ICCJ. Decizia nr. 862/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175 C.p.). Omorul (art. 174 C.p.), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189 C.p.). Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 862/2014
Dosar nr. 2406/121/2012
Şedinţa publică din 11 martie 2014
Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa penală nr. 217 din 15 mai 2013 pronunţată de Tribunalul Galaţi a fost condamnat inculpatul L.D.V. la o pedeapsă principală de 16 ani închisoare şi la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen., pe o durată de 5 ani, după executarea pedepsei principale, pentru comiterea infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174 alin. (1), art. 175 lit. i) din C. pen.
A fost condamnat acelaşi inculpat la o pedeapsă de 4 ani închisoare, pentru comiterea infracţiunii de lipsire de libertate prev. de art. 189 alin. (1) din C. pen.
În baza art. 33-34 lit. b) şi 35 din C. pen. au fost contopite pedepsele de mai sus şi s-a dispus ca inculpatul L.D.V. să execute pedeapsa mai grea de 16 ani închisoare sporită la 18 ani, precum şi pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen. pe o durată de 5 ani.
Ş-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din C. pen.
S-a menţinut starea de arest a inculpatului L.D.V. şi conform art. 88 din C. pen. a dedus din pedeapsa principală rezultantă, durata executată de la 06 februarie 2012 la zi.
În baza art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpatul L.D.V., după rămânerea definitivă a hotărârii.
Au fost confiscate, în vederea distrugerii, patru cuţite aparţinând inculpatului şi de care s-a folosit la comiterea infracţiunii.
S-a dispus restituirea către inculpatul L.D.V. a următoarelor bunuri: 3 (trei) căni ceramice, 1 (un) pahar, 1 (un) pachet de ţigări „K. ” , 3 (trei) recipiente pet, bunuri aparţinând acestuia.
Au fost admise, în parte, pretenţiile cu titlu de daune morale şi, în consecinţă, fost obligat inculpatul la plata sumei de 50.000 lei, daune morale către partea civilă C.I.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 30.000 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă C.I.
A fost obligat inculpatul la plata sumei de 9.056 lei, cu titlu de daune materiale către partea civilă Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Apostol Andrei” Galaţi.
În baza art. 189 şi 191 din C. proc. pen. a fost obligat inculpatul la plata a 2.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Pentru a hotărî această hotărâre instanţa de fond a avut în vedere următoarele:
Inculpatul L.D.V. şi victima D.F. erau amici şi nu au avut, de-a lungul timpului, conflicte fizice sau verbale.
În ultima perioadă de timp, inculpatul locuia în apartamentul proprietatea mamei sale, apartament situat pe str. Siderurgiştilor. În condiţiile în care locuia singur în acest imobil, inculpatul obişnuia să permită vizita unor prieteni/cunoscuţi de-ai săi şi să organizeze unele petreceri, petreceri care, de cele mai multe ori se finalizau prin apelarea serviciului 112 de către alţi locatari.
În noaptea de 04/ 05 februarie 2012, inculpatul L.D.V. nu a dormit la domiciliu deoarece făcuse curăţenie în apartament şi mutase mobila din dormitor. A doua zi dimineaţa, 05 februarie 2012, inculpatul a revenit la domiciliu iar în jurul orelor 08:00 a ajuns şi prietena sa, martora S.G. În jurul orelor 11:00-12:00, inculpatul a fost sunat pe telefonul mobil de victima D.F. care, fiind prin zonă, l-a întrebat pe inculpat dacă poate veni în vizită. După ce inculpatul şi-a dat acordul, în cel mult 10 minute, au venit la locuinţa acestuia, victima D.F. şi martorul A.F.
Victima şi martorul A.F. au intrat, la invitaţia inculpatului, în apartament şi, respectiv în bucătăria apartamentului. In bucătărie, se afla şi martora S.O. care stătea pe un scaun şi mânca. Inculpatul L.D.V., victima şi martorul au început să consume vin dintr-o sticlă adusă de martora S.O. La câteva minute, în apartamentul inculpatului a venit şi martorul F.S. (vecin de-al inculpatului) care dorea să împrumute nişte bani de la inculpat. La acel moment, discuţiile dintre victimă şi inculpat erau unele fireşti, pe un ton normal, fără urmă de scandal.
La un moment dat, în timp ce inculpatul L.D.V. ţinea în mâini telefonul său şi al prietenii sale şi verifica agendele telefonice, victima D.F. l-a apucat de nas, în glumă. Enervat de atitudinea victimei şi de glumele făcute de aceasta, inculpatul a trântit telefoanele de gresia din bucătărie şi, din acel moment, a devenit agresiv verbal şi fizic. Ţipând, a reproşat victimei că-şi permite să facă astfel de glume cu el şi, înainte ca vreunul dintre cei prezenţi să intervină, inculpatul L.D.V. a scos din dulapul tip masă de bucătărie, două cuţite de bucătărie. Cu cele două cuţite în mâini, s-a repezit la victima D.F., ameninţând în acelaşi timp că o va omorî. Văzând acţiunile inculpatului, martorul F.S. a intervenit verbal în apărarea victimei şi a făcut un pas să se bage între aceasta şi inculpat, în condiţiile în care inculpatul avea în mâini cele două cuţite. Vădit enervat, inculpatul s-a întors cu cuţitele înspre martorul F.S., strigându-i pe un ton răspicat să nu se bage că altfel „bagă cuţitul în el, îl omoară”. Pentru a se apăra pe sine însuşi, martorul F.S. s-a retras.
În continuare, inculpatul L.D.V. s-a întors cu faţa din nou către victimă, având cele două cuţite în mâini, şi pe un ton răstit, a continuat să o ameninţe cu moartea pe aceasta, punându-i totodată unul din cuţite în zona gâtului. Vădit pusă în dificultate, victima a încercat să-l calmeze pe inculpat, spunându-i să se liniştească că-i va plăti telefoanele. într-o evidentă stare de surescitare nervoasă, inculpatul a continuat cu aceleaşi acţiuni, situaţie în care victima s-a retras înspre hol, cu spatele, şi a dat să-şi ia haina din cuier pentru a părăsi locuinţa inculpatului. In această împrejurare, inculpatul a mers după victima D.F. în hol şi, când aceasta a dat să deschidă uşa de la intrarea în apartament, inculpatul a încuiat uşa cu cheia şi a pus cheia în buzunar spunând „de aici nu mai pleci!”.
Speriată de ce i se întâmpla, victima D.F. a început să-şi ceară scuze şi a cerut inculpatului să se calmeze, oferindu-se să-i plătească telefonul spart. Cu cele două cuţite încă în mâini, inculpatul L.D.V. a determinat-o pe victimă să intre din nou în bucătărie, strigând că „nu se lasă până nu vede sânge”. În mod repetat şi vădit speriată, în condiţiile în care niciunul dintre martorii prezenţi nu îndrăzneau să intervină, victima a; cerut inculpatului să o lase să plece acasă. Inculpatul L.D.V. a continuat să ameninţe cu agresiunea şi, pentru că singurul spaţiu liber lăsat de inculpat era cel spre balcon, victima a ieşit pentru câteva secunde în balcon (geamul de la balcon era deschis) şi a revenit în bucătărie, într-o vădită stare de disperare.
În continuare, cu cele două cuţite în mâini, inculpatul L.D.V. a început să le ascută, unul de altul, agitându-se încontinuu. În aceste împrejurări şi în condiţiile în care, niciunul dintre martori nu avea puterea să intervină iar singura „cale liberă” era spre balcon, victima D.F. s-a repezit în balcon, s-a urcat pe pervazul ferestrei, cumva cu spatele spre exterior iar atunci când l-a văzut pe inculpat în pragul balconului, s-a aruncat în gol.
Spunând „s-a aruncat”, inculpatul a lăsat cuţitele pe masa tip bufet din bucătărie. Primul care s-a dus la geamul balconului a fost martorul A.F. care a strigat „măi, e mort”. Inculpatul L.D.V. a replicat ceva de genul „asta e” şi le-a descuiat uşa martorilor A.F. şi F.S. care, de altfel, au fost cei care au verificat starea victimei şi care au apelat la 112.
Inculpatul L.D.V. a introdus cuţitele în bufetul tip masă din bucătărie, după care a măturat cioburile, resturile de la telefonul spart şi a spălat podeaua. Pe parcursul acestor activităţi, a afirmat către martora S.O. că „asta e, îmi iau 20 ani de puşcărie”.
Până la sosirea echipajului de poliţie, inculpatul a determinat-o pe martora S.O. să nu declare nimic despre cele întâmplate, asigurând-o că-i va angaja un avocat.
Victima D.F. a fost internată la Spitalul Clinic de Urgenţă „Sfântul Apostol Andrei” Galaţi la data de 05 februarie 2012 iar la data de 26 februarie 2012, a decedat.
Din raportul preliminar de constatare medico-legal întocmit cu ocazia examinării medico-legale a victimei la. data internării, 05 februarie 2012, au rezultat următoarele:
- numitul D.F. prezenta leziuni traumatice de gravitate extremă;
- leziunile puteau data din 05 februarie 2012;
- necesita pentru vindecare 70-80 zile de îngrijiri medicale dacă nu surveneau complicaţii;
- interesând cutia toracică, plămânul şi vasele sanguine, leziunile au pus în primejdie viaţa numitului D.F.
Din raportul de constatare medico-legală întocmit cu ocazia autopsierii Victimei au rezultat următoarele:
- moartea victimei a fost violentă;
- ea s-a datorat insuficienţei cardio-respiratorii acute consecutive unui politraumatism cu traumatism cranio-cerebral cu fractură parieto-temporală dreapta, hemoragie meningee, contuzii cerebrale şi edem cerebral, traumatism toracic cu fracturi costale C2-C9 drepte, cu hemopneumotorax drept operat, complicat în evoluţie cu pleurezie purulentă dreapta şi bronhopneumonie;
- leziunile cranio-cerebrale, ca şi cele toraco-abdominale drepte cu fractură femurală dreapta, pot data din 05 februarie 2012, au putut fi produse prin căderea victimei de la înălţime de sub 10 metri, cu impact lateral drept cu solul;
- la necropsie nu s-au evidenţiat leziuni produse prin lovire activă;
- în sângele recoltat la internarea în spital, s-a dozat alcool etilic în concentraţie de 0,50g%0;
- grupa sanguină a victimei este OI, Rh pozitiv;
- între leziunile produse prin cădere şi deces există legătură de cauzalitate, deoarece traumatismul cranio-cerebral a fost grav, cu comă profundă CGS=3p. pe toată durata supravieţuirii; suprainfecţia ce a complicat evoluţia leziunilor pleuro-pulmonare a fost favorizată de elinostatismul prelungit Ia pat al pacientului comatos şi cu fractură de membru pelvin, cât şi de mişcările respiratorii ineficiente datorate fracturilor costale.
Situaţia faptică mai sus prezentată a fost dovedită în cauză cu următoarele mijloace de probă: declaraţiile inculpatului, declaraţiile martorilor oculari S.O., A.F. şi F.S.
În cadrul dezbaterilor pe fondul cauzei inculpatul a solicitat totodată, prin apărător, achitarea sa în temeiul dispoziţiilor art. 10 lit. d) C. proc. pen. motivat de faptul că nu a avut nici un moment intenţia de a ucide, moartea victimei fiind un rezultat care a depăşit intenţia sa, motivat de faptul că faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, respectiv lipsa intenţiei.
Instanţa a constatat că susţinerile inculpatului, respectiv că ameninţările nu au fost atât de grave si că totul a fost doar o glumă, sunt contrazise de declaraţiile martorilor oculari, A.F. şi F.S. Situaţia de fapt s-a conturat în sensul că victima nu a fost lăsată să părăsească apartamentul inculpatului atunci când a dorit, că pe toata perioada acestui incident victima a fost urmărită si ameninţată cu cele două cuţite de bucătărie pe care inculpatul le-a ţinut în apropierea zonei gâtului. S-a conturat de asemenea faptul că vorbele adresate si ameninţările nu lăsau posibilitatea acesteia de a vedea un sfârşit al conflictului în mod paşnic.
Ambii martori oculari au arătat că inculpatul i-a spus victimei „nu pleci de aici pana nu vad sânge” iar în momentul în care unul dintre martorii prezenţi a încercat să îi ia apărarea inculpatul a spus „nu te băga ca te omor si pe tine” martorilor le-a fost fiica, temându-se pentru propria lor siguranţă astfel încât nu au putut să intervină.
Dacă situaţia de fapt s-a conturat în această modalitate, s-a apreciat că se conturează si conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor dar si conţinutul constitutiv al infracţiunii de lipsire de libertate în mod nelegal. Nici atitudinea ulterioară a inculpatului nu a lăsat posibilitatea de interpretare. în momentul în care s-a constatat că victima s-a aruncat de la balcon, a spus „ oricum dacă nu murea îl omoram eu, „precum şi afirmaţia ” asta e, oricum n-ar fi plecat de aici” astfel cum au arătat aceeaşi martori.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti martorul ocular S. (L.) O., şi-a schimbat declaraţia iniţială, arătând că a fost ameninţată de lucrătorii de poliţie să dea declaraţie în sensul incriminării inculpatului. Practic martorul a încercat să minimalizeze atitudinea vădit ameninţătoare - a inculpatului în momentele imediat următoare aruncării victimei pe fereastră. La termenul din data de 07 martie 2013 inculpatul a depus la dosar copia unei plângeri împotriva lucrătorului de poliţie datată cu data de 21 februarie 2012. Până la finalizarea acestei cauze aspectele arătate în plângerea formulată nu au fost probate. După săvârşirea faptelor, între martoră şi inculpat s-a încheiat contractul de căsătorie, fiind” explicabilă schimbarea declaraţiei „pro causa” şi mai mult această nu se coroborează cu declaraţiile celorlalţi martori oculari, astfel încât instanţa a înlăturat-o.
Pe parcursul cercetării judecătoreşti, inculpatul a depus o serie de memorii în care a invocat mai multe excepţii.
Cu privire la excepţiile invocate de inculpat, prin care solicita a se constata nulitatea absolută a unor probe din faza de urmărire penală, instanţa le-a respins ca nefondate. Aceasta pentru că dispoziţiile art. 197 alin. (2) din C. proc. pen. prevăd clar care sunt situaţiile în care se poate constata nulitatea absolută a unora dintre probele ce exista în dosarul cauzei, respectiv situaţii în care a fost încălcată competenţa după materie sau calitatea persoanei, aspecte ce ţin de sesizarea instanţei, compunerea instanţei, publicitatea şedinţei de judecată precum si dispozitive referitoare la participarea persoanelor aflate în stare de deţinerea si asistarea acestora de apărător. Aspectele invocate de inculpat, respectiv nemulţumirea sa faţă de modalitatea nelegală în care considera că s-au efectuat anumite probe în faza de urmărire penala nu se circumscriu acestor dispoziţii legale. Având în vedere modalitatea în care s-au administrat probe în faza de urmărire penala nu s-a putut retine nulitatea acestora.
Referitor la cercetarea la faţa locului si ora la care aceasta s-a desfăşurat s-a constatat că s-a desfăşurat între orele 18.05 şi 21.00. La acel moment urmărirea penală era începută in rem pentru ca probele care se administrau să fie în deplină legalitate. La ora 21.15 procurorul a dispus începerea urmăririi penale in personam pentru săvârşirea infracţiunii de tentativa la omor calificat. La acel moment au existat indicii si probe cu privire la infracţiunea comisă, chiar dacă într-o formă incipientă, astfel încât, se contura situaţia de fapt si participaţia inculpatului la comiterea infracţiunilor. Inculpatul a avut cunoştinţă de probele ce se administrează în cadrul urmăririi penale, şi a solicitat refacerea procesului verbal de cercetare la fata locului, de fixare a locului faptei, iar prin ordonanţă motivată procurorul criminalist, a respins reefectuarea acestor probe.
Celelalte aspecte legate de modul de întocmire a raportului de constatare medico-legală, de fixarea locului faptei, de mutarea victimei din locul în care a căzut se pot observa din concluziile raportului de expertiză medico-legală efectuat după necropsia victimei, acesta fiind clar şi nu lasă dubiu cu privire la cauza morţii şi din raportul de cauzalitate deoarece traumatismul cranio cerebral a fost grav, între leziunile produse prin cădere si deces există legătură directă în aceste condiţii, s-a apreciat că şi aceste excepţii sunt nefondate, motiv pentru care au fost respinse.
Urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor Codului de procedura penală, inculpatului i-au fost respectate toate drepturile, legale.
Aspectele legate de consemnarea orei exacte a momentului în care a avut loc incidentul din locuinţa inculpatului s-au clarificat pe baza declaraţiilor finanţatorilor oculari si a declaraţiilor inculpatului. In acea împrejurare, ca urmare a incidentului petrecut în locuinţa inculpatului, victima a ales ca unică posibilitate de a scăpa din acea situaţie de a se arunca de la etajul apartamentului.
În ce priveşte restituirea cauzei la Parchet, în baza art. 332 alin. (2) din C. proc. pen. instanţa a respins cererea, apreciind că în cauză nu există nici una din situaţiile prevăzute de lege pentru a putea solicita restituirea cauzei la procuror.
În ce priveşte probele precizate de inculpat respectiv verificarea dacă victima ar fi avut şi alte tentative de suicid, testarea poligrafică a martorului A.F., şi acestea au fost respinse întrucât s-a apreciat că nu sunt utile cauzei, având în vedere că este vorba despre o infracţiune de omor calificat, lipsire de libertate în mod ilegal, conţinutul constitutiv al acestor infracţiuni fiind stabilit în baza tuturor probelor din faza de urmărire penală, inclusiv declaraţiile date de inculpat încercându-se doar să facă anumite nuanţări cu privire la starea în care se afla victima şi a înlăturării declaraţiilor martorului ocular, care audiat fiind în mod nemijlocit a arătat cu lux de amănunte şi în acelaşi mod ca la urmărirea penală aspecte care conturează activitatea infracţională a inculpatului.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 72 din C. pen. şi acordarea unor valenţe de circumstanţe atenuante stării de sănătate a inculpatului aşa cum s-a reţinut în raportul de constatare medico-legală psihiatrică cu consecinţa reţinerii dispoziţiilor art. 74 alin. (2) C. pen. si aplicarea unei pedepsei sub minimul special prevăzut de lege, instanţa a respins şi această solicitare a inculpatului L.D.V., conduita bună a acestuia înaintea săvârşirii faptelor obiect al prezentei cauze, nu a putut fi reţinută atâta timp cât inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală chiar dacă nu este recidivist acesta a mai fost cercetat anterior pentru fapte de furt, port fără drept de cuţit şi fals în declaraţii (fişă cazier fila 220); de asemenea, comportamentul procesual al inculpatului nu a fost unul sincer şi mai mult nici nu a considerat necesar să ajute în vreun fel familia victimei, cel puţin sub aspectul unei minime sume de bani, fiind de notorietate faptul că o înhumare implică un efort financiar.
Pentru considerentele arătate Tribunalul a apreciat ca fiind angajată vinovăţia inculpatului pentru săvârşirea infracţiunilor deduse judecăţii
La individualizarea, conform art. 72 C. pen., pedepsei aplicate în cauză s-a avut în vedere, în mod deosebit, natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social al infracţiunilor (infracţiuni lezând valori legate de libertatea persoanei şi cea mai importantă valoare socială, viaţa persoanei) corelativ cu elementele ce caracterizează persoana inculpatului şi care au fost mai sus arătate.
Având în vedere toate aceste aspecte, instanţa de fond, i-a aplicat inculpatului pedepse ale închisorii într-un cuantum situat peste limita minimă specială prevăzută de textele legale încriminatoare; totodată, având în vedere conţinutul juridic al infracţiunii de omor calificat şi al infracţiunii de lipsire de libertate, coroborat cu disp. art. 65 C. pen. i-a aplicat inculpatului în cauză şi o pedeapsă complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale a închisorii.
Faptele penale reţinute şi dovedite în sarcina inculpatului au fost săvârşite în concurs real, motiv pentru care s-a dat eficienţă dispoziţiilor egale ale art. 33 lit. a) art. 34 lit. b) C. pen. şi a s-a dispus executarea de către inculpat a celei mai grele pedepse, cu aplicarea unui spor de pedeapsă care să reflecte periculozitatea activităţii infracţionale.
În temeiul art. 71 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. pe durata executării pedepsei principale a închisorii.
Întrucât în prezenta cauză inculpatul a fost cercetat în stare de reţinere şi arest preventiv începând cu data de 06 februarie 2012, în conformitate cu disp. art. 88 C. pen. s-a dedus din pedeapsa închisorii astfel aplicată în prezenta cauză perioada deja executată, iar în conformitate cu art. 350 C. proc. pen. a fost menţinută starea de arest a acestuia.
Sub aspectul laturii civile, s-a constatat că părţile civile Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă „Sf. Andrei” Galaţi precum şi C.I., mama victimei au reclamat pretenţii civile în cauză în termenul legal prevăzut de art. 15 alin. (2) C. proc. pen., solicitând a fi acoperite cheltuielile de spitalizare, respectiv cele ocazionate de înmormântarea victimei, pomeni ulterioare şi daune morale având în vedere înscrisurile aflate la filele 25,45,109-131 dosar instanţă, a admis în consecinţă, în conformitate cu art. 14 şi art. 346 C. proc. pen., în totalitate pentru unitatea spitalicească (9096 lei) şi în parte în ceea ce priveşte daunele morale pentru cealaltă parte civilă.
Astfel C.I. a solicitat despăgubiri materiale în sumă de 30.000 lei, sumă pe care inculpatul a fost de acord să o achite. în ceea ce priveşte daunele morale solicitate în cuantum de 100.000 de euro (contravaloarea în lei), având în vedere relaţia rudenie (victima fiind copilul acesteia), durerea produsă prin pierderea copilului, Tribunalul a apreciat că o justă reparaţie morală acordarea sumei de 50.000 lei (contravaloarea în lei), fără a se ajunge la situaţia unei îmbogăţiri nejustificate.
În temeiul disp. art. 118 alin. (1) lit. b) C. pen. s-a dispus confiscarea specială a 4 cuţite aparţinând inculpatului şi de care s-a folosit la săvârşirea infracţiunii.
S-a dispus totodată restituirea către inculpat a 3 căni ceramice, a unui pahar, a unui pachet de ţigări şi a 2 recipiente tip pet şi care au fost ridicate de la domiciliul acestuia.
Totodată, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 76/2008 (art. 7) s-a dispus prelevarea de probe biologice de la inculpat, după rămânerea definitivă a prezentei soluţii, în vederea introducerii profilului genetic în S.N.D.G.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel inculpatul, acesta fiind Respins ca nefondat prin Decizia penală nr. 249/A din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Pentru a pronunţa această decizie, analizând cauza prin prisma motivelor de apel invocate, dar şi din oficiu, în limitele prevăzute de lege, instanţa de apel a constatat următoarele:
Referitor la. aspectele legate de modalitatea în care s-au administrat anumite probe în faza de urmărire penală, Curtea de apel a arătat că acestea nu pot conduce la concluzia nulităţii probatorului. Faptul că inculpatul este nemulţumit de declaraţiile martorilor, solicitând reaudierea acestora nu constituie un motiv de desfiinţare a hotărârii, audierea acestora atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza cercetării judecătoreşti, desfăşurându-se în mod legal, martorii relatând ceea ce au perceput în mod direct şi nemijlocit din fapta reţinută în sarcina inculpatului.
În ceea ce priveşte cererea de efectuare a unei noi expertize medico - legală, instanţă de apel a constatat că aceasta nu este utilă cauzei, în condiţiile în care concluziile raportului de expertiză sunt clare şi nu lasă nici un dubiu cu privire la raportul de cauzalitate dintre leziunile produse victimei ca urmare a căderii de la înălţime.
Faptul că victima a fost mutată de la locul unde a căzut nu are relevanţă în cauză, probele stabilind cu exactitate că victima s-a aruncat de la balcon şi că decesul s-a produs datorită leziunilor provocate prin cădere.
În concluzie, Curtea a constatat că urmărirea penală s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi că nu există nici un motiv prin care să se constate nulitatea acestei faze procesual penale.
Pe fondul cauzei, instanţa de apel a apreciat că tribunalul, analizând probele administrate în cauză, şi în special declaraţiile martorilor oculari A.F., S.O. şi F.S., a stabilit în mod corect situaţia de fapt.
În sarcina inculpatului s-a reţinut că, la un moment dat, în timp ce acesta ţinea în mâini telefonul său şi verifica agendele telefonice, victima D.F. l-a apucat de nas, în glumă. Enervat de atitudinea victimei şi de glumele făcute de aceasta, inculpatul a trântit telefoanele de gresia din bucătărie şi, din acel moment, a devenit agresiv verbal şi fizic. Ţipând, a reproşat victimei că-şi permite să facă astfel de glume cu el şi, înainte ca vreunul dintre cei prezenţi să intervină, inculpatul L.D.V. a scos din dulapul tip masă de bucătărie, două cuţite de bucătărie. Cu cele două cuţite în mâini, s-a repezit la victima D.F., ameninţând în acelaşi timp că o va omorî. Văzând acţiunile inculpatului, martorul F.S. a intervenit verbal în apărarea victimei şi a făcut un pas să se bage între aceasta şi inculpat, în condiţiile în care inculpatul avea în mâini cele două cuţite. Vădit enervat, inculpatul s-a întors cu cuţitele înspre martorul F.S., strigându-i pe un ton răspicat să nu se bage că altfel „bagă cuţitul în el, îl omoară”.
Pentru a se apăra pe sine însuşi, martorul F.S. s-a retras.
În continuare, inculpatul L.D.V. s-a întors cu faţa din nou către victimă, având cele două cuţite în mâini, şi pe un ton răstit, a continuat să o ameninţe cu moartea pe aceasta, punându-i totodată unul din cuţite în zona gâtului. Vădit pusă în dificultate, victima a încercat să-l calmeze pe inculpat, spunându-i să se liniştească că-i va plăti telefoanele. într-o evidentă stare de surescitare nervoasă, inculpatul a continuat cu aceleaşi acţiuni, situaţie în care victima s-a retras înspre bol, cu spatele, şi a dat să-şi ia haina din cuier pentru a părăsi locuinţa inculpatului. In această împrejurare, inculpatul a mers după victima D.F. în hol şi, când aceasta a dat să deschidă uşa de la intrarea în apartament, inculpatul a încuiat uşa cu cheia şi a pus cheia în buzunar spunând „de aici nu mai pleci!”.
Speriată de ce i se întâmpla, victima D.F. a început să-şi ceară scuze şi a cerut inculpatului să se calmeze, oferindu-se să-i plătească telefonul spart. Cu cele două cuţite încă în mâini, inculpatul L.D.V. a determinat-o pe victimă să intre din nou în bucătărie, strigând că „ nu se lasă până nu vede sânge”. în mod repetat şi vădit speriată, în condiţiile în care niciunul dintre martorii prezenţi nu îndrăzneau să intervină, victima a cerut inculpatului să o lase să plece acasă. Inculpatul a continuat să ameninţe cu agresiunea şi, pentru că singurul spaţiu liber lăsat de inculpat era cel spre balcon, victima a ieşit pentru câteva secunde în balcon (geamul de la balcon era deschis) şi a revenit în bucătărie, într-o vădită stare de disperare.
În continuare, cu cele două cuţite în mâini, inculpatul L.D.V. a început să le ascută, unul de altul, agitându-se încontinuu. In aceste împrejurări şi în condiţiile în care, niciunul dintre martori nu avea puterea să intervină iar singura „cale liberă” era spre balcon, victima D.F. s-a repezit în balcon, s-a urcat pe pervazul ferestrei, cumva cu spatele spre exterior iar atunci când l-a văzut pe inculpat în pragul balconului, s-a aruncat în gol.
Spunând „s-a aruncat”, inculpatul a lăsat cuţitele pe masa tip bufet din bucătărie. Primul care s-a dus la geamul balconului a fost martorul A.F. care a strigat „măi, e mort”. Inculpatul L.D.V. a replicat ceva de genul.”asta e” şi le-a descuiat uşa martorilor A.F. şi F.S. care, de altfel, au fost cei care au verificat starea victimei şi care au apelat la 112.
Inculpatul a introdus cuţitele în bufetul tip masă din bucătărie, după care a măturat cioburile, resturile de la telefonul spart şi a spălat podeaua. Pe parcursul acestor activităţi, a afirmat către martora S.O. că „asta e, îmi iau 20 ani de puşcărie”.
; Curtea a constatat că inculpatul a exercitat asupra victimei D.F. o presiune fizică şi psihică de mare intensitate ce au determinat victima sa recurgă la acest gest extrem. Astfel, inculpatul, pe fondul consumului de alcool, a devenit foarte agresiv, a agresat în mod repetat victima cu două cuţite de bucătărie, punându-i-le în zona gâtului, a lipsit-o de libertate în mod nelegal (a încuiat uşa apartamentului nepermiţându-i acestuia să iasă). Toate acestea au format convingerea instanţei că inculpatul a creat victimei o stare de profundă temere pe fondul căreia, pentru a scăpa de inculpat, şi de agresiunile acestuia s-a aruncat de la balcon, cauzându-i-se leziuni ce au dus la moartea acestuia.
S-a arătat că infracţiunea ce trebuie reţinută în sarcina inculpatului este cea infracţiunea de omor deoarece moartea a survenit ca urmare a acţiunii violente declanşate de inculpat ce a pus victima într-o situaţie periculoasă, determinând-o să se arunce de la etaj.
Astfel, fapta inculpatului de a agresa victima cu două cuţite, ameninţând-o că o omoară şi interzicându-i să părăsească imobilul, inducând acesteia convingerea că singura posibilitate de scăpare este să se arunce de la balcon, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat prev. de art. 174, rap. la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen.
Curtea a apreciat că această concluzie se impune întrucât din probele administrate rezultă faptul că inculpatul a constrâns psihic victima într-o asemenea măsură, încât nu a lăsat acesteia nicio posibilitate de a se împotrivi, neputând decide liber, datorită violenţelor la care a fost supusă, asupra gestului sau extrem. Ş-a arătat că nu există nicio probă la dosarul cauzei,în sensul că victima ar fi avut vreun motiv să se sinucidă, datorită actelor de agresiune ale inculpatului pentru a avea eventual elementele constitutive ale infracţiunii de înlesnire a sinuciderii (art. 179 C. pen.).
Practic, prin activitatea sa agresivă asupra victimei şi prin ameninţările că o va omorî, inculpatul a silit victima să se arunce de la balcon nu cu intenţia de a se sinucide, ci cu intenţia de a încerca, în acest mod să-şi asigure scăparea, sărind de la etajul patru al imobilului în care se afla împreună cu inculpatul.
Pe cale de consecinţă, Curtea a constatat că probele administrate în cauză au stabilit vinovăţia inculpatului, iar încadrarea juridică dată faptelor este corectă.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată inculpatului, Curtea a reţinut că instanţa de fond a făcut o justă operaţiune de individualizare cu respectarea prev. de art. 72 C. pen.
Astfel, s-a avut în mod deosebit în vedere gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor (ce lezează valori legate de libertatea persoanei şi cea mai importantă valoare socială, respectiv viaţa acesteia), urmările produse, precum şi persoana inculpatului, care are un comportament antisocial fiind predispus, pe fondul consumului de alcool, la acte de violenţă.
De asemenea, instanţa de fond a avut în vedere faptul că inculpatul a mai fost condamnat anterior pentru fapte de furt, fals în declaraţii şi în special port fără drept de cuţit în locuri publice.
Concluzionând, raportat la gradul ridicat de pericol social al faptelor săvârşite de inculpat şi persoana acestuia, Curea a apreciat că aplicarea unor pedepse peste minimul special prevăzut de lege, sunt legale şi temeinice şi asigură pe deplin scopul prev. de art. 52 C. pen.
Deoarece în examinarea cauzei din oficiu nu s-au constatat temeiuri care să ducă la desfiinţarea hotărârii, aceasta fiind legală şi temeinică, a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul L.D.V.
Constatând că temeiurile e care au determinat arestarea preventivă nu s-au schimbat, s-a menţinut starea de arest a inculpatului, dispunându-se deducerea din pedeapsa aplicată a perioadei arestării preventive cu începere de la 06 februarie 2012 lăzi.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs inculpatul L.D.V., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 07 noiembrie 2013, primul termen fiind stabilit pentru data de 03 decembrie 2013. Deşi la data judecării cauzei este în vigoare N.C.P.P. iar recursul nu mai este o cale ordinară de atac, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, potrivit cărora recursurile în curs de judecată la intrarea în vigoarea a legii noi declarate împotriva hotărârilor care au fost supuse apelurilor potrivit legii vechi rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit dispoziţiilor legii vechi privitoare la recurs.
Motivele de recurs ale inculpatului au fost circumscrise cazurilor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 385 alin. (1) pct. 12 şi 17 C. proc. pen., solicitându-se aplicarea legii penale mai favorabile care a fost considerată legea nouă. în acest sens s-a arătat că elementul circumstanţial agravant atras de comiterea omorului în public nu se mai regăseşte în legea nouă, fapta acestuia încadrându-se în dispoziţiile art. 188 C. pen. cu limite de pedeapsă mai reduse. De asemenea, şi în ceea ce priveşte infracţiunea de lipsire de libertate legea nouă a fost considerată lege penală mai favorabilă, aceeaşi fiind şi situaţia dispoziţiilor care reglementează concursul de infracţiuni, în condiţiile în care sporul aplicat în cauză a fost de 2 ani închisoare.
Analizând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate, care se limitează doar la aplicarea legii penale mai favorabile, Înalta Curte reţine următoarele:
În primul rând se constată că, cel puţin în privinţa dispoziţiilor art. 3859 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., acestea au fost invocate în mod formal, întrucât nu s-au formulat nici un fel de critici punctuale care să se circumscrie vreuneia dintre ipotezele avute în vedere de acest text, respectiv neîntrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii, sau pronunţarea unei hotărâri de condamnare pentru 6 altă faptă decât cea pentru care a fost trimis în judecată inculpatul.
Referitor la aplicarea legii penale mai favorabile, pe parcursul soluţionării cauzei, respectiv la data de 1 februarie 2014, intrând în vigoare noul C. pen., cu modificări semnificative care pot afecta situaţia inculpatului, înalta Curte apreciază că mai întâi se impun anumite consideraţii generale legate de posibilitatea instanţei de recurs de a face o analiză sub acest aspect în raport cu cazurile de casare prevăzute de art. 3859 alin. (1) C. proc. pen., în condiţiile abrogării pct. 20 prin Legea nr. 2/2013, dar şi în ceea ce priveşte stabilirea mecanismului de determinare concretă a acestei legi.
Abrogarea cazului de casare prevăzut de art. 3859 alin. (1) pct. 20 C. proc. pen. nu poate conduce la concluzia imposibilităţii cenzurării hotărâri, în condiţiile în care principiul aplicării legii penale mai favorabile are valenţe constituţionale (art. 15 alin. (2) din Constituţia României) examinarea cauzei din această perspectivă impunându-se cu necesitate, putând fi efectuată chiar de către instanţă din oficiu, indiferent de criticile formulate, fiind un aspect de ordine publică ce nu poate fi limitat la cazurile strict prevăzute de art. 3859 C. proc. pen.
În ce priveşte mecanismul de determinare a legii penale mai favorabile, în absenţa unor dispoziţii legale exprese, Înalta Curte apreciază că se impune aplicarea autonomă a instituţiilor de drept penal, şi nu aplicarea globală a acestora.
Aceasta concluzie se fundamentează, în primul rând, pe interpretarea dispoziţiilor legale. Astfel, reglementând aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, art. 5 alin. (2) din actualul C. pen. prevede că dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Art. 173 din actualul C. pen. defineşte noţiunea de lege penală, prin aceasta înţelegându-se orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”, aceasta regăsindu-se şi în art. 141 C. pen. anterior care prevedea: „Prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi sau decrete. ”
Ca atare că, în stabilirea mecanismului de aplicare a legii penale mai favorabile, noţiunea de lege penală trebuie înţeleasă în sensul de normă de drept penal.
De altfel, aceasta a fost interpretarea dată noţiunii de lege încă din perioada interbelică, instanţa supremă, Curtea de Casaţie statuând că „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive.” (Cap. II, decizia nr. 4021/1938).
Voinţa legiuitorului, în sensul aplicării legii pe criteriul instituţiilor autonome, rezultă şi din dispoziţiile Legii nr. 187/2012, care stabileşte norme tranzitorii de aplicare a mitior lex, cum sunt: art. 10 - referitor la tratamentul pluralităţii de infracţiuni, art. 12 - referitor la pedepsele complementare şi accesorii, art. 15 - referitor la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, art. 16- referitor la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
În acelaşi sens este şi poziţia oficială a iniţiatorului legii, Ministerul de Justiţie, exprimată în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - întocmit încă din anul 2011 şi publicat pe site-ul www.x.ro.
De altfel, aceasta este opinia majoritară exprimată în doctrină, încă din perioada interbelică, de cele mai remarcabile personalităţi în domeniul dreptului penal.
Astfel, profesorul T.P., în lucrarea sa Drept penal comparat, Cluj, 1923, pag. 121 îşi exprima susţinerea pentru teza divizibilităţii legilor concurente, arătând că restricţiunea ce se impune acestei combinaţiuni - pe care o admitem şi noi - este aceea ca dispoziţiunile alese din două sau mai multe legi concurente să nu fie incoerente.
De asemenea, profesorul V.D. arăta în comentariul său la Codul penal din 1936 că „nu este deci îngăduit a se îmbina dispoziţiunile unei legi cu cele ale altei legi pentru a se obţine un rezultat şi mai favorabil, fiindcă aceasta ar însemna crearea pe cale de aplicaţiune a unei a treia lege (lex tertia), ceea ce nu este admis. Odată însă fapta stabilită şi pedeapsa fixată conform uneia din legi, se poate recurge la instituţiunile care funcţionează independent din cealaltă lege, dacă ele sunt mai favorabile infractorului”, iar referitor la art. 5 C. pen. ce consacra autonomia prescripţiei: „când prescripţiunea acţiunii penale sau a pedepselor este diferit reglementată, prin legi succesive, se. aplică legea care prevede prescripţia cea mai scurtă”, apreciind, totodată, că „prescripţia este o instituţie de drept substanţial, căreia îi este aplicabil principiul legii penale mai favorabile” (C.G.Rătescu, H.Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ş.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 193 7, pag. 10-15).
Profesorul N.B. de la Facultatea de Drept din Iaşi arăta în 1944: cu drept cuvânt, asemenea concursuri de dispoziţiuni legale referitoare la acelaşi institut penal se rezolvă prin confruntarea lor în întregime şi prin eliminarea dispoziţiunilor mai aspre. Nimic nu împiedică, ca acelaşi procedeu să se urmeze pentru fiecare institut în parte, aplicându-se dispoziţiunea - cu valoare de lege pentru acel institut - cea mai favorabilă dintre legile concurente (N. T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Iulia, 1944, pag. 272).
Ulterior, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, doctrina s-a exprimat majoritar în acelaşi sens, cel al aplicării legii penale mai favorabile în raport pe instituţii autonome. Astfel, profesorul George Antoniu arăta „se întrevede posibilitatea ca, în alegerea legii penale mai favorabile, unele instituţii juridice să fie privite ca având independenţă relativă în raport cu prevederile care incriminează fapta, iar aplicarea dispoziţiilor art. 13 C. pen. să se facă distinct. (Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, pag.64); concursul de infracţiuni face parte dintre acele instituţii juridico penale (ca şi prescripţia, suspendarea executării pedepsei ş.a.) ale căror reguli se aplică, în cazul succesiunii de legi penale în timp, în mod autonom, independent de încadrarea juridică a faptelor după legea nouă sau cea anterioară. (G. Antoniu, Comentariu (n. 16) în - G. Antoniu, C. Bulai, Practica judiciară penală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988, pag .37). În acelaşi sens este comentariul profesorului în Codul penal al R.S.R. comentat şi adnotat, Th. Vasiliu ş.a., vol. I, Bucureşti, 1972, pag.66);
De asemenea, profesorul C.B. arăta că „într-o altă concepţie, pe care o considerăm mai aproape de adevăr, determinarea legii penale mai favorabile trebuie să se facă în raport de fiecare instituţie care se aplică în mod autonom. De aceea, dacă încadrarea faptei s-a făcut după una din legi, care era mai favorabilă, aceasta nu exclude aplicarea dispoziţiilor din cealaltă lege cu privire la recidivă sau la concursul de infracţiuni, dacă acestea sunt mai favorabile” (C. Bulai B. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, 2007, pag. 139).
Aceeaşi este şi poziţia profesorului F.S., exprimată în mai multe lucrări (Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, pag. 366 şi - urm Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2008, pag. 283 şi urm.) dar şi în materialul „Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului C. pen.” - întocmit încă din anul 2011 la solicitarea Ministerului Justiţiei, publicat pe site-ul oficial www.x.ro.
Este de precizat că, în argumentarea punctului de vedere contrar, acela-al determinării legii penale mai favorabile printr-o apreciere globală, se face trimitere la un fragment din .lucrarea profesorului Vintilă Dongoroz, Drept penal, Bucureşti, 1939, pag. 132-133, în care menţionează că „dintre legile succesive urmează să se aplice numai una dintre ele, cu exclusivitate”, susţinându-se astfel că doctrina s-ar poziţiona pe ideea unei aplicări globale a legii penale mai blânde. Înalta Curte constată că fragmentul prezentat este extras din context, acesta referindu-se la etapa în care este necesar a se stabili „ care lege - dintre cele succesive - prevede o sancţiune mai uşoară”, când, potrivit aceluiaşi autor, „trebuie să se ţină seama de pedeapsa care - în cazul concret şi în raport cu toate agravările şi atenuările prevăzute de lege - poate fi aplicată potrivit fiecăreia dintre legile penale succesive.” Exemplele au în vedere doar circumstanţe atenuante sau agravante, în privinţa cărora există un consens cu privire la lipsa de autonomie. In continuare, în cuprinsul aceleiaşi secţiuni, este analizat separat modul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor continue, continuate şi de obicei, al pedepselor complementare, al legilor intermediare şi temporare precum şi al măsurilor de siguranţă şi educative, astfel că nu există motive pentru concluziona că s-a revenit asupra punctului de vedere exprimat în 1937, acela al aplicării legii penale mai favorabile în raport de „instituţiunile care funcţionează independent” (C.G.Rătescu, H.Asnavorian, Tr. Pop, V. Dongoroz ş.a., Codul penal Regele Carol II adnotat, vol. I, Ed. Librăriei SOCEC, Bucureşti, 1937, pag.10-15).
Practica judiciară s-a raliat şi ea, în majoritate, acestei opinii. Astfel, în perioada interbelică, sub imperiul Codului penal din 1936, jurisprudenţa Curţii de Casaţie a fost constantă în a afirma aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome. în acest sens sunt de menţionat Cap. II, dec. 2154/1937: „se poate face aplicaţiunea cumulativă a două legiuiri în caz de concurs a două infracţiuni, ori de câte ori instanţele de fond găsesc că pedeapsa pentru una din infracţiuni este mai mică după una din legiuiri, iar pentru cealaltă infracţiune pedeapsa este mai mică după cealaltă legiuire”, în V.Papadopol, I.Stoenescu, G.Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, Bucureşti 1948, p. 23; Cap. II, Decizia nr. 4021/1938: „termenul lege folosit de legiuitor în art. 3 C. pen. nou nu trebuie interpretat în sensul strict tehnic, ci în acela mai larg de normă de drept; deci nimic nu se opune ca să se combine normele mai blânde, din două sau mai multe legi succesive. „(…) deşi instanţa de apel a aplicat împotriva inculpatului, în ceea ce priveşte calificarea faptului şi gradarea pedepsei, textele din vechiul C. pen., unele ce conduceau la o pedeapsă mai blândă, ea era îndreptăţită să facă în favoarea acestuia, dacă a găsit că merită acest tratament, şi aplicaţiunea art. 65 din noul C. pen. (referitor la suspendarea condiţionată) deoarece conţinea un principiu de drept menit să ducă la uşurarea situaţiunii inculpatului”, în V. Papadopol, I. Stoenescu, G. Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p. 21; Cap. II, Decizia nr. 677/1938: „(…) faptul că inculpaţii au fost pedepsiţi prin aplicarea dispoziţiunilor C. pen. anterior nu putea să împiedice aplicarea dispoziției de suspendare a executării din noul cod, întrucât suspendarea din noul cod este o instituţiune care funcţionează independent”, în N.T. Buzea, Infracţiunea penală şi culpabilitatea, Tipografia Sabin Solomon, Alba Mia, 1944, p. 272; Cap. II Decizia nr. 4486/1940: „În materia prescripţiei, Curtea de Casaţie statua că, dacă instanţa de fond a considerat că prescripţia prevăzută de fiecare din aceste legiuiri face un tot unitar cu pedeapsa şi că, deci, nu s-ar putea aplica prescripţia C. pen. de la 14 martie 1936 pentru o infracţiune pedepsită după codul penal din 1865, a interpretat greşit şi a violat dispoziţiunile art. 5 şi 165 C. pen., întrucât nici un text din legiuirea penală nu opreşte a se aplica pedeapsa prevăzută de o anumită legiuire şi prescripţia din altă legiuire penală” în V. Papadopol, I.Stoenescu, G.Protopopescu, Codul penal al RPR adnotat, Editura de Stat, Bucureşti, 1948, p.27).
Şi în jurisprudenţa a fostului Tribunalului Suprem, după intrarea în vigoare a Codului penal din 1968, (relativ săracă din acest punct de vedere, datorită competenţei instanţei supreme) exista soluţii care îmbrăţişează acelaşi punct de vedere: Decizia nr. 939/1969, dacă infracţiunile concurente au fost sancţionate cu amendă potrivit legii penale vechi mai favorabilă, este corectă aplicarea regulilor privind concursul de infracţiuni potrivit legii penale noi care prevede contopirea pedepselor şi nu totalizarea lor ca în legea veche. „Decizia nr. 4044/1970” în caz de succesiune a unor legi penale, pentru constatarea situaţiei de recidivist sau nerecidivist a unui inculpat, trebuie să se ţină seama de dispoziţiile acelei legi potrivit căreia termenul care face ineficientă recidiva - termen cuprins între data executării pedepsei aplicate pentru prima infracţiune şi data săvârşirii celei de-a doua infracţiuni - s-a împlinit” - Culegere de decizii, 1970, pag. 275; Decizia nr. 1802/1971 „tratamentul sancţionator al recidivei postcondamnatorii, în ipoteza în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, se va aplica potrivit ort. 119 C. pen. anterior, care constituie legea penală mai favorabilă sub acest aspect”, în Repertoriu de practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, pag. 362.
Înalta Curte constată că, şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale se identifică soluţii care susţin aplicarea legii mai favorabile prin raportare la norme ce reglementează anumite instituţii, şi nu cu privire la lege, în ansamblul ei.
Astfel, în Decizia nr. 214 din 16 iunie 1997, Curea menţionează că „dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie şi art. 13 C. pen. care consacră principiul legii penale mai favorabile în cazul situaţiilor tranzitorii (…) privesc atât legea, în ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării condiţionate”.
De asemenea, în Decizia nr. 1092 din 18 decembrie 2012 (referitoare la constituţionalitatea art. 124 C. pen., modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 63/2012), se reţine cu privire la prescripţie că „dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziţii tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 13 C. pen., legislaţia prevede soluţia de urmat în cazul conflictului de legi”; raportat la art. 15 alin. (2) din Constituţie se arată: „Legea fundamentală a statuat că, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicate fie retro activând, fie ultraactivând”, respectiv „este indiscutabil recunoscut în teoria juridică că regula generală de soluţionare a conflictelor de legi în timp în materie penală, impune aplicarea normelor mai puţin severe”.
Doctrina şi jurisprudenţa anterior menţionată au rolul de a face previzibilă interpretarea cu privire la mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile pe instituţii autonome.
Prin aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome nu se creează o lex tertia, întrucât determinarea în concret a legii penale mai favorabile se realizează prin compararea normelor din legea nouă şi din legea veche ce reglementează respectiva instituţie autonomă, fără să se combine dispoziţii mai favorabile din legi succesive, asigurându-se unitatea normelor ce reglementează condiţiile de existentă si efectele în cadrul aceleiaşi instituţii autonome.
Astfel, unitatea dintre incriminare şi pedeapsă exclude posibilitatea de a se combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege. Pedeapsa decurge din norma de incriminare şi are un caracter accesoriu acesteia. Mai mult, legea prevede această unitate nu doar referitor la pedeapsa principală, ci şi la pedepsele accesorii şi complementare, care se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă (art. 12 din Legea nr. 187/2012). De asemenea, aceeaşi unitate împiedică şi combinarea dispoziţiilor privitoare la circumstanţe agravante şi atenuante, acestea participând în egală măsură la configurarea cadrului legal unitar pe baza căruia se stabileşte incriminarea şi se individualizează sancţiunea penală.
Din interpretarea prevederilor N.C.P., reiese că sunt instituţii de drept penal care au o funcţionare autonomă şi independentă faţă de norma de incriminare şi pedeapsă: pluralitatea de infracţiuni: recidiva, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară; forma continuată a infracţiunii; măsurile de siguranţă; formele de individualizare a executării pedepsei; cauzele de reducere a pedepsei;prescripţia.
În concret, aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii autonome presupune mai întâi, stabilirea legii mai favorabilă din punct de vedere al normei de incriminare şi a sancţiunii (cu luarea în considerare, dup caz, a circumstanţelor atenuante sau agravante) şi apoi analiza şi aplicarea independent, a fiecăreia dintre instituţiile autonome incidente, cu respectarea interdicţiei de a combina în cadrul aceleiaşi instituţii, dispoziţii din legi succesive.
Acesta fiind mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile, referitor la situaţia inculpatului L.D.V., în sarcina căruia s-a reţinut că a agresat victima cu două cuţite, ameninţând-o că o omoară şi interzicându-i să părăsească imobilul, inducând acesteia convingerea că singura posibilitate de scăpare este să se arunce de la balcon, se impune compararea dispoziţiilor din legile succesive incidente sub aspectul soluţionării laturii penale, stabilirea celei mai favorabile pentru fiecare dintre instituţiile autonome şi aplicarea normelor mai blânde care, prin efectele lor, să conducă la crearea unei situaţii mai uşoare pentru recurentul inculpat.
Pentru a deveni aplicabile dispoziţiile mai favorabile din legile succesive, în afara condiţiei de existenţă a unei situaţii tranzitorii, care este dată de intrarea în vigoarea noului C. pen., mai este necesar ca fapta ce face obiectul acuzaţiei să fie infracţiune atât potrivit legii sub imperiul căreia a fost comisa cât şi conform legii în vigoare la data judecării cauzei, iar dintre legile penale succesive una să fie mai favorabilă.
Examinând cauza din perspectiva îndeplinirii ultimelor două condiţii, se constată că infracţiunea de omor, în modalitatea concretă în care a fost comisă de inculpat, continuă să fie incriminată în noul C. pen., având, aşadar, corespondent în noua reglementare.
Astfel, fapta de a ucide o persoană este în continuare incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 188 C. pen., fiind sancţionată cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La momentul comiterii, infracţiunea, în modalitatea faptică reţinută de instanţa de fond, era incriminată în art. 174 alin. (1), art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior fiind sancţionată cu închisoare de la 15 la 25 ani şi interzicerea unor drepturi.
Spre deosebire de vechea reglementare, noul C. pen. nu mai prevede varianta agravată a comiterii în loc public a infracţiunii de omor.
Înlăturarea elementului circumstanţial agravant influenţează doar încadrarea juridică a faptei potrivit legii noi, în sensul că nu va mai putea fi reţinută infracţiunea în forma calificată, ci doar varianta tip prev. de art. 188 C. pen. şi nu are efecte cu privire la incriminarea faptei de a ucide o persoană care a rămas în continuare prevăzută de legea penală.
Ca atare, legea nouă cu limite minime şi maxime mai reduse, constituie în mod evident lege penală mai favorabilă inculpatului.
În ceea ce priveşte stabilirea în concret a pedepsei conform legii noi, Înalta Curte porneşte de la premisa că instanţa de recurs nu are posibilitatea de a realiza o individualizare a sancţiunii între noile limite. Hotărârea recurată a fost pronunţată după intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, care a restrâns cazurile de casare, controlul instanţei de recurs fiind limitat exclusiv la probleme de drept.
În această situaţie, instanţa de recurs trebuie să proporţionalizeze pedeapsa, ceea ce presupune să respecte modul în care aceasta a fost individualizată în limitele prevăzute de legea veche şi, în aceeaşi măsură, să o orienteze către minim, mediu sau maximul special, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă.
Pedeapsa aplicată inculpatului L.D.V. potrivit legii vechi a fost de 16 ani închisoare, fiind orientată către minimul prevăzut de lege, mai exact, depăşind cu un an acest minim. Respectând principiul anterior enunţat, înalta Curte îi va aplica acestuia, prin reţinerea în sarcina sa a infracţiunii de omor prev. de art. 188 C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. (urmare a schimbării încadrării juridice) o pedeapsă de 11 ani închisoare (cu un an mai mare decât minimul prevăzut de lege).
În ceea ce priveşte pedepsele accesorii şi complementare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are în vedere dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 care prevăd că acestea se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.
Potrivit legii noi, respectiv art. 66 alin. (1) C. pen., durata maximă a pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi este de 5 ani, spre deosebire de reglementarea anterioară care prevedea o durată maximă de 10 ani (art. 53 pet. 2 lit. a)).
Ca atare, respectând acelaşi principiu al proporţionalizării, va aplica recurentului inculpat pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe o perioadă de 2 ani şi 6 luni, în condiţiile în care, potrivit legii vechi interdicţia exercitării aceloraşi drepturi a fost dispusă pentru 5 ani.
De asemenea, în baza art. 65 C. pen. va interzice inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen. pe durata executării pedepsei.
Şi cea de-a doua faptă reţinută în sarcina inculpatului, aceea de a nu permite victimei să părăsească apartamentul, continuă să fie incriminată fiind prevăzută ca infracţiune în art. 205 C. pen. (lipsirea de libertate în mod ilegal).
În sarcina recurentului s-a reţinut, conform legii vechi, varianta simplă a infracţiunii, fapta fiind încadrată în dispoziţiile art. 189 alin. (1) C. pen. Pedeapsa prevăzută de legea în vigoare la data comiterii infracţiunii este cuprinsă între 3 ani 10 ani închisoare, iar cea aplicată efectiv inculpatului este de 4 ani închisoare.
Potrivit legii noi, fapta inculpatului astfel cum aceasta a fost reţinută prin hotărârea recurată, se încadrează tot în forma simplă a infracţiunii de lipsire de libertate, prevăzută de art. 205 alin. (1) C. pen. limitele de pedeapsă fiind însă reduse comparativ cu reglementarea anterioară, acestea fiind cuprinse între 1 şi 7 ani închisoare.
În mod evident şi în situaţia acestei infracţiuni legea nouă constituie lege penală mai favorabilă inculpatului, astfel că aceasta va retroactiva.
Proporţionalizând sancţiunea prin raportare la pedeapsa aplicată inculpatului conform legii vechi, Înalta Curte va stabili o pedeapsă orientată către minim, de 2 ani închisoare (cu 1 an mai mare decât minimul special).
În ceea ce priveşte concursul de infracţiuni, ca instituţie autonomă, conform art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de pedeapsă de până la 5 ani.
Făcând aplicarea acestor dispoziţii legale în prezenta cauză, instanţa de fond a stabilit în sarcina inculpatului pedeapsa cea mai grea de 16 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 2 ani, egal cu jumătate din pedeapsa de 4 ani aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. (1) C. pen.
Potrivit legii noi, respectiv art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se aplică pedeapsa cea mai grea la care se adaugă un. spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite.
Ca atare, deşi prin modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiunii dispoziţiile legii vechi sunt mai favorabile (sporul este facultativ), în cazul concret al inculpatului L.D.V. legea nouă devine mai favorabilă întrucât aceasta permite aplicare unui spor de pedeapsă într-un cuantum mai redus, de numai 8 luni închisoare, faţă de sporul care ar fi trebuit aplicat conform art. 34 lit. b) C. pen. anterior, care, prin respectarea proporţionalizării (jumătate din cuantumul pedepsei aplicate pentru infracţiunea de lipsire de libertate) ar fi fost de 1 an închisoare.
În raport de toate aceste considerente, Înalta Cute va admite recursul declarat de inculpatul L.D.V., va casa decizia penală recurată şi, în parte sentinţa şi, rejudecând:
În baza art. 386 C. proc. pen. va dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor reţinute în sarcina inculpatului L.D.V. din infracţiunile prevăzute de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior şi art. 189 alin. (1) C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen. şi art. 205 alin. (1) C. pen.
În baza art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. va condamna inculpatul la o pedeapsă de 11 ani închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Va face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen. va condamna acelaşi inculpat la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (1) şi (5) C. pen. va contopi aceste pedepse şi va aplica inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 8 luni închisoare, urmând ca acesta să execute pedeapsa de 11 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Va face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Conform art. 38517 alin. (4) C. proc. pen. va deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi arestării preventive de la 06 februarie 2012 la 11 martie 2014.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de inculpatul L.D.V. împotriva Deciziei penale nr. 249/A din 17 octombrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia penală şi pentru cauze cu minori.
Casează decizia penală recurată şi, în parte, Sentinţa penală nr. 217 din 15 mai 2013 a Tribunalului Galaţi şi, rejudecând:
În baza art. 386 C. proc. pen., schimbă încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului L.D.V. din infracţiunile prevăzute de art. 174 alin. (1) raportat la art. 175 alin. (1) lit. i) C. pen. anterior şi art. 189 alin. (1) C. pen. anterior în infracţiunile prevăzute de art. 188 alin. (1) C. pen. şi art. 205 alin. (1) C. pen.
În baza art. 188 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen. condamnă inculpatul L.D.V. la o pedeapsă de 11 ani închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
În baza art. 205 alin. (1) C. pen. cu aplicare art. 5 C. pen. condamnă inculpatul L.D.V. la o pedeapsă de 2 ani închisoare.
În baza art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (1) şi (5) C. pen. contopeşte aceste pedepse şi aplică inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 11 ani închisoare, la care se adaugă un spor de 8 luni închisoare, urmând ca inculpatul L.D.V. să execute pedeapsa de 11 ani şi 8 luni închisoare şi 2 ani şi 6 luni interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Face aplicarea art. 65 raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) C. pen.
Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei penale atacate.
Deduce din pedeapsa aplicată recurentului inculpat, durata reţinerii şi arestării preventive de la 06 februarie 2012 la 11 martie 2014.
Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, iar onorariul avocatului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 200 lei, se plăteşte din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 11 martie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 834/2014. Penal. Omorul calificat (art. 175... | ICCJ. Decizia nr. 871/2014. Penal. Infracţiuni de corupţie... → |
|---|
