşi concluzie, că inculpatul nu a achiziţionat autovehiculul decât cu intenţia de a-l revinde şi a obţine un folos material, ştiind că legal actele nu puteau fi întocmite, autoturismul fiind pe numele lui P.M. Avându-se în vedere succesiunea faptelor, adică împrejurarea că inculpatul G.F.T.S. i-a cerut lui P.M. o copie a actului său de identitate, act pe care l-a folosit ulterior la tranzacţia cu cealaltă parte vătămată şi pentru a o convinge pe aceasta că este fratele lui P.M., s-a ajuns la concluzia că şi această activitate a fost făcută tot pentru inducerea în eroare a unei victime.
Inculpata G.C.G. a recunoscut că l-a auzit pe soţul său purtând convorbiri telefonice cu diverşi clienţi care intenţionau să cumpere autoturismul şi că în aceste discuţii soţul său afirma fie că ratele de leasing erau achitate, fie acestea nu erau achitate. În tot cazul la momentul încheierii tranzacţiei cu partea vătămată P.M. inculpata G.C.G. i-a spus acestuia că ratele sunt achitate la zi, aspect confirmat şi de soţia lui P.M. audiată ca martor. De asemenea, după încheierea acordului de voinţă între părţi cu privire la vânzarea autoturismului marca C., inculpata G.C.G. a completat factura fiscală ce atestă acea operaţiune, pe care a menţionat date nereale cu privire la data încheierii tranzacţiei şi persoana care ar fi asistat la aceasta, o anume B.R.
Declaraţia martorului propus în apărare de inculpaţi, C.I. nu a prezentat relevanţă atâta timp cât acesta a relatat aspecte pe care le-a cunoscut din spusele inculpatului G.F.T.S. şi nu a constatat personal şi oricum nu a putut preciza daca în discuţiile telefonice la care a asistat, dintre inculpat şi diferiţi clienţi care intenţionau să-i cumpere autoturismul inculpatului s-ar fi aflat şi partea vătămată P.M.
Nu a fost lipsită de importanţă activitatea inculpaţilor referitoare la cesionarea firmei către martorul B.C. Astfel, la dosarul de urmărire penală există două procese-verbale prin care inculpata G.C.G. preda martorului B.C. documentele firmei şi autoturismul marca C. Trecând peste faptul că în ambele procese-verbale a fost modificată data la care a avut loc această operaţiune, probabil pentru a se acredita ideea că la data presupusei fapte cu P.M., 10 martie 2010, autoturismul nu mai era în posesia inculpaţilor, aceştia au susţinut iniţial că şi autoturismul a fost predat martorului B.C. şi deci nu a putut face obiectul tranzacţiei dintre cei doi inculpaţi şi partea vătămată P.M. însă după audierea acestui martor au revenit şi au afirmat că autoturismul nu a făcut obiectul cesiunii.
Referitor la tranzacţia efectuată cu partea vătămată C.L.M., inculpatul G.F.T.S. a indus-o în eroare prin aceea că s-a prezentat în mod mincinos ca fiind fratele părţii vătămate P.M., respectiv P.L., susţinând că această parte vătămată, datorită profesiei sale, aceea de preot, nu putea participa la încheierea de astfel de tranzacţii.
De altfel, inculpatul G.F.T.S. a invocat şi el că datorită profesiei sale nu a participat personal la încheierea tranzacţiei cu partea vătămată P.M., dar argumentul invocat la prima tranzacţie nu l-a împiedicat pe inculpat să încheie a doua tranzacţie, operând în acelaşi mod, prin inducerea în eroare a părţii vătămate C.L.M.
Revenind la înţelegerea încheiată cu această din urmă partea vătămată, la care a participat doar inculpatul G.F.T.S., nu şi soţia sa, inculpatul i-a ascuns părţii vătămate că autoturismul nu putea fi înmatriculat pe numele său, întrucât vânzătorul nu era proprietar în acte, iar partea vătămată C.L.M. a şi precizat că dacă ar fi cunoscut această împrejurare în mod categoric nu ar fi fost de acord să facă tranzacţia cu inculpatul.
Împrejurarea că ambele părţi vătămate au fost de bună credinţă a rezultat şi din faptul că anterior formulării plângerii penale, acestea au luat legătura una cu cealaltă şi au încercat să rezolve amiabil problema înmatriculării autoturismelor, însă P.M. nu a fost de acord pentru că rămânea cu paguba nerecuperată.
Inducerea în eroare a părţilor vătămate P.M. şi C.L.M. a fost realizată de inculpaţi cu ocazia încheierii contractelor dintre părţi referitoare la vânzarea-cumpărarea autoturismelor marca C., ştiut fiind că vânzarea-cumpărarea are loc la momentul încheierii acordului de voinţă între părţi chiar dacă nu a fost întocmit vreun înscris în acel moment, cu excepţia actelor pentru care forma autentică este prevăzută ad validitatem.
Oricum, în speţă au fost întocmite şi înscrisuri cu acea ocazie, respectiv factura şi contractul de vânzare-cumpărare, deci apărarea inculpatului G.F.T.S. că acest din urmă înscris care a fost semnat de el atât la rubrica „Vânzător”, cât şi la aceea de „Frate vânzător” nu a avut valoare juridică, nu a fost întemeiată, având în vedere că prin acest înscris s-a transmis proprietatea asupra autoturismului marca C.
Activitatea de inducere în eroare a celor două părţi vătămate a avut un rol esenţial în încheierea tranzacţiilor, căci ambele părţi vătămate au declarat că dacă aveau cunoştinţă despre aspectele nereale susţinute de inculpaţi nu încheiau contractele.
Faţă de cele expuse instanţa a reţinut că inculpaţii au comis faptele pentru care au fost trimişi în judecată şi care au fost probate cu plângerile şi declaraţiile părţilor vătămate, declaraţiile de recunoaştere ale inculpaţilor aşa cum au fost anterior menţionate, contractul de leasing cu privire la autoturismul marca C., înscrisurile referitoare la caracteristicile celor două autoturisme implicate în tranzacţie, declaraţiile martorilor, cele două înscrisuri întocmite cu ocazia încheierii celor două tranzacţii, procesele-verbale de recunoaştere şi cele de recunoaştere după fotografii, raportul de constatare medico-legală.
În drept, faptele inculpatului G.F.T.S. care în luna martie 2010 împreună cu soţia sa a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., cu prilejul încheierii contractului referitor la schimbul de autoturisme, afirmând că ratele de leasing sunt achitate la zi şi că va delega pe secretara firmei să se ocupe de tranzacţie, iar la data de 21 martie 2010 a indus-o în eroare şi pe partea vătămată C.L.M. cu ocazia schimbului dintre autoturismele marca C. şi marca D., afirmând că este frate cu proprietarul din acte al primului autoturism şi ascunzându-i că acesta fusese obţinut printr-o tranzacţie frauduloasă, cu această din urmă ocazie semnând în fals un înscris atât la rubrica „Vânzător” cu numele P.M., cât şi la cea de „Fratele vânzătorului”, cu numele de P.L., au întrunit elementele constitutive a două infracţiuni de înşelăciune şi una de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
Faptele inculpatei G.C.G. care în luna martie 2010 a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., în sensul că atunci când a avut loc schimbul între autoturismele marca C şi diferenţa de 5.000 euro, i-a precizat că ratele de leasing privind primul autoturism sunt achitate la zi, schimbul având loc la data de 10 martie 2010 şi că ea este secretară la firma ce achiziţionase în leasing autoturismul supus schimbului şi tot cu acea ocazie a consemnat date false pe factura fiscală întocmită, atestând împrejurarea nereală că la acea tranzacţie s-ar fi aflat şi o altă persoană, B.R., au întrunit elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi art. 290 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
La individualizarea pedepselor ce se vor aplica inculpaţilor, prima instanţă a avut în vedere criteriile generale de individualizare, prev. de art. 72 C. pen., respectiv limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunile comise, gradul de pericol social al acestora şi circumstanţele reale ale comiterii infracţiunilor, dar şi datele în circumstanţă ale persoanei inculpaţilor.
Pentru inculpatul G.F.T.S. instanţa a avut în vedere că acesta a fost cu iniţiativa comiterii infracţiunilor, a comis mai multe infracţiuni decât soţia sa şi, cu precădere, funcţia acestuia, de poliţist în cadrul Politiei municipiului Roman, judeţul Neamţ, aceasta din urmă obligându-l să se abţină de la comiterea de fapte de natură a aduce atingere prestigiului statutului de poliţist. În plus a ţinut seama şi de atitudinea lui procesuală inconsecventă şi nesinceră.
Având în vedere aceste criterii, instanţa a apreciat că scopul educativ-preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins şi fără executarea acesteia în regim de detenţie, în cauză făcându-se aplicarea art. 861, 862 C. pen. referitoare la suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
A atras atenţia inculpatului asupra disp. art. 864 C. pen. referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, dacă comite din nou o infracţiune, cu intenţie şi în cursul termenului de încercare sau dacă nu îndeplineşte, cu rea-credinţă, măsurile de supraveghere la care a fost obligat prin sentinţa Tribunalului.
Inculpatul a fost obligat să se supună măsurilor de supraveghere prevăzute de art. 863 C. pen., pe durata termenului de încercare, obligaţii care au fost monitorizate de Serviciul de Probaţiune de pe lângă Tribunalul Neamţ.
Pentru inculpata G.C.G. instanţa a avut în vedere faptul că ea a participat doar la inducerea în eroare a părţii vătămate P.M., împrejurarea că are un minor în întreţinere, nu are antecedente penale şi faptul că a fost atrasă de soţul ei în această activitate infracţională, aspecte faţă de care s-a apreciat că scopul educativ-preventiv al pedepsei, prevăzut de art. 52 C. pen., poate fi atins şi prin aplicarea unor pedepse orientate sub minimul special prevăzut de lege, ca urmare a reţinerii circumstanţelor atenuante prev. de art. 74 lit. a) C. pen., fără executarea acesteia, în cauză făcându-se aplicarea art. 81, 82 C. pen., referitoare la suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
A atras atenţia inculpatei asupra disp. art. 83 C. pen., referitoare la revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei, dacă comite din nou o infracţiune, cu intenţie şi în cursul termenului de încercare.
În soluţionarea laturii civile, instanţa a avut în vedere prevederile art. 346 şi art. 348 C. proc. pen. Astfel, în virtutea principiului restabilirii situaţiei anterioare infracţiunii şi având în vedere că înscrisurile întocmite între părţi au fost urmarea comiterii unor infracţiuni, instanţa le-a desfiinţat, respectiv factura încheiată între SC C.S. SRL Roman şi P.M. la data de 03 octombrie 2010 şi a înscrisului sub semnătură privată denumit „contract de vânzare-cumpărare”, prin care P.M. vinde lui C.L. autoturismul marca C.
Ca o consecinţă a desfiinţării înscrisurilor şi conform art. 170 C. proc. pen., instanţa a dispus ca autoturismul marca C. să revină în posesia proprietarului, respectiv a părţii vătămate P.M., în acest sens obligându-se partea vătămată C.L.M. să-l restituie, având în vedere că autoturismul se afla în posesia acestei părţi.
Aceeaşi soluţie s-ar fi impus şi cu privire la autoturismul părţii vătămate C.L.M., marca D., pe care l-a dat la schimb inculpaţilor, însă acesta nu se mai află în posesia lor şi nu a rezultat din dosar în posesia cui se află la acest moment.
Având în vedere că în speţă au fost întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, prin faptele lor inculpaţii cauzându-le prejudicii părţilor vătămate de 5.000 euro părţii vătămate P.M., bani pe care i-a înmânat inculpaţilor şi necontestaţi de aceştia şi 6.000 RON părţii vătămate C.L.M., bani remişi inculpatului G.F.T.S., plus contravaloarea autoturismului marca D., nerecuperat de această parte vătămată, instanţa i-a obligat pe inculpaţi la repararea pagubelor.
Întrucât până la data soluţionării cauzei prejudiciile cauzate celor două părţi vătămate au rămas nerecuperate şi conform art. 163 alin. (1) C. proc. pen., având în vedere că măsurile asigurătorii se iau şi în vederea recuperării pagubelor produse prin infracţiuni, instanţa a menţinut măsura sechestrului asigurător instituită asupra bunurilor mobile şi imobile ale ambilor inculpaţi, până la achitarea integrală a despăgubirilor civile la care aceştia au fost obligaţi prin sentinţa Tribunalului.
Împotriva acestei hotărâri au formulat apel în termen legal inculpaţii G.F.T.S. şi G.C.G. care au apreciat hotărârea instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică din următoarele considerente:
a) Nu s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor reţinute în sarcina lor, înstrăinarea celor două autoturisme către părţile vătămate nefiind făcute cu intenţia de inducere în eroare a acestora şi, pe cale de consecinţă, litigiul în speţă are caracter civil şi nu penal.
b) Schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului în ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii vătămate P.M. în sensul înlăturării alin. (2) şi (3) pentru inculpatul G.F.T.S. deoarece inducerea în eroare nu s-a făcut prin calităţi mincinoase şi nici cu ocazia încheierii contractului motivat de faptul că inculpatul nu a fost prezent la momentul înstrăinării autoturismului către partea vătămată.
c) Schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatei G.C.G. în sensul înlăturării alin. (2) deoarece nu s-a folosit de calităţi mincinoase, aceasta fiind secretara şi contabila societăţii SC C.S. SRL.
Prin decizia penală nr. 145/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, s-a dispus:
S-au respins, ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii G.F.T.S. şi G.C.G. împotriva sentinţei penale nr. 288 din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Vrancea.
În baza disp. art. 193 C. proc. pen. a obligat pe fiecare dintre inculpaţi la plata sumei de câte 200 RON fiecare către partea vătămată C.L.M., cu titlul de cheltuieli judiciare efectuate de acesta în apel (cheltuieli de transport).
În baza disp. art. 192 C. proc. pen. a obligat pe fiecare inculpat la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare în apel, din care suma de 150 RON reprezentând onorariul parţial al apărătorului desemnat din oficiu (avocat S.J.A.) a fost avansat din fondurile Ministerului Justiţiei către Baroul Galaţi.
Analizând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de lege, Curtea a reţinut următoarele:
În mod judicios instanţa de fond a constatat săvârşirea faptelor cu vinovăţie de către inculpaţi şi a dat acestora încadrarea juridică corespunzătoare prevederilor legale.
A. În ceea ce priveşte probele ce stabilesc vinovăţia inculpaţilor
Raportat la situaţia de fapt, vinovăţia inculpaţilor a rezultat din următoarele probe:
a) În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii vătămate P.M.:
- Inculpatul G.F.T.S. a postat pe internet anunţ de vânzare a autoturismului marca C., fără să precizeze că ratele de leasing nu erau achitate la zi în condiţiile în care, conform clauzelor contractuale, cunoştea că nu are drept de dispoziţie asupra autoturismului, ci doar dreptul de folosinţă. Inculpatul nu putea înstrăina autoturismul decât cu acordul firmei de leasing şi cu toate acestea a postat pe internet anunţuri de vânzare.
- Din declaraţia părţii vătămate P.M. a rezultat că, cu ocazia discuţiilor telefonice purtate cu inculpatul G.F.T.S., nu i s-a adus la cunoştinţă faptul că autoturismul nu avea ratele achitate la zi către firma de leasing.
- Declaraţia coinculpatei G.C.G. care în faza de urmărire penală a precizat că inculpatul G.F.T.S. i-ar fi spus părţii vătămate P.M. că ratele autoturismului sunt achitate la zi. Aceste susţineri ale inculpatei au fost confirmate şi de soţia părţii vătămate P.M., audiată ca martor, P.G.
- Declaraţiile date de inculpatul G.F.T.S. în faza de urmărire penală, în care a recunoscut, în prezenţa apărătorului ales, faptele săvârşite în care precizează că nu a adus discutării la telefon cu partea vătămată P.M. faptul că nu erau achitate ratele la autoturism pe o perioadă de 3 ani de zile, şi nici valoarea reziduală a acestuia.
- Înscrisurile folosite de inculpat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare prin intermediul coinculpatei G.C.G. respectiv factura folosită la înstrăinarea autoturismului către partea vătămată P.M.
Toate acestea au format convingerea instanţei că inculpatul G.F.T.S. a acţionat cu intenţia de inducere în eroare a părţii vătămate P.M., determinându-l pe acesta să cumpere autoturismul inculpatului dând la schimb autoturismul său plus suma de 5.000 euro, în condiţiile în care nu i-a prezentat adevărata situaţie a autovehiculului în sensul că nu putea fi înstrăinat neavând ratele de leasing achitate la zi, fiind restante de 3 ani de zile, situaţie care, dacă ar fi fost cunoscută de partea vătămată, acesta nu ar mai fi încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
b) În ceea ce priveşte infracţiunea de înşelăciune în dauna părţii vătămate C.L.M.:
- Vinovăţia inculpatului a rezultat din declaraţiile părţii vătămate C.L.M. în care s-a precizat că inculpatul G.F.T.S. a indus în eroare pe partea vătămată prezentându-se ca fiind fratele numitului P.M. (partea vătămată de la care cumpărase autoturismul în urma schimbului efectuat);
- Faptul că tot din declaraţia părţii vătămate C.L.M. a rezultat că inculpatul i-a ascuns faptul că autoturismul nu va putea fi înmatriculat pe numele său, întrucât vânzătorul nu era proprietar în acte, situaţie în care, dacă ar fi cunoscut acest lucru, C.L.M. nu ar mai fi cumpărat autoturismul de la inculpat.
- Actul de vânzare-cumpărare încheiat cu partea vătămată în care a semnat la vânzător ca fiind fratele acestuia, dându-se drept P.L.
- Declaraţiile martorilor B.G., C.M. prezente la momentul încheierii contractului între partea vătămată şi inculpat.
Şi în acest caz au fost întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune deoarece la momentul încheierii contractului inculpatul cunoştea că autoturismul care îl vinde provine dintr-o tranzacţie frauduloasă ca urmare a inducerii în eroare a părţii vătămate P.M., astfel încât acesta nu urma să aibă probleme la înmatricularea autovehiculului. Relevant în acest sens, pe latură subiectivă, este declaraţia părţii vătămate C.L.M. care precizează că dacă ar fi ştiut că autoturismul nu va putea fi înmatriculat deoarece proprietarul a fost înşelat la rândul său şi nu este de acord să perfecteze actele de vânzare-cumpărare, nu ar mai fi achiziţionat acest autovehicul.
B. În ceea ce priveşte vinovăţia inculpatei G.C.G.:
- Declaraţia părţii vătămate P.M. care a precizat că inculpatul G.F.T.S. i-a spus că se vor întâlni în vederea vânzării autoturismului la Adjud, unde secretara sa are o problemă de serviciu şi urma să facă schimbul de autoturisme plus urma să se plătească diferenţa de 5.000 euro.
- Inculpata a cunoscut că autoturismul ce urma să fie vândut părţii vătămate P.M. nu avea ratele achitate la zi şi, pe cale de consecinţă, nu putea fi înstrăinat şi nu a adus la cunoştinţă acest aspect părţii vătămate la momentul încheierii tranzacţiei.
- La momentul când s-a deplasat la Adjud, unde s-a întâlnit cu partea vătămată P.M. şi soţia acestuia, inculpata a susţinut că a fost desemnată de administratorul societăţii să vândă respectivul autoturism, prezentând o factură care deja era completată, mai puţin la rubrica „Cumpărător”, datată din 03 octombrie 2010 în loc de 10 martie 2010, şi în care figura trecută încă o persoană ca fiind prezentă la momentul încheierii actului, factură în care erau menţionate date nereale atât cu privire la data încheierii tranzacţiei, cât şi persoana care a asistat la aceasta, respectiv numita B.R., act semnat, conform expertizei efectuată în cauză, de către inculpată.
Toate acestea au format convingerea instanţei că inculpata a acţionat cu intenţia de a induce în eroare pe partea vătămată P.M. cu ocazia vânzării autoturismului către acesta, neaducând la cunoştinţă vânzătorului aspecte esenţiale care dacă ar fi fost cunoscute de acesta nu s-ar mai fi încheiat tranzacţia şi folosindu-se de un înscris sub semnătură privată care conţinea elemente nereale în încheierea tranzacţiei de vânzare-cumpărare.
În consecinţă, Curtea a apreciat că probele administrate în cauză stabilesc vinovăţia inculpaţilor cu privire la faptele deduse judecăţii.
C. Referitor la încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor
Curtea a apreciat că faptele inculpatului G.F.T.S. care în luna martie 2010 împreună cu soţia sa a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., cu prilejul încheierii contractului referitor la schimbul de autoturisme, afirmând că ratele de leasing sunt achitate la zi şi că va delega pe secretara firmei să se ocupe de tranzacţie, iar la data de 21 martie 2010 a indus-o în eroare şi pe partea vătămată C.L.M. cu ocazia schimbului dintre autoturismele marca C. şi marca D., afirmând că este frate cu proprietarul din acte al primului autoturism şi ascunzându-i că acesta fusese obţinut printr-o tranzacţie frauduloasă, cu această din urma ocazie semnând în fals un înscris atât la rubrica „Vânzător” cu numele P.M., cât şi la cea de „Fratele vânzătorului”, cu numele de P.L., întrunesc elementele constitutive a două infracţiuni de înşelăciune şi una de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., art. 290 C. pen. şi art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
Faptele inculpatei G.C.G. care în luna martie 2010 a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., în sensul că atunci când a avut loc schimbul între autoturismele marca C. şi diferenţa de 5.000 euro, i-a precizat că ratele de leasing privind primul autoturism sunt achitate la zi, schimbul având loc la data de 10 martie 2010 şi că ea este secretară la firma ce achiziţionase în leasing autoturismul supus schimbului şi tot cu acea ocazie a consemnat date false pe factura fiscală întocmită, atestând împrejurarea nereală că la acea tranzacţie s-ar fi aflat şi o altă persoană, B.R., întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) C. pen. şi art. 290 C. pen., ambele cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., referitoare la concursul real de infracţiuni.
În consecinţă s-a respins cererea inculpatului G.F.T.S. de înlăturare a alin. (2) şi (3) din încadrarea juridică a faptei deoarece la alin. (2) al art. 215 se prevede că înşelăciunea poate fi săvârşită prin orice alte mijloace frauduloase şi că nu este obligatoriu ca mijlocul fraudulos să constituie el însuşi o infracţiune.
Pe cale de consecinţă activitatea inculpaţilor care, atât înainte de încheierea contractului, cât şi pe timpul acestuia, au prezentat situaţia autoturismului înstrăinat ca fiind cu ratele de leasing achitate, a constituit mijlocul fraudulos prin care s-a realizat inducerea în eroare a părţii vătămate. Aceeaşi motivare s-a aplicat şi inculpatei G.C.G. care a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei prin înlăturarea alin. (2). În plus, pentru inculpata G.C.G. s-a reţinut că aceasta s-a prezentat ca fiind persoana împuternicită de şef pentru încheierea tranzacţiei de vânzare-cumpărare a autoturismului către partea vătămată P.M., ca fiind reprezentanta acesteia şi ascunzându-şi adevărata calitate ce o avea, respectiv de soţie a inculpatului G.F.T.S. Folosirea acestei calităţi a întărit convingerea părţilor vătămate că tranzacţia de vânzare-cumpărare are un caracter licit.
În ceea ce priveşte cererea inculpatului G.F.T.S. de înlăturare a alin. (3) din încadrarea juridică a faptei deoarece nu a fost prezentă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare este nefondată, deoarece inculpatul a acţionat în vederea inducerii în eroare a părţii vătămate menţionând în discuţiile telefonice purtate că autoturismul său are taxele de leasing achitate şi a menţinut inducerea în eroare a părţii vătămate după încheierea tranzacţiei în sensul că nu a mai remis acesteia chitanţa solicitată de aceasta prin care să facă dovada plăţii efectuate, precum şi actele solicitate că plata ratelor de leasing fusese deja efectuată, inculpatul nemairăspunzând la apelurile telefonice ale părţii vătămate. În acest mod inculpatul a urmărit atât inducerea, cât şi menţinerea în eroare a părţii vătămate P.M.
În consecinţă, faţă de cele menţionate mai sus s-au respins ca nefondate cererile inculpaţilor de schimbare a încadrării juridice a faptelor.
În condiţiile în care instanţa de fond a efectuat o judicioasă operaţiune de individualizare a pedepselor cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. şi a avut în vedere atât gradul de pericol social al faptelor reţinute în sarcina inculpaţilor urmările produse, dar şi persoana lor, care au fost la primul impact cu legea penală, aplicând pedepse legale şi temeinice ce au fost menţinute, apelurile declarate de inculpaţi au fost nefondate.
În concluzie, faţă de cele menţionate mai sus, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de inculpaţii G.F.T.S. şi G.C.G.
Văzând şi disp. art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
Împotriva acestei decizii au declarat recurs inculpaţii G.F.T.S. şi G.C.G.
Pentru inculpatul G.F.T.S. s-a solicitat casarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Galaţi ca fiind netemeinică şi nelegală, iar pe fondul cauzei achitarea inculpatului în baza dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen.
S-a apreciat în susţinerea recursului că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată. Astfel, cu privire la infracţiunea de înşelăciune săvârşită asupra părţii vătămate P.M. a arătat că din probele administrate rezultă că în cadrul discuţiilor purtate cu partea vătămată cu privire la schimbul de autoturisme inculpatul i-a adus la cunoştinţă faptul că autoturismul era în leasing şi mai avea rate de plătit şi, totodată, din cartea de identitate a autoturismului rezulta că proprietarul era o societate de leasing; de altfel din probele administrate în cauză a rezultat şi faptul că partea vătămată s-a deplasat la Bucureşti pentru a discuta cu reprezentanţii societăţii de leasing.
Acelaşi apărător a arătat, cu privire la cea de a doua infracţiune de înşelăciune săvârşită asupra părţii vătămate C.L.M., faptul că s-a reţinut că autoturismul ce urma să facă obiectul schimbului era obţinut dintr-o tranzacţie frauduloasă. Referitor la folosirea de calităţi mincinoase s-a reţinut că inculpatul s-a prezentat ca fiind fratele proprietarului autoturismului apreciind că această împrejurare nu a fost de natură să determine partea vătămată să încheie contractul.
Pentru inculpata G.C.G. s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei pronunţată de Curtea de Apel Galaţi şi achitarea inculpatei în baza dispoziţiilor art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. A apreciat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
În subsidiar s-a solicitat aplicarea unei pedepse administrative potrivit art. 181 C. pen. şi, totodată, aplicarea legii penale mai favorabilă, care este legea veche.
Înalta Curte, analizând recursurile formulate prin prisma motivelor invocate, apreciază ca fondat doar recursul inculpatului G.F.T.S. şi doar în ceea ce priveşte aplicarea legii penale mai favorabile conform art. 5 C. pen. pentru considerentele ce vor fi expuse.
În susţinerea pct. 12 al art. 3859 C. proc. pen., ambii inculpaţi au apreciat în susţinerea recursului că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive pentru niciuna dintre infracţiunile pentru care au fost trimişi în judecată.
Deşi au invocat incidenţa cazului de casare mai sus menţionat, în dezvoltarea acestuia ambii inculpaţi au contestat practic situaţia de fapt, negând starea de fapt reţinută de cele două instanţe şi nu au arătat care sunt aspectele pentru care aceştia consideră că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune pentru care au fost trimişi în judecată şi condamnaţi.
Motivele de recurs astfel cum au fost susţinute se întemeiază practic pe o lipsă de inducere în eroare ca efect al reinterpretării situaţiei de fapt raportat la prima faptă comisă în dauna părţii vătămate P.M., arătându-se că din probele administrate rezultă că în cadrul discuţiilor purtate cu partea vătămată cu privire la schimbul de autoturisme inculpatul i-a adus la cunoştinţă faptul că autoturismul era în leasing şi mai avea rate de plătit şi totodată, din cartea de identitate a autoturismului rezulta că proprietarul era o societate de leasing; iar cu privire la a doua faptă de înşelăciune săvârşită asupra părţii vătămate C.L.M., faptul că s-a reţinut că autoturismul ce urma să facă obiectul schimbului era obţinut dintr-o tranzacţie frauduloasă şi că inculpatul s-a prezentat ca fiind fratele proprietarului autoturismului, apreciază că această împrejurare nu a fost de natură să determine partea vătămată să încheie contractul.
Toate aspectele invocate de recurent contravin situaţiei de fapt existente şi probate în cauză acesta nu a arătat raportat la situaţia reţinută şi probată care sunt aspectele de nelegalitate care ar determina şi ar atrage incidenţa cazului de casare invocat, solicitarea de achitare a inculpaţilor pe contestarea unei stări stabilite şi care nu mai poate fi supusă cenzurii în analizarea acestui caz de casare nu este posibilă şi ca atare solicitarea de achitare nu este admisibilă.
Pentru a putea fi incident acest caz de casare recurentul trebuie prin raportare la situaţia de fapt stabilită în cauză să arate care elemente nu sunt întrunite din conţinutul constitutiv al infracţiunii de înşelăciune pentru care acesta a fost trimis în judecată, ori prin modul în care acesta a criticat hotărârea pronunţată în cauză a încercat să schimbe situaţia de fapt susţinând de fapt pct. 18 care prin Legea nr. 2/2013 a fost abrogat.
Aceleaşi motive le-a invocat şi recurenta G.C.G. solicitarea principală fiind de achitare, întrucât nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunilor de înşelăciune pentru care a fost trimisă în judecată şi condamnată, iar în subsidiar a solicitat aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen.
Nici în ceea ce o priveşte pe această inculpată, Înalta Curte apreciază că nu este incident cazul de casare art. 3859 pct. 12 C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., contestarea situaţiei de fapt nu poate sta la baza analizării acestui caz de casare astfel cum a solicitat recurenta, nu poate fi admisă varianta înţelegerii greşite de către părţile vătămate a situaţiei juridice a autoturismului, atâta timp cât este neechivoc că au prezentat părţilor vătămate o situaţie trunchiată, situaţie care era departe de a fi una reală şi care a determinat încheierea contractelor.
Nu-şi găseşte suport nici solicitarea în ceea ce o priveşte pe această inculpată de aplicare a dispoziţiilor art. 181 C. pen.
Înalta Curte apreciază că pentru a se putea aprecia în mod concret gravitatea faptei şi pentru a se realiza o justă individualizare a pedepsei este necesar a se raporta fapta dedusă judecăţii la sistemul general de valori acceptat de societate şi care ar trebui să se reflecte în hotărârea pronunţată. De asemenea, este important a se analiza conţinutul concret al faptei, acţiunea sau inacţiunea concretă, mijloacele folosite, urmarea imediată şi în egală măsură caracterul şi importanţa obiectului infracţiunii, caracterul şi importanţa urmărilor acesteia, prejudiciul efectiv produs care trebuie să se reflecte în conţinutul hotărârii judecătoreşti pentru că evaluarea gravităţii faptei nu se poate realiza în absenţa unei analize serioase a vinovăţiei infractorului, a atitudinii psihice a acestuia faţă de fapta comisă şi urmările produse.
Ori raportând toate aceste criterii la speţa supusă analizei în prezenta cauză nu se poate admite că faptele inculpatei G.C.G., care în luna martie 2010 a indus-o în eroare pe partea vătămată P.M., în sensul că atunci când a avut loc schimbul între autoturismele marca C. şi diferenţa de 5.000 euro, i-a precizat că ratele de leasing privind primul autoturism sunt achitate la zi, schimbul având loc la data de 10 martie 2010 şi că ea este secretaăa la firma ce achiziţionase în leasing autoturismul supus schimbului şi tot cu acea ocazie a consemnat date false pe factura fiscală întocmită, atestând împrejurarea nereală că la acea tranzacţie s-ar fi aflat şi o altă persoană, B.R., sunt lipsite în mod vădit de importanţă sau că valorile sociale ocrotite de lege au fost minim lezate.
Cu privire la inculpatul G.F.T.S., Înalta Curte apreciază că sunt incidente dispoziţiile legii penale mai favorabile, raportat la infracţiunile de înşelăciune pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi condamnat.
În analiza aplicării dispoziţiilor art. 5 C. pen., Înalta Curte se va raporta şi determina pe de o parte dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia şi faptele inculpatului în legea noua şi apoi va compara sancţiunile prevăzute de noul C. pen. pentru aceste infracţiuni şi dacă se circumscriu unor limite mai reduse în raport de reglementarea iniţială.
În analiza primului criteriu de determinarea a legii penale mai favorabile, respectiv dacă şi cum anume este încadrată juridic acuzaţia şi fapta în legea noua Înalta Curte constată că alin. (3) al art. 215 C. pen. nu mai este incident în cauză, respectiv legea nouă elimină o condiţie ce dădea faptei caracter calificat (prin dezîncriminarea acestei forme circumscrisă alin. (3) al infracţiunii de înşelăciune din vechiul C. pen.), fără însă a fi afectată existenţa infracţiunii în forma sa de bază.
Întrucât legea nouă elimină o condiţie ce dădea faptei caracter calificat, aceasta devine astfel mai favorabilă, deoarece conduce la înlăturarea formei ce imprima faptei caracter mai grav, astfel că încadrarea juridică a faptei urmează a se face în raport de legea nouă reţinându-se încadrarea juridică a infracţiunii în forma actuală.
Al doilea criteriu de analiză impune a se verifica sancţiunile prevăzute de noul C. pen. pentru aceste infracţiuni şi dacă ele se circumscriu unor limite mai reduse în raport de reglementarea iniţială.
Comparaţia se impune a se face în acest caz, între legea veche care sancţionează fapta recurentului în limitele prevăzute pentru varianta agravantă a infracţiunii şi legea nouă care sancţionează aceeaşi faptă în limitele prevăzute pentru noua variantă şi care înlătură agravanta de la alin. (3) al art. 215 din vechiul C. pen.
Astfel, legea veche prevedea o sancţiune de la 3 ani la 15 ani, iar legea nouă prevede o sancţiune de la 1 la 5 ani. Sancţiunea individualizată de către instanţa de fond şi menţinută de către instanţa de apel a fost orientată către minim, astfel că întrucât şi sub aspectul sancţiunilor prevăzute de noul C. pen. în conţinutul articolelor prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen., pedepsele prevăzute de lege sunt într-un cuantum mai redus, se constată că şi din acest punct de vedere legea nouă este mai favorabilă, sens în care Înalta Curte va reduce proporţional sancţiunea stabilită de instanţa de fond şi menţinută de instanţa de apel în raport cu limitele prevăzute de legea nouă.
Raportat la infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată reglementată actual de dispoziţiile art. 322 C. pen., Înalta Curte, prin raportare la acest ultim criteriu analizat anterior, constată că legea veche este legea mai favorabilă şi aceasta întrucât legea veche prevedea o sancţiune de la 3 luni la 2 ani sau cu amenda, iar legea nouă prevede o sancţiune de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda; astfel că va menţine pedeapsa stabilită de instanţe.
Întrucât infracţiunile comise de inculpatul recurent în prezenta cauză sunt concurente, Înalta Curte va face analiza şi a acestei instituţii autonome, respectiv a regulilor care reglementează concursul de infracţiuni, care în prezent prevăd un regim sancţionator mult mai sever şi aceasta întrucât dispoziţiile ce reglementează în prezent această instituţie regăsite în dispoziţiile art. 38 C. pen. raportat la art. 39 lit. b) C. pen. impun aplicarea obligatorie a unui spor de pedeapsă de o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate, ceea ce ar determina ca în final pedeapsa rezultantă de executat a inculpatului să fie mult mai mare.
Toate aceste aspecte relevă aşadar în considerarea celor expuse anterior că legea penală veche este legea mai favorabilă care lasă la latitudinea instanţei în cadrul procesului de individualizare aplicarea sau nu a sporului de pedeapsă astfel încât va menţine regulile aplicate în cadrul concursului de infracţiuni în reglementarea prevăzută de C. pen. din 1969.
Analiza incidenţei dispoziţiilor art. 5 C. pen. impune, de asemenea, în opinia Înaltei Curţi examinarea incidenţei şi a instituţiei autonome a suspendării condiţionate a executării pedepsei astfel cum este reglementată în dispoziţiile art. 15 din Legea nr. 187/2012 care prevede în alin. (1) că „măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei aplicată în baza C. pen. din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a C. pen.”.
Cum inculpatului G.F.T.S. i-a fost aplicată de către instanţa de fond instituţia suspendării executării sub supraveghere, Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 187/2012, va menţine această măsură, însă va reduce durata termenului de încercare ca urmare a reducerii proporţionale a pedepselor aplicate inculpatului în raport de legea penală mai favorabilă identificată de către Înalta Curte ca fiind legea noua raportat la infracţiunile de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.
Pentru toate aceste considerente, cu strictă referire la inculpatul G.F.T.S., Înalta Curte va admite recursul formulat de acesta împotriva deciziei penale nr. 145/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Va casa în totalitate decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 288 din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Vrancea numai sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile şi în rejudecare:
Va face aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi în consecinţă:
Va descontopi pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului G.F.T.S. în pedepsele componente de 3 ani închisoare, 3 ani închisoare şi 6 luni închisoare pe care le repune în individualitatea lor.
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare (parte vătămată P.M.).
Va reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare (parte vătămată C.L.M.).
Va menţine pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. va dispune ca inculpatul G.F.T.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Va menţine dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni, (compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani) redus ca urmare a aplicării art. 5 C. pen.
Va menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Cât priveşte recursul inculpatei G.C.G., Înalta Curte constată că nu s-au identificat elemente care să determine aplicarea legii penale mai favorabile.
Inculpata a fost trimisă în judecată şi condamnată după cum urmează:
- 2 ani închisoare, pentru infracţiunea de înşelăciune, prev. de art. 215 alin. (1), (2) şi (3) C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen.;
- 2 luni închisoare, pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătura privată, prev. de art. 290 C. pen., cu aplicarea art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. e) teza I C. pen.
Analiza dispoziţiilor în baza cărora a fost condamnată inculpata relevă că în cadrul procesului de individualizare s-au reţinut în favoarea inculpatei dispoziţiile privitoare la circumstanţele atenuante prevăzute de art. 74 lit. a) C. pen. şi art. 76 lit. c) C. pen., circumstanţe care în actuala formă de reglementare dată de dispoziţiile art. 75 alin. (2) C. pen. nu se mai regăsesc.
Cum pedeapsa decurge din norma care încriminează fapta cu luarea în considerare a cauzelor care agravează sau atenuează răspunderea penală din acest punct de vedere, Înalta Curte apreciază că această unitate dintre faptă şi circumstanţele atenuante prevăzute de legea veche împiedică combinarea între ele a dispoziţiilor privitoare la circumstanţe şi faptă, pentru că acestea împreună stau la baza stabilirii cadrului legal în baza căruia se stabilişte pedeapsa şi se individualizează sancţiunea sau altfel spus circumstanţele indiferent de natura lor ţin de faptă şi încadrarea juridică a acesteia, iar dacă acestea nu se mai regăsesc în legea nouă nu pot fi combinate, (respectiv încadrarea juridică dată de legea nouă şi circumstanţele atenuante prevăzute de legea veche), pentru determinarea legii penale mai favorabile.
În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. nu se mai regăseşte în actuala reglementare, astfel că raportat la valoarea juridică a acesteia prin raportare la efectele sale reglementate de art. 76 C. pen. legea veche este legea mai favorabilă şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 C. pen.
Raportat la considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata G.C.G. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat G.F.T.S., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Întrucât recursul inculpatului G.F.T.S. a fost admis, solicitarea de decontare a cheltuielilor efectuate în cadrul acestui proces este neîntemeiată, sens în care va respinge cererea formulată de partea vătămată C.L.M. privind decontarea cheltuielilor efectuate cu transportul cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de inculpatul G.F.T.S. împotriva deciziei penale nr. 145/A din 23 mai 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează în totalitate decizia penală atacată şi în parte sentinţa penală nr. 288 din 20 decembrie 2012 a Tribunalului Vrancea numai sub aspectul aplicării legii penale mai favorabile şi în rejudecare:
Face aplicarea dispoziţiilor art. 5 C. pen. şi, în consecinţă:
Descontopeşte pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare aplicată inculpatului G.F.T.S. în pedepsele componente de 3 ani închisoare, 3 ani închisoare şi 6 luni închisoare pe care le repune în individualitatea lor.
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare (parte vătămată P.M.).
Reduce pedeapsa aplicată inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. de la 3 ani închisoare la 2 ani şi 6 luni închisoare (parte vătămată C.L.M.).
Menţine pedeapsa de 6 luni închisoare aplicată inculpatului pentru infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută de art. 322 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen.
În baza art. 38 alin. (1) C. pen., art. 39 lit. b) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. dispune ca inculpatul G.F.T.S. să execute pedeapsa cea mai grea de 2 ani şi 6 luni închisoare.
Menţine dispoziţiile privind suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 4 ani şi 6 luni (compus din cuantumul pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani), redus ca urmare a aplicării art. 5 C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata G.C.G. împotriva aceleiaşi decizii penale.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat G.F.T.S., în sumă de 200 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Respinge cererea formulată de partea vătămată C.L.M. privind decontarea cheltuielilor efectuate cu transportul cu titlu de cheltuieli judiciare efectuate de părţi.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1079/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... | ICCJ. Decizia nr. 633/2014. Penal. înşelăciunea (art. 215... → |
|---|
