ICCJ. Decizia nr. 11/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Comentarii

0

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI

Decizia penală nr. 11/2011

Dosar nr. 449/1/2011

Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011

Asupra recursului de faţă;

Din actele dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea din 12 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în conformitate cu dispoziţiile art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. şi a fost menţinută această măsură.

A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C.

A fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de acelaşi inculpat de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.

Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 pronunţată în Camera de Consiliu de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, inculpatul V.C. a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 30 martie 2010 până la 28 aprilie 2010 inclusiv, urmare admiterii propunerii de arestare preventivă a acestui inculpat, formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei. Instanţa a constatat că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. (1) şi (4), art. 148 lit. b) şi f) şi art. 149¹ alin. (10) C. proc. pen., emiţând, totodată, mandatul de arestare preventivă din data de 30 martie 2010.

Încheierea sus-menţionată a rămas definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători, în Dosarul penal nr. 2806/1/2010.

Măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 155 şi următoarele C. proc. pen. prin Încheierea nr. 712 din 23 aprilie 2010, până la data de 28 mai 2010, inclusiv.

Ulterior, prin Rechizitoriul nr. 310/P/2010 emis la data de 20 mai 2010 de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie – Secţia de combatere a corupţiei, inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv alături de alţi trei inculpaţi, aflaţi în stare de libertate, pentru comiterea infracţiunilor de:

- trafic de influenţă în formă continuată (două fapte), prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) şi;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În esenţă, prin actul de trimitere în judecată s-a reţinut că în anul 2009, în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a pretins de la inculpatul C.C. – trimis şi el în judecată în prezenta cauză – sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv 200.000 euro, promiţând că în schimbul banilor, va interveni pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - şi C.N.A.D.N.R. - şi-i va determina pe aceştia să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C., faptă care în drept a fost încadrată în prevederile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

Prin acelaşi rechizitoriu s-a mai reţinut că în perioada 30 august 2009 – 21 octombrie 2010, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, la intervale diferite de timp, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. – trimis şi el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite foloase materiale, constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P." a unor articole cu conţinut electoral, a pretins şi primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promiţându-i că în schimbul banilor va interveni pe lângă poliţiştii din cadrul Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura preventivă a reţinerii şi să propună o soluţie de neurmărire penală în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti), în care cel din urmă era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave, faptă încadrată în drept în dispoziţiile art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)

În fine, în sarcina inculpatului V.C., procurorul a reţinut şi infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, în mod repetat, la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul a întocmit, cu date nereale, factura fiscală din 19 octombrie 2009, emisă de Cabinet de avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi Cabinetul de avocat V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa contabilă a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor în perioada 25 ianuarie – 26 ianuarie 2010 la organele de control ale Gărzii Financiare în scopul de a ascunde fapta de corupţie mai sus menţionată.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 mai 2010 sub nr. 4489/1/2010, primul termen de judecată fiind stabilit la data de 14 iulie 2010.

Prin încheierea din data de 25 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, verificând din oficiu, în Camera de Consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive a inculpatului V.C., în conformitate cu prevederile art. 300¹ C. proc. pen., a menţinut această măsură preventivă.

Ulterior, prin încheierea pronunţată la data de 14 iulie 2010, aceeaşi instanţă, în conformitate cu prevederile art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., a menţinut măsura arestării preventive a inculpatului V.C. şi a respins ca nefondată cererea prin care inculpatul a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara.

Aceeaşi soluţie de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpatului, în conformitate cu prevederile art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. a fost pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi prin încheierile de şedinţă din datele de 10 septembrie 2010, 6 octombrie 2010 şi 16 noiembrie 2010.

Prin încheierea din 10 septembrie 2010 s-au respins, ca nefondate, cererile prin care inculpatul V.C. a solicitat revocarea măsurii arestării preventive, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea şi, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de acelaşi inculpat.

În baza art. 300² C. proc. pen. raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen. s-a menţinut arestarea preventivă a inculpatului.

Prin încheierea pronunţată la data de 6 octombrie 2010, au fost respinse, ca nefondate, cererile prin care inculpatul a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar, respectiv, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, prevăzută de art.145 C. proc. pen. şi s-a menţinut starea de arest preventiv a inculpatului.

De asemenea, prin încheierea din 16 noiembrie 2010, în conformitate cu prevederile art. 300² raportat la art. 160^b alin. (1) şi (3) C. proc. pen., s-a constatat legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului şi s-a menţinut această măsură preventivă. Prin aceeaşi încheiere a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de inculpat şi ca nefondată, cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, formulată de acelaşi inculpat.

La data de 20 decembrie 2010, a fost înregistrată cererea prin care apărătorul ales al inculpatului V.C., domnul avocat D.M., a solicitat liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului V.C. cu motivarea că, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 160² şi următoarele C. proc. pen. şi anume, infracţiunile pentru care inculpatul a fost trimis în judecată sunt pedepsite cu închisoare ce nu depăşeşte 18 ani, nu este recidivist şi va respecta obligaţiile ce îi vor fi impuse de către instanţă în cazul în care va fi liberat (fila 189).

Prima instanţă, constatând că cererea de liberare provizorie sub control judiciar cuprinde menţiunile prevăzute în art. 160^b alin. (2) şi (3) C. proc. pen., la termenul din data de 12 ianuarie 2011 l-a întrebat pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea, declaraţia acestuia fiind consemnată pe cerere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 160⁷ alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, instanţa a examinat cererea sub aspectul admisibilităţii în principiu, în conformitate cu prevederile art. 160⁸ alin. (1) C. proc. pen. constatând că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, cuprinse în art. 160⁶ C. proc. pen., cererea fiind obiectiv încuviinţată, persoana care a formulat-o este una dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia şi are pertinenţă funcţională, întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părţii.

Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat, s-a constatat că este neîntemeiată.

S-a argumentat, în esenţă că legea prevede mai multe condiţii, pozitive şi negative pentru admiterea unei asemenea cereri, privind privarea de libertate a persoanei, natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, precum şi comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după punerea sa în libertate provizorie; s-a apreciat că expresia „date" folosită de legiuitor nu se referă la existenţa unor probe, în sensul legii penale, ci la existenţa unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată, care să justifice temerea indicată la art. 160² alin. (2) C. proc. pen.

Totodată, s-a constatat că îndeplinirea condiţiilor sus-menţionate nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, liberarea provizorie putând fi refuzată, dacă se apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.

Raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 160² şi următoarele C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie la speţa dedusă judecăţii, prima instanţă a constatat că în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal şi că se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată.

Din actele şi lucrările dosarului s-a reţinut că inculpatul V.C. a fost trimis în judecată în stare de arest preventiv pentru comiterea următoarelor infracţiuni:

- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că: în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C. (trimis şi el în judecată în prezenta cauză), sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro, promiţându-i acestuia că în schimbul banilor va interveni prin intermediul inculpatului C.F. pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău – societate al cărei administrator este inculpatul C.C. – şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C., iar în perioada 30 august – 21 octombrie 2009 la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a acceptat promisiunea inculpatului L.M. – trimis şi el în judecată în prezenta cauză – de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P." a unor articole cu conţinut electoral, a pretins şi primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva inculpatului L.M. măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;

- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală din 19 octombrie 2009 emisă de Cabinet de Avocat V.C. către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică din 19 octombrie 2009, având ca părţi cabinetul de Avocaţi V.C. şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.

Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile, măsura arestării preventive fiind ulterior menţinută de instanţa de judecată în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (art. 300¹ şi art. 300² C. proc. pen.).

Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului au fost constituite de dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în liberate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert" (condiţie prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc. pen.).

În concret, în motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010, rămasă definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe – Completul de 9 judecători, pronunţată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010) s-a reţinut, referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C. proc. pen. că după ce a luat cunoştinţă de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care împotriva sa procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul V.C. a încercat să-şi preconstituie probe în apărare. În acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. şi de comun acord au convenit să susţină ideea că martorul a solicitat şi a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracţiunile de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârşitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.

Împrejurarea că numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării preventive a inculpatului – invocată de apărători în susţinerea cererii de liberare provizorie - a fost apreciată ca lipsită de relevanţă sub aspectul existenţei în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. care se referă la noţiunile de parte – în sens larg -, martor, expert şi a căror incidenţă au reţinut-o, atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs care a respins calea de atac formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus arestarea sa.

Din interpretarea dispoziţiei cuprinsă în art. 160² C. proc. pen. potrivit căreia liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi s-a constatat că cerinţa negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.

Or, aşa cum s-a arătat în cele ce preced, din convorbirea telefonică pe care inculpatul a avut-o cu F.R.D., după ce a aflat că împotriva lui se efectuează cercetări, rezultă că a încercat să-şi preconstituie probe în apărare, convenind cu martorul să acrediteze ideea că suma de 200.000 euro, obiect material al uneia dintre infracţiunile de trafic de influenţă, a constituit, de fapt, un împrumut pe care el l-a cerut de la coinculpatul C.C. pentru martor.

Referitor la susţinerea unuia dintre apărătorii inculpatului în sensul că interceptările convorbirilor telefonice efectuate înainte de începerea urmăririi penale împotriva inculpatului sunt nelegale a fost apreciată ca nefondată, din dispoziţiile art. 91¹ alin. (1) şi (2) C. proc. pen. nerezultând că legalitatea interceptărilor convorbirilor telefonice este condiţionată de începerea urmăririi penale şi nici obligativitatea înştiinţării persoanei interesate despre faptul înregistrărilor având în vedere scopurile pentru care s-a luat o asemenea măsură şi caracterul secret al acesteia, ulterior însă, învinuitul sau inculpatul având dreptul de a lua cunoştinţă despre înregistrare, având, totodată, posibilitatea de a contesta conţinutul înregistrărilor.

Cu privire la susţinerea că organul de urmărire penală a încălcat prevederile art. 91³ alin. (1) C. proc. pen. prin aceea că procesele - verbale depuse la dosar şi care constituie mijloc de probă nu conţin convorbirile telefonice pe care inculpatul le-a purtat cu celelalte persoane, în integralitatea lor s-a arătat că nerespectarea de către procuror a dispoziţiilor art. 91¹ şi 91³ C. proc. pen. invocată de inculpat, excede obiectului cauzei, este o chestiune ce vizează fondul cauzei, inculpatul având posibilitatea ca în cursul cercetării judecătoreşti să solicite ca probă în apărare procesele-verbale conţinând convorbirile telefonice redate în integralitatea lor, instanţa urmând a se pronunţa asupra concludenţei, pertinenţei şi utilităţii probei.

A fost apreciată ca neîntemeiată susţinerea apărării în sensul că la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului şi care ar justifica admiterea cererii şi, nu în ultimul rând, perioada de timp de când este arestat şi care este apreciată ca nerezonabilă, ceea ce duce la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată. S-a argumentat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate – condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - şi care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.

A decide altfel, şi anume, de a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai din raportare la condiţiile limitativ prevăzute în art. 160² C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului – înseamnă ignorarea dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, urmând a fi pusă în libertate o persoană care, în raport de infracţiunile grave pentru care a fost cercetată şi trimisă în judecată (trafic de influenţă în formă continuată, fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie) de modalitatea concretă în care se reţine că au fost comise şi de urmările produse, prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, cel puţin, la acest moment procesual, situaţia familială a inculpatului nefiind de natură, prin ea însăşi, să ducă la admiterea cererii şi liberarea sub control judiciar.

Tot astfel, împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii a fost apreciată ca nejustificând, prin ea însăşi, liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului în condiţiile în care cauza este la începutul cercetării judecătoreşti, nu au fost audiaţi martorii acuzării, la următorul termen de judecată instanţa urmând a se pronunţa aspra pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probelor propuse în apărare de către inculpaţi.

S-a reţinut că nu poate fi primită nici susţinerea că prin menţinerea în continuare, în stare de arest preventiv, inculpatul este pedepsit anticipat şi că efectele negative ale acestei măsuri preventive se răsfrâng şi asupra membrilor familiei sale, deoarece la acest moment procesual este necesară ocrotirea interesului general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului, de a fi pus în libertate, iar detenţia provizorie care este legitimă, nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (inculpatul fiind arestat la data de 30 martie 2010), controlul judiciar, fiind astfel insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal,de la data de 16 noiembrie 2010, când o altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat a fost respinsă, neintervenind elemente noi care să justifice pronunţarea unei soluţii favorabile, existând „date", în accepţiunea dispoziţiilor art. 160² alin. (2) C. proc. pen., din care rezultă că inculpatul va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, cererea de liberare provizorie sub control judiciar fiind neîntemeiată.

Referitor la cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu prevăzută de art. 145 C. proc. pen. s-a constatat că nu este fondată, deoarece temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive – art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. - nu s-au schimbat.

Cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. s-a reţinut că apărările privind neaudierea de către procuror a inculpatului, anterior formulării propunerii de arestare preventivă a mai fost examinată, dreptul la apărare al inculpatului nefiind încălcat dacă între momentul ascultării şi cel al întocmirii propunerii de arestare preventivă trece un anumit interval de timp înăuntrul căruia nu s-au desfăşurat activităţi care să impună ascultarea inculpatului, legea procesual penală română prevăzând pentru procuror obligaţia de a-l asculta pe inculpat, nu şi momentul exact la care audierea are loc. În timpul cercetării penale, inculpatul a dat declaraţii în faţa procurorului, la data de 11 decembrie 2009 (filele 105-106 vol.VIII dosar urmărire penală) pentru ca ulterior, respectiv la data de 15 februarie 2010 să se prevaleze de dreptul la tăcere prevăzut de art. 70 C. proc. pen. (filele 107-108, 109-111 vol.VIII dosar urmărire penală). Dreptul la apărare al inculpatului şi garanţiile prevăzute în art. 5 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului nu au fost încălcate, norma invocată de inculpat, respectiv, art.149¹ C. proc. pen. prevăzând ascultarea inculpatului de către judecător ceea ce în speţă s-a şi realizat, aspect necontestat de apărare. În cauză, nu poate fi vorba de nulitatea absolută a propunerii de arestare preventivă formulată de inculpat - neascultarea de către procuror a inculpatului cu privire la propunerea de arestare preventivă nefiind prevăzută între cazurile expres şi limitativ reglementate în art. 197 alin. (2) C. proc. pen. - ci eventual, de o nulitate relativă ce putea fi invocată în condiţiile art. 197 alin. (1) C. proc. pen.

Susţinerea inculpatului privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale prin aceea că, înainte de a se fi încuviinţat arestarea sa nu a fost audiat în Plenul Senatului – procedură obligatorie faţă de calitatea lui de senator – a mai fost analizată de instanţă, respectiv, la soluţionarea propunerii de arestare preventivă şi, ulterior, la termenele de judecată din 10 septembrie 2010 şi 16 noiembrie 2010, constatându-se că sesizarea instanţei cu propunerea de arestare preventivă a inculpatului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor art. 72 alin. (2) din Constituţia României şi ale art. 23 şi 24 din Legea nr. 96/2006 privind Statutul senatorilor şi deputaţilor, procedura ascultării inculpatului în faza discutării avizului dat în Plenul Senatului neputând fi cenzurată de către instanţa de judecată în condiţiile în care, hotărârea Senatului României, dată în această materie (nr. 5/2010) fiind definitivă şi executorie, obligatorie pentru orice autoritate publică şi se execută întocmai şi de îndată, neputând face obiectul controlului unei alte autorităţi (art. 25 din Legea nr. 96/2006).

Cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive luată faţă de inculpatul V.C. la data de 30 martie 2010, s-a constatat că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate a inculpatului.

Prima instanţă a reţinut că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C. le-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., reţinându-se de către judecătorul fondului pe de o parte, că există probe certe că acesta a încercat direct sau indirect să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori, iar pe de altă parte, că infracţiunile pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată sunt pedepsite cu închisoarea mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică.

Instanţa a apreciat că, în acest moment procesual, cerinţele art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. se menţin şi în prezent şi impun în continuare privarea de libertate a inculpatului în condiţiile în care există probe şi indicii temeinice şi suficiente în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 68¹ C. proc. pen. şi art. 143 C. proc. pen. care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul V.C. a comis infracţiunile pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată.

Cu privire la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a constatat că sunt îndeplinite şi subzistă în continuare cerinţele prevăzute de acest text de lege; s-a considerat contrar celor solicitate de apărătorii aleşi ai inculpatului că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu trebuie făcută abstracţie de gravitatea faptei existenţa pericolului public putând rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de care este învinuit inculpatul, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea comiterii chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacţii ferme faţă de cei bănuiţi, ca autori ai unor astfel de fapte, astfel că, la stabilirea pericolului pentru ordinea publică, nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului – lipsa antecedentelor penale, situaţia familială deosebită, determinată de faptul că, părinţii sunt grav bolnavi, cei doi copii minori au nevoie de sprijinul său – ci şi datele referitoare la fapte, nu de puţine ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credinţa că justiţia, cei care concură la înfăptuirea ei nu acţionează îndeajuns împotriva infracţionalităţii.

Prin raportare la dispoziţiile art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, jurisprudenţa instanţei europene şi prevederile cuprinse în Recomandarea nr. R (80) 11 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei prima instanţă a apreciat că în speţa dedusă judecăţii, există cel puţin unul dintre motivele care justifică menţinerea măsurii arestării preventive din punctul de vedere al reglementărilor europene menţionate şi anume, pericolul perturbării judecăţii şi în plus, împrejurarea că faptele penale pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată au un caracter deosebit de grav, având în vedere circumstanţele concrete în care se reţine că au fost comise, natura faptelor şi consecinţele produse asupra ordinii de drept, ceea ce justifică menţinerea, cel puţin la acest moment procesual, a măsurii arestării preventive.

S-a concluzionat că pericolul social concret pentru ordinea publică pe care îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului V.C., nu trebuie analizat în mod generic şi abstract, ci această noţiune trebuie raportată şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, cu atât mai mult cu cât calitatea sa socială şi profesională îl situa într-o poziţie din care, într-o ordine socială normală, se impunea a fi exclusă recurgerea la comiterea de acte şi fapte de corupţie.

În ceea ce priveşte temeiul prevăzut de art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. s-a constatat că nu a încetat, ci impune în continuare privarea de libertate a acestuia, din probele administrate în cursul urmăririi penale rezultând la data de 21 decembrie 2009, cu ocazia judecării plângerii formulată de inculpat împotriva Ordonanţei nr. 310/P/2009 din 11 decembrie 2009, prin care procurorul de caz a dispus luarea faţă de el a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 11 decembrie 2009, inculpatul având acces la probele dosarului şi aflând că îi sunt interceptate convorbirile telefonice, a încercat să-şi preconstituie probe, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. şi au purtat un dialog în cadrul căruia au încercat să acrediteze ideea că cel din urmă a primit cu titlu de împrumut o sumă de bani de la inculpatul V.C., bani pe care acesta i-ar fi împrumutat, la rândul său, de la inculpatul C.C., suma urmând a fi restituită până la sfârşitul anului 2009; de asemenea, a fost considerată ca relevantă convorbirea purtată între martorul F.D.R. şi martora D.L.A. care confirmă încercarea inculpatului de a zădărnici aflarea adevărului în cauză.

S-a concluzionat că măsura arestării preventive este necesară la acest moment al judecăţii, aflată la început, şi pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, fiind justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca inculpatul să împiedice administrarea justiţiei, fiind respectate şi prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, perioada de 10 luni pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă.

Prima instanţă a considerat, de asemenea, că lăsarea în libertate a inculpatului, cel puţin la acest moment procesual, ar genera creşterea sentimentului de nesiguranţă al populaţiei şi ar fi de natură să conducă la scăderea încrederii populaţiei în capacitatea de protecţie a organelor statului, acesta având obligaţia pozitivă de a adopta o legislaţie penală, dublată de mecanismul care să asigure aplicarea sa, capabilă să descurajeze comiterea de fapte grave, prin conotaţiile particulare ale cauzei, determinate de persoana inculpatului şi de calităţile deţinute de acesta în societate şi în viaţa politică, presupus a fi fost folosite de inculpat la săvârşirea faptelor pentru care a fost cercetat şi trimis în judecată, s-a produs o stare de tulburare socială de natură a justifica detenţia provizorie, inclusiv, prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii opiniei publice în fermitatea reacţiei autorităţilor statului la comiterea unor infracţiuni de natura celor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Împrejurarea că în cauză au fost audiaţi inculpaţii, nu are semnificaţia dată de legiuitor expresiei „temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat" conţinută în art. 160^b alin. (2) C. proc. pen. şi care dacă ar fi incidente în cauză ar duce la revocarea măsurii arestării preventive şi la punerea în libertate a inculpatului, instanţa urmând a asculta martorii acuzării şi a se pronunţa asupra admiterii probelor propuse în apărare de către inculpaţi, în măsura în care acestea vor fi apreciate ca fiind pertinente, concludente şi utile soluţionării cauzei, astfel încât s-a apreciat la acest moment procesual nu este oportună luarea faţă de inculpat a unei măsuri preventive mai puţin intruzive, măsura arestării preventive fiind legală şi justificată şi se impune a fi menţinută.

Împotriva acestei încheieri, în termen legal a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale apărătorilor săi aleşi, expuse în partea introductivă a prezentei decizii, pentru analiza abstractă a cauzei, întemeierea acuzaţiilor pe convorbiri interceptate într-un mediu ce nu le conferă credibilitate, inexistenţa calităţii de martor a persoanei pe care se pretinde că inculpatul a încercat să o influenţeze, analizarea, cu ocazia soluţionării cererii de liberare sub control judiciar a unor aspecte fără legătură cu natura juridică a cererii, nelegalitatea probei constând în interceptări ale convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental, durata excesivă a detenţiei preventive, neaudierea inculpatului anterior luării măsurii arestării preventive, greşita reţinere a împrejurării că inculpatul a încercat să îşi preconstituie probe, declaraţiile coinculpatului C.C. contrazicând această teză, inexistenţa temeiurilor care să justifice menţinerea arestării, având în vedere şi circumstanţele personale ale inculpatului.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 385⁶ alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

1. Cu privire la dispoziţia primei instanţe de menţinere a măsurii arestării preventive a inculpatului se constată că soluţia primei instanţe este legală şi temeinică.

Se reţine sub acest aspect că, astfel după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 160^b C. proc. pen. prin raportare la art. 300², în cursul judecăţii instanţa „verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile legalitatea şi temeinicia arestării preventive", iar în cazul în care se constată că „temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate" se dispune menţinerea arestării preventive.

Se va constata aşadar că instanţa investită cu soluţionarea cauzei procedează la efectuarea verificării anterior indicate, cu respectarea principiului prezumţiei de nevinovăţie şi fără a se pronunţa cu privire la vinovăţia inculpatului arestat în cauză, apreciind asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării preventive.

De asemenea, după cum s-a reţinut în jurisprudenţa CEDO, pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise (cauza C. vs. Turcia).

Legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize în concret a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).

Se constată, sub aspectele menţionate, că instanţa de fond a procedat legal, punând în discuţie legalitatea şi temeinicia stării de arest a inculpatului, reţinând că temeiurile ce au justificat arestarea se menţin, privarea de libertate impunându-se în continuare pentru asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, timpul scurs de la luarea măsurii nefiind de natură a determina concluzia că nu mai sunt îndeplinite condiţiile menţinerii arestării, instanţa având în vedere, în ansamblu, atât evoluţia cercetării judecătoreşti, calitatea inculpatului, cât şi poziţia sa procesuală, concluzionându-se în sensul menţinerii temeiurilor iniţial avute în vedere la dispunerea măsurii arestării, nefiind infirmată existenţa probelor sau indicilor temeinice ce fac rezonabilă presupunerea săvârşirii faptelor în sensul art. 143 C. proc. pen., art. 68¹ C. proc. pen. şi art. 5 paragraful 1 lit. c) din CEDO, lăsarea în libertate a inculpatului prezentând un pericol concret pentru ordinea publică.

Se va reţine că în mod justificat, interpretând şi aplicând corect normele incidente în cauză, prima instanţă a constatat că temeiurile avute în vedere la dispunerea măsurii arestării se menţin, deoarece faptele despre care există presupuneri rezonabile că au fost comise de inculpat sunt de o gravitate deosebită ce rezultă, atât din materialitatea lor, cât, mai ales, din coroborarea acestora cu calitatea avută de persoana despre care există indicii că a fost subiect activ al infracţiunii, justificându-se astfel concluzia că lăsarea în libertate a inculpatului ar prezenta un pericol pentru ordinea publică.

Inculpatul a fost arestat avându-se în vedere ca temei de drept dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., din probele administrate în cauză rezultând presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis faptele pentru care este cercetat şi există indicii ce determină bănuiala că inculpatul a comis faptele în exerciţiul şi în virtutea funcţiilor pe care le avea sau le-a deţinut în diferite instituţii ale statului, creând impresia că autorităţile judiciare pot fi influenţate pentru a-şi desfăşura activitatea în sensul dorit de anumite persoane.

Această conduită a inculpatului a creat în rândul opiniei publice, subsecvent realizării acţiunilor presupus comise, o stare de insecuritate socială, bazată preponderent pe existenţa posibilităţii de influenţare şi aservire a autorităţilor judiciare, cu privire la care inculpatul prin acţiunile sale a încercat să acrediteze ideea că pot fi folosite contrar legii şi moralei pentru realizarea intereselor particulare ale anumitor persoane.

Totodată, probele dosarului au dovedit şi îndeplinirea condiţiei prevăzută de art. 148 lit. b) C. proc. pen., constând în existenţa de date relative la încercarea inculpatului de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea martorului F.D.R., motiv care constituie, inclusiv în opina curţii europene, un risc pertinent de natură a justifica menţinerea măsurii provizorii privative de libertate (cauza R. vs. Austria ).

Aşa fiind se constată că, în speţă, se menţin temeiurile avute în vedere la data luării măsurii arestării, după cum în mod just a reţinut prima instanţă.

Probele dosarului furnizează indicii temeinice ce susţin presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis infracţiunile pentru care este cercetat, sancţionate cu pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia constituie un pericol concret pentru ordinea publică. În speţă acesta rezultă din gravitatea faptelor presupus comise, modul în care inculpatul a acţionat, poziţia socială a acestuia şi percepţia avută cu privire la modul de rezolvare a intereselor persoanelor şi a manierei în care autorităţile statului îşi desfăşoară activitatea, în sensul că pot fi aservite şi folosite, la nevoie, pentru rezolvarea unor probleme personale prin exercitarea de influenţe şi, eventual, contra unor sume de bani.

Necesitatea desfăşurării în condiţii normale a procesului penal, aflat, încă, datorită complexităţii cauzei, într-o etapă incipientă a cercetării judecătoreşti (singura probă administrată constând în declaraţiile inculpaţilor), impune privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere şi încercarea acestuia de zădărnicire a aflării adevărului, în sensul arătat anterior.

Legitimitatea menţinerii măsurii preventive privativă de libertate rezultă, aşadar, din persistenţa temeiurilor ce iniţial au determinat luarea măsurii preventive, coroborată cu diligenta autorităţii judiciare în desfăşurarea cu celeritate a procedurii, ce presupune administrarea şi, respectiv, readministrarea, în condiţii de oralitate, nemijlocire şi contradictorialitate a probelor în vederea stabilirii corecte şi complete a stării de fapt, finalitate ce nu poate fi atinsă – având în vedere conduita procesuală anterioară a inculpatului – în condiţiile lăsării acestuia în libertate.

Se constată, de asemenea, că prin specificul faptelor grave despre care există indicii că au fost comise de inculpatul V.C., prin folosirea funcţiilor şi poziţiei deţinute, s-a produs o anumită stare de tulburare socială de natură a justifica detenţia provizorie inclusiv prin raportare la necesitatea restabilirii şi menţinerii încrederii în promptitudinea şi fermitatea reacţiei autorităţilor statului la comiterea acestei categorii de fapte.

Se va constata, totodată că menţinerea măsurii arestării preventive răspunde exigenţelor impuse de dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, durata arestării preventive nefiind excesivă prin raportare la complexitatea cauzei, la stadiul procesual şi la activităţile şi diligenţele depuse de instanţă pentru derularea cu celeritate şi în condiţii de legalitate a cercetării judecătoreşti.

Se va avea în vedere că instanţa de contencios european a drepturilor omului a apreciat că persistenţa motivelor arestării reprezintă o condiţie pentru legalitatea menţinerii detenţiei, aceasta, coroborată cu diligenţele depuse de autorităţi pentru derularea procedurii, legitimând detenţia;

Se va reţine că, în speţa de faţă, garanţiile prevăzute de art. 5 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale au fost respectate, măsura arestării preventive fiind dispusă de către judecător, privarea de libertate a inculpatului, ca măsură cu caracter de excepţie, fiind supusă controlului judiciar independent.

Totodată, se impune a se aminti faptul că, astfel după cum corect s-a reţinut şi de către prima instanţă, lăsarea inculpatului în libertate ar constitui un pericol concret pentru ordinea publică, pericol ce reiese din gravitatea faptei despre care există indicii că a comis-o într-o calitate cu totul specială, de persoană investită cu apărarea ordinii de drept şi, în esenţă, a legii, existând posibilitatea producerii unui efect negativ asupra încrederii societăţii în capacitatea de reacţie a autorităţilor faţă de astfel de fapte, de natură a crea o percepţie deformată a opiniei publice cu privire la activitatea şi probitatea instituţiilor statului.

Rezultă, aşadar, că lipsirea de libertate – prin menţinerea măsurii arestării preventive - se impunea luându-se în considerare interesul public ce trebuie protejat cu prioritate şi fără încălcarea prezumţiei de nevinovăţie a inculpatului, faţă de regula respectării libertăţii individuale, acest interes general al menţinerii ordinii sociale şi de drept trecând înaintea dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în libertate şi justificând privarea sa de libertate.

Criticile apărării, reiterate în recurs, privind, în esenţă, caracterul nelegal al probelor, neaudierea prealabilă a inculpatului, inexistenţa şi nedovedirea temeiurilor care au fundamentat luarea, faţă de inculpat, a măsurii arestării sunt nefondate.

Apărarea privind nelegalitatea luării faţă de inculpat a măsurii arestării în condiţiile neaudierii sale de către Senat şi procuror a fost invocată în repetate rânduri, fiind respinsă motivat. Se va reţine că dispoziţiile art. 149¹ C. proc. pen. prevăd că propunerea de arestare se întocmeşte după ascultarea inculpatului în prezenţa apărătorului, fără însă a stabili un moment la care în mod obligatoriu se impune a se efectua audierea. Aşadar, dreptul la apărare al inculpatului nu este încălcat dacă între momentul audierii şi cel al întocmirii propunerii de arestare trece un anumit interval de timp (în care nu s-au desfăşurat activităţi care să impună audierea inculpatului), legea neprevăzând în sarcina procurorului decât obligaţia de a-l audia pe inculpat nu şi momentul exact la care audierea are loc. În speţa de faţă, inculpatul a fost audiat, a dat declaraţie (11 decembrie 2009) pentru ca apoi să se prevaleze de dreptul la tăcere (15 februarie 2010), dreptul la apărare al inculpatului nefiind încălcat, declaraţia luată de către judecător inculpatului respectând dispoziţiile art. 71 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 323 alin. (2) C. proc. pen., şi fiind „lăsat să declare tot ce ştie" în cauză, dreptul la apărare şi garanţiile prevăzute de art. 5 din Convenţie nefiind încălcate.

Aspectele privind nelegalitatea interceptării convorbirilor telefonice şi din mediul ambiental exced cauzei faţă de stadiul procesului penal, iar verificarea sub aspect formal a legalităţii interceptărilor conduce la concluzia îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 91¹ C. proc. pen. Redarea convorbirilor s-a efectuat potrivit art. 91² alin. (4) C. proc. pen. ce prevede anumite limite în care această operaţiune se efectuează, generate de cauza ce constituie obiectul cercetării, astfel că operaţiunea de selectare a convorbirilor ce privesc obiectul cauzei este nu doar permisă, dar şi impusă de lege. Utilizarea, în cauză, a convorbirilor interceptate legal în altă cauză, este permisă, potrivit art. 91² alin. (5) C. proc. pen., neexistând în prezenta cauză cadrul legal necesar cenzurării modului de obţinere a probelor, instanţa având în vedere şi apreciind aparenţa de legalitate, criticile privind pretinsa nelegalitate a obţinerii probelor urmând a se invoca şi analiza cu ocazia discutării cererilor de probe, în cursul cercetării judecătoreşti, etapă care nu a fost atinsă până în prezent, după cum s-a arătat şi anterior.

Criticile privind durata excesivă a detenţiei preventive nu pot fi primite deoarece, după cum s-a argumentat anterior, cauza are un caracter complex, se impune continuarea administrării de probe, instanţa depunând diligenţa cuvenită pentru derularea procedurii cu celeritate, aceste elemente, coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului, caracterizată de încercarea de influenţare a unui martor, impunând la acest moment procesual privarea de libertate a inculpatului.

Aspectele relative la nelegala reţinere a temeiului prevăzut de dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., motivat de împrejurarea că numitul R.D.F. nu avea calitate de martor nu pot fi avute în vedere, deoarece atitudinea procesuală a inculpatului s-a caracterizat prin încercarea de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea şi deci denaturarea aspectelor pe care o persoană putea să le declare cu privire la cauză, legea sancţionând fapta în sine, iar enumerarea cuprinsă de norma anterior indicată este exemplificativă.

2. Referitor la soluţia primei instanţe de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar a inculpatului se reţine că şi aceasta este legală şi temeinică.

Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.

Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.

Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 160² alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.

Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecăţii se constată că faptele pentru care inculpatul este judecat respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) C. proc. pen., iar măsura arestării preventive luată faţă de inculpat s-a întemeiat pe cazurile reglementate de prevederile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen.

Rezultă, aşadar, căprintr-o hotărâre definitivă s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.

Se apreciază ca relevante cele două convorbiri telefonice purtate de numitul F.R.D., la care se face referire şi în cuprinsul încheierii prin care a fost luată măsura arestării, influenţarea martorului fiind confirmată de discuţia din 29 martie 2010 dintre F.R.D. şi D.L.A., din care reiese că acesta nu are cunoştinţă de nici un împrumut, că nu este finul inculpatului V., iar dacă a fost împrumutat, a fost împrumutat de acesta cu sume mici, pe care le-a restituit, manifestându-şi dorinţa de a se prezenta la organele de urmărire penală pentru a-şi exprima punctul de vedere. Aşadar, nu putea fi ignorată valoarea probatorie a înscrisurilor ce dovedeau incidenţa cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., în speţă nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 160² alin. (1) şi (2) C. proc. pen. pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar.

De asemenea, în mod riguros exact, s-a apreciat că acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 160² alin. (1) C. proc. pen. Aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/ învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului, în prezenta cauză stabilindu-se corect că, în speţă, controlul judiciar ce putea fi instituit cu privire la inculpat nu era apt a asigura realizarea scopurilor măsurilor preventive şi buna desfăşurare a procesului penal, astfel după cum impun dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen.

Având în vedere aspectele anterior prezentate, atât cu privire la temeiurile care au justificat soluţia de respingere a cererii inculpatului de liberare provizorie sub control judiciar, cât şi argumentele din care rezultă că se menţin temeiurile avute iniţial în vedere la luarea măsurii arestării preventive se concluzionează că hotărârea primei instanţe este, şi sub acest aspect, legală, temeinică şi riguros motivată.

Prima instanţă a reţinut în mod just obiectul cererii de liberare cu soluţionarea căreia a fost investită şi, în mod corespunzător a analizat-o prin prisma dispoziţiilor art. 160² C. proc. pen., coroborat cu art. 160^8a C. proc. pen., prin raportare la art.136 C. proc. pen., legea procesuală în vigoare neinterzicând – după cum sugerează apărarea - verificarea oportunităţii cererii prin raportare la natura şi gravitatea faptelor despre care există presupuneri apte a convinge un observator obiectiv că au fost comise de inculpat, criticile formulate neputând fi primite.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 385¹⁵ punctul 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins ca nefondat.

Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare statului, onorariul avocatului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva încheierii din 12 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 4489/1/2010.

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.

Definitivă.

Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.

← ICCJ. Decizia nr. 12/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI		ICCJ. Decizia nr. 10/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI →

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

ICCJ. Decizia nr. 1/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 10/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 12/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 13/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 14/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI ICCJ. Decizia nr. 15/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI