ICCJ. Decizia nr. 1/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 1/2011
Dosar nr.10691/1/2010
Şedinţa publică din 10 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea din 14 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8152/1/2009, în conformitate cu dispoziţiile art. 3002 şi art. 160b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat ca fiind legală şi temeinică măsura arestării preventive a inculpatului D.N. şi a fost menţinută măsura arestării preventive.
Pentru a dispune astfel, prima instanţă a constatat în esenţă, că nu au survenit modificări de esenţă ale situaţiei de fapt şi de drept, ulterior termenului din 10 noiembrie 2010 la care s-a examinat legalitatea şi temeinicia arestării preventive, care să impună o reconsiderare a opţiunii instanţei cu privire la menţinerea măsurii arestării preventive a inculpatului, evoluţia cercetării judecătoreşti relevând o nouă schimbare a declaraţiei unei părţi vătămate, împrejurare care, fără a fi considerată ca imputabilă inculpatului, a fost apreciată ca justificând presupunerea rezonabilă că astfel de modificări pot surveni şi în viitor.
Astfel, prima instanţă a concluzionat în sensul că temeiurile care au determinat luarea măsurii nu s-au schimbat şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, învederând, în esenţă, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorului desemnat din oficiu, că temeiurile avute iniţial în vedere, la dispunerea măsurii preventive, nu subzistă, astfel că se impune revocarea măsurii arestării preventive, având în vedere şi împrejurarea că în prezent nu mai există posibilitatea de influenţare a martorilor şi a părţii vătămate, aceştia fiind audiaţi.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că acesta este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Din analiza actelor dosarului rezultă că prin încheierea nr. 768 din 4 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost admisă cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D.N., în temeiul prevederilor art. 160a alin. (1) şi (4) C. proc. pen., art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 lit. b) C. proc. pen., pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 4 mai 2010, până la 2 iunie 2010 inclusiv.
S-a constatat că inculpatul a fost arestat în cursul urmăririi penale, în perioada 2 aprilie 2009 – 17 aprilie 2009, iar, ulterior, trimis în judecată pentru comiterea a trei infracţiuni de lipsire de libertate prevăzute de art. 189 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. şi art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), constând în aceea că în noaptea de 26 ianuarie 2009, acţionând împreună cu coinculpaţii D.Şt.F., Z.C.O., M.M. şi P.M. le-au imobilizat şi răpit pe părţile vătămate S.C.D., N.T. şi M.Şt. prin exercitarea de violenţe asupra acestora, inculpatul P.M. fiind înarmat cu o armă neletală, supusă autorizării pe care a folosit-o împotriva părţii vătămate N.T., după care, împotriva voinţei părţilor vătămate, le-au dus într-un local din oraşul Voluntari, judeţul Ilfov, unde le-au sechestrat aproximativ 2 ore, supunându-le la suferinţe fizice şi psihice şi obligându-le să scrie declaraţii prin care recunoşteau comiterea unei infracţiuni, cauză penală ce formează obiectul dosarului nr. 8152/1/2009, aflat în curs de cercetare judecătorească în primă instanţă.
S-a avut în avut în vedere împrejurarea că, în perioada 3 februarie – 5 februarie 2010, aflându-se încarcerat în Penitenciarul Rahova (arestat în altă cauză), în aceeaşi celulă cu învinuitul G.V.R., inculpatul a făcut repetate apeluri telefonice de la numărul de telefon către partea vătămată S.C.D., pentru a-l determina să-şi modifice declaraţiile date în cursul urmăririi penale, în legătură cu infracţiunile deduse judecăţii în prezenta cauză.
Constatându-se că cercetarea judecătorească este în curs de desfăşurare, efectuându-se, în continuare, audieri de martori, s-a apreciat că arestarea preventivă a inculpatului fiind în continuare oportună pentru desfăşurarea în condiţii normale a procesului penal, protejarea ordinii publice şi garantarea administrării în condiţii legale a probatorului strâns la urmărirea penală, cu atât mai mult cu cât partea vătămată S.C.D. a solicitat reaudierea sa în cauza de faţă, ca, de altfel, şi partea vătămată M.Şt., prima instanţă concluzionând că inculpatul se află în situaţia prevăzută de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost menţinută de către instanţă, în cursul judecăţii.
Din analiza normelor incidente în cauză rezultă că dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., prin raportare la art. 3002 C. proc. pen., prevăd că în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive", iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate" se dispune menţinerea arestării preventive.
Din analiza actelor dosarului se constată că instanţa de fond a procedat legal, punând în discuţie legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatului, reţinând că temeiurile ce au justificat arestarea se menţin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal.
Instanţa de recurs consideră că se menţin temeiurile iniţial avute în vedere la dispunerea măsurii arestării, acestea nefiind infirmate în raport cu probele sau indiciile temeinice ce fac rezonabilă presupunerea săvârşirii faptelor în sensul art. 143 C. proc. pen., afirmaţiile apărării cu privire la nesubzistenţa temeiurilor arestării, nefiind susţinute de actele dosarului.
De asemenea, se constată că menţinerea măsurii arestării preventive răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 5 din C.E.A.D.O.L.F.
Durata măsurii arestării preventive nu a fost şi nu este nici în prezent excesivă prin raportare la complexitatea cauzei, la stadiul procesual şi la activităţile şi diligenţele depuse de instanţă pentru derularea în termen rezonabil şi în condiţii de legalitate a cercetării judecătoreşti.
Se constată, în acest sens că este, în continuare, necesară reaudierea părţilor vătămate S.C.D. şi M.Şt., care până în prezent nu au fost reaudiate (la termenul de judecată din 14 decembrie 2010 instanţa punând în discuţie şi examinând exclusiv legalitatea măsurii arestării preventive a inculpatului), existând motive verosimile să se creadă că inculpatul a comis faptele pentru care a fost trimis în judecată şi că există date ce creează presupunerea rezonabilă că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului.
Legitimitatea detenţiei rezultă din persistenţa motivelor care au întemeiat luarea măsurii, autorităţile depunând diligenţele necesare derulării cu celeritate a procesului penal, iar garanţiile prevăzute de art. 5 din C.E.A.D.O.L.F. au fost respectate, măsura arestării preventive fiind dispusă de către judecător, privarea de libertate a inculpatului fiind supusă controlului judiciar independent.
Privită prin prisma temeiului care a justificat luarea măsurii preventive privative de libertate [(art. 148 lit. b) C. proc. pen.)] şi a conduitei procesuale a inculpatului, menţinerea acesteia apare ca necesară, având în vedere stadiul cercetării judecătoreşti care nu a fost finalizată, din motive neimputabile primei instanţe.
Aşa fiind, se reţine că privarea de libertate a inculpatului este de natură a asigura administrarea în condiţii normale a probelor în vederea aflării adevărului în cauză .
Se constată, aşadar că subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, fiind îndeplinite şi condiţiile prevăzute de art. 143 C. proc. pen., art. 148 lit. b) C. proc. pen. şi de art. 148 alin. (2) C. proc. pen., astfel că nu se impune revocarea măsurii arestării preventive, susţinerile apărării fiind neîntemeiate, având în vedere probele ce urmează a se administra de către prima instanţă, după cum s-a motivat şi anterior.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de către inculpat va fi respins ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul apărătorului din oficiu urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul D.N. împotriva încheierii din 14 decembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 8152/1/2009.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 25/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 77/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
