ICCJ. Decizia nr. 10/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 10/2011
Dosar nr. 434/1/2011
Şedinţa publică din 20 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 51 din 14 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul P.A.C.; a fost obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 12 ianuarie 2011, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost primită cererea prin care apărătorul ales al inculpatului P.A.C. a solicitat liberarea acestuia sub control judiciar, în conformitate cu dispoziţiile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen.
La termenul de judecată din data de 14 ianuarie 2011 instanţa a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea formulată de apărătorul ales, declaraţia inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii şi l-a ascultat pe inculpat aşa cum prevăd dispoziţiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosar.
S-a reţinut că în motivarea cererii, inculpatul, prin apărătorii aleşi, a susţinut, pornind de la dispoziţiile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen., că la acest moment procesual se impune liberarea sa provizorie sub control judiciar. A arătat inculpatul, referindu-se la ultimele probe administrate în cauză, că nu se face vinovat de comiterea infracţiunilor pentru care este cercetat, persoanele audiate în cauză au declarat că nu îl cunosc, nu există date din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica să comită alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, în condiţiile în care probatoriul a fost administrat integral. Inculpatul a invocat şi prevederile art. 5 paragraful 1 şi 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Pactul ONU, art. 6 paragraful 2 din Convenţie referitor la prezumţia de nevinovăţie şi jurisprudenţa CEDO cu referire expresă la cauza Tarău contra României.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar prima instanţă a constatat că nu este întemeiată.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a reţinut că pentru a se putea dispune liberarea provizorie trebuie îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă. Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, iar a doua condiţie pozitivă, vizează natura şi gravitatea infracţiunii reţinute în sarcina inculpatului. Condiţia negativă care se desprinde din alin. (2) al art. 1602 C. proc. pen. mai sus citat, vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
S-a apreciat că legiuitorul, folosind expresia de „date" în conţinutul art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberare provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, potrivit art. 136 C. proc. pen.
Din actele dosarului s-a reţinut că, prin încheierea nr. 1976 - Şedinţa din Camera de Consiliu din 1/ 2 decembrie 2010 - pronunţată în Dosarul penal nr. 98881/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a dispus în baza art. 1491 C. proc. pen. raportat la art. 143 C. proc. pen., art. 148 alin. 1 lit. f) C. proc. pen. şi art. 151 C. proc. pen., arestarea preventivă a inculpatului P.A.C. pe o durată de 29 de zile, de la data încarcerării.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut că în cauză există probe şi indicii temeinice suficiente pentru a justifica presupunerea rezonabilă că inculpatul P.A.C. a comis infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) raportat la art. 20 C. pen. cu referire la art. 8 pct. 1 din Legea nr. 241/2005, art. 9 pct. 1 lit. c) din Legea nr. 241/2005 (ce absoarbe infracţiunea prevăzută de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) raportat la art. 43 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 republicată) şi de art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), pentru care este cercetat şi care constau în aceea că:
Inculpatul P.A.C. împreună cu coinculpaţii C.A. şi S.B., cu participarea şi a numiţilor M.R.S. şi J.J., au conceput un circuit financiar fictiv ce nu avea alt scop, decât fraudarea statului român cu suma de 60 milioane euro, potrivit unei scheme infracţionale clasice, de fraudare a bugetului de stat prin restituiri de TVA, schemă care este cunoscută în doctrina economică şi judiciară internaţională, sub denumirea de „frauda carusel", de esenţa acestei scheme infracţionale fiind existenţa unor mărfuri iniţiale, de valoare redusă care este apoi mărită prin operaţiuni succesive de creştere artificială a valorii mărfurilor respective; emiterea unei facturi interne de achiziţie către un exportator, purtătoare a unor valori TVA, de asemenea, foarte mari; realizarea unei operaţiuni de export extracomunitar a bunurilor cuprinse în ultima factură, după emiterea căreia exportatorul solicită autorităţilor fiscale restituirea TVA-ului aferent acesteia.
Inculpatul P.A.C. şi coinculpatul C.A. care îndeplineau funcţii de conducere la SC U.C.M. SA Reşiţa - primul fiind director executiv, iar cel de-al doilea, preşedinte al Consiliului de administraţie - unitate ce trece prin dificultăţi financiare majore şi în depozitele căreia se găsesc numeroase utilaje, echipamente industriale şi alte bunuri specifice industriei grele care au fost produse în cursul anilor 1980, în urma discuţiilor purtate cu inculpatul S.B. începând din primăvara anului 2010, au acceptat să vândă patru motoare în valoare de 5 milioane euro plus TVA către SC L.A. SRL, la preţul de 250 milioane euro plus TVA.
Pentru creşterea artificială a valorii motoarelor, de 50 de ori, faţă de valoarea lor reală, au fost încheiate un număr de patru contracte comerciale, toate la data de 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reşiţa, reprezentată de inculpatul C.A. şi SC L.A. SRL, reprezentată de inculpatul S.B., având ca obiect livrarea celor patru motoare împreună cu componentele necesare punerii lor în funcţiune şi instrucţiunile tehnice de montaj general, astfel încât, acestea să poată fi transformate în unităţi electrogeneratoare, valoarea totală a respectivelor motoare fiind stabilită la suma de 250 milioane euro plus TVA. Pentru a da o aparenţă de legalitate operaţiunii, au fost încheiate simultan, contractul comercial de comision din 10 august 2010 între SC U.C.M. SA Reşiţa şi SC M.T.I. SRL, în valoare de 100 milioane euro plus TVA - contract fictiv - SC M.T.I. SRL nerealizând practic, nici o activitate concretă în respectiva operaţiune comercială; contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reşiţa şi SC M.T.I. SRL, reprezentant de M.R.S., având ca obiect furnizarea instrucţiunilor tehnice în valoare de 2 milioane euro plus TVA, deşi documentaţia tehnică era în posesia producătorului, nefiind necesară încheierea acestui contract; contractul din 10 august 2010, între SC U.C.M. SA Reşiţa şi SC B.T.I. SRL, reprezentată de J.J., în valoare de 143 milioane euro plus TVA, având ca obiect furnizarea de către SC B.T.I. SRL a componentelor necesare punerii în funcţiune a celor patru motoare.
În baza contractelor susmenţionate s-au emis facturile aferente, iar în baza facturii în 31 august 2010, SC L.A. SRL a solicitat în cadrul decontului privind TVA pe luna septembrie 2010, restituirea de la bugetul de stat a TVA-ului aferent facturii respective, adică suma de 253.749.507 lei, echivalentul a 60 milioane euro.
Pentru realizarea completă a reţelei „fraudei carusel" SC L.A. SRL a încercat să exporte marfa, la 26 noiembrie 2010 motoarele fiind încărcate în Portul Constanţa pe vasul comercial P.D., exportul fiind însă stopat de intervenţia parchetului care a dispus descărcarea acestora.
În contextul menţionat, inculpatul S.B., prin adresa semnată în numele SC L.A. SRL, în data de 26 noiembrie 2010 a renunţat la restituirea soldului sumei negative a TVA din decontul lunii septembrie 2010.
În vederea realizării scopului propus, la data de 27 noiembrie 2010, la solicitarea inculpatului S.B., inculpatul P.A.C. a emis factura, aceasta reprezentând o nouă factură pentru aceeaşi valoare, aparent pentru aceeaşi marfă, între aceleaşi societăţi, datată 31 august 2010, dar cu două modificări esenţiale: în loc de 3 motoare navale şi 1 motor MAN, aşa cum apăreau în factura iniţială, în factura falsificată se preciza „unităţi de generatoare de energie electrică pentru produs curent electric pe uscat - U1, U2, U3, U4", astfel ca marfa respectivă să fie agreată de A., agenţie care să nu aibă nici o suspiciune cu privire la utilizarea duală a motoarelor respective. Acelaşi inculpat a dispus efectuarea unei alte modificări faţă de factura originală, cu aceeaşi serie şi număr, în sensul că, pe factura falsificată se specifica cuvântul „avans", logica acestei modificări constând în emiterea tot de către P.A.C. a unei facturi „de avans" cu data de 15 noiembrie 2010 pentru suma de 26.587.460 lei, adică suma reală a celor patru motoare livrate.
De asemenea, la data de 27 noiembrie 2010 inculpatul P.A.C. a dispus emiterea unei noi facturi, tot cu data de 15 noiembrie 2010 prin care a stornat factura precedentă. Susţinerile inculpatului privind raţiunile financiare pentru care a făcut respectivele modificări sau refacturări, nu au convins asupra bunei-credinţe cu care a pretins că a acţionat atâta vreme cât, caracterul fictiv al operaţiunilor a rezultat din modul în care au fost redactate şi înregistrate contractele, actele adiţionale şi procesele - verbale aferente acestor operaţiuni. Percheziţia efectuată la sediul SC U.C.M. SA Reşiţa a relevat că singurul contract ce purta un număr de înregistrare era cel principal din 10 august 2010, încheiat între SC UCM Reşiţa şi SC L.A. SRL, însă, în realitate, numărul din registru corespundea unei alte operaţiuni, fără nicio legătură cu acesta; celelalte trei contracte, datate 10 august 2010 şi redactate personal de către inculpatul P.A.C. nu apar înregistrate în evidenţele societăţii, toate fiind găsite în original asupra acestui inculpat.
Totodată, inculpatul P.A.C. s-a deplasat la Beirut pentru a deschide conturi în valută la o bancă agreată de SC L.A. SRL, fapt ce a ridicat semne de întrebare cu privire la bunele intenţii ale partenerilor contractuali în privinţa efectuării plăţilor printr-o bancă dintr-o ţară unde doar ei deţineau controlul. În această ţară, inculpatul i-a întâlnit pentru prima dată pe ceilalţi doi parteneri M.R.S. şi Jacoub Jean de la care a primit exemplarele contractelor încheiate cu aceştia, semnate. S-a mai reţinut că inculpatul P.A.C. a desfăşurat o serie de alte activităţi de sprijinire, în orice mod, a inculpatului S.B., de a realiza exportul, purtând discuţii directe cu directorul A. sau cu preşedintele A.N.A.F., deşi numai SC L.A. SRL era antrenată în demersuri cu aceste instituţii.
Temeiul de drept al luării măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 lit. f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că infracţiunile de săvârşirea cărora este bănuit inculpatul sunt pedepsite de lege cu închisoarea mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea în libertate a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Gravitatea infracţiunilor, modalitatea în care inculpatul a săvârşit pretinsele fapte, abilitatea acestuia de a-şi disimula faptele pretins ilegale în fapte oneste, creând o imagine distorsionată a realităţii au avut pentru instanţa de fond, semnificaţia unor împrejurări de natură a tulbura opinia publică şi de a-i afecta grav încrederea într-un sistem real de valori, generând atitudini de neîncredere la adresa organelor statului, chemate să protejeze ordinea socială, şi să apere însăşi bugetul statului, la prejudicierea căruia s-a atentat în cauză cu o sumă considerabilă, cca. 60 milioane euro.
Încheierea nr. 1976 din 1/ 2 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, prin care s-a dispus arestarea inculpatului, a rămas definitivă prin încheierea nr. 3 din 13 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10026/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
Ulterior, măsura arestării preventive a inculpatului a fost prelungită prin încheierea din Camera de Consiliu nr. 2105 din 24 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 10545/1/2010 pe o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 31 decembrie 2010, până la 29 ianuarie 2011, inclusiv. Această încheiere a rămas definitivă prin încheierea penală nr. 11 din 28 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10603/1/2010 prin respingerea, ca nefondat a recursului declarat de inculpat.
În contextul concret al cauzei, prima instanţă a constatat că scopul măsurii preventive dispuse împotriva inculpatului, acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi apărarea valorilor şi relaţiilor sociale ce constituie ordinea publică nu poate fi realizat, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor reţinute în sarcina inculpatului de către organul de urmărire penală, precum şi la modalitatea de comitere a acestora - prin admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
S-a apreciat că nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, care a constituit temeiul legal al luării măsurii arestării preventive împotriva inculpatului.
Pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esenţială a infracţiunii, dar în aprecierea pericolului pentru ordinea publică nu poate fi făcută abstracţie de gravitatea faptei, existenţa pericolului pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate în acest moment procesual putând rezulta, între altele, şi din însuşi pericolul social al infracţiunilor de săvârşirea cărora este învinuit, de reacţia publică la comiterea unor astfel de infracţiuni, de posibilitatea săvârşirii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane în lipsa unei reacţii ferme.
S-a apreciat că circumstanţele personale ale inculpatului nu trebuie examinate în mod exclusiv, ci în corelaţie cu interesul public, respectiv protejarea riscului repetării unor fapte similare în condiţiile în care, în funcţia pe care ar exercita-o, în continuare inculpatul, aceea de director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa, ar exista, potenţial, riscul de a încheia noi contracte, de a emite noi facturi pentru sume nereale, având drept consecinţă, o eventuală prejudiciere a bugetului de stat cu importante sume de bani.
Prima instanţă a concluzionat că a analiza instituţia liberării provizorii sub control judiciar numai prin raportare la condiţiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., ar însemna ignorarea cu bună-ştiinţă a dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, printre care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, ajungându-se la punerea în libertate a unei persoane care, în raport de presupusele infracţiuni grave pentru care este cercetat, de modalitatea în care se presupune că au fost comise şi de urmările ce s-ar fi produs pentru bugetul de stat, dacă nu ar fi intervenit organul de urmărire penală, prezintă pericol concret pentru ordinea publică ceea ce este în disonanţă cu dispoziţiile legale menţionate.
Din perspectiva jurisprudenţei instanţei europene s-a constatat că în speţa dedusă judecăţii există indicii temeinice în accepţiunea dată acestei noţiuni de art. 681 C. proc. pen. că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care este cercetat, infracţiuni care, prin modalitatea în care se reţine că s-au comis, conduc la concluzia existenţei pericolului social concret pentru ordinea publică, în cazul în care s-ar dispune lăsarea inculpatului în libertate, fie chiar şi sub control judiciar.
Instanţa europeană a decis cu valoare de principiu că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 este ziua când hotărârea de condamnare a rămas definitivă sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în prima instanţă. Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
S-a reţinut că instanţa europeană a statuat, în interpretarea art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie, că pentru justificarea arestării sau deţinerii preventive nu se poate pretinde să fie deja stabilite realitatea şi natura infracţiunii de care cel interesat este bănuit că a săvârşit-o, pentru că acestea reprezintă scopul fazei de instrucţie, faptele ce au dat naştere la bănuieli concrete care au justificat arestarea unei persoane netrebuind să fie de acelaşi nivel cu cele necesare pentru justificarea unei condamnări, iar pentru ca bănuielile să fie apreciate drept plauzibile ori legitime, trebuie să existe fapte sau informaţii de natură a convinge un observator obiectiv că persoana în cauză a săvârşit o infracţiune (cauza M. vs Regatul Unit).
S-a apreciat că aspectul nevinovăţiei invocat de inculpat este o chestiune ce vizează fondul cauzei şi excede obiectului cererii de liberare provizorie sub control judiciar cu soluţionarea căreia a fost investită instanţa.
S-a concluzionat că detenţia provizorie a inculpatului P.A.C. este legitimă, fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatului de a fi pus în libertate provizorie sub control judiciar, nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale, dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, inculpatul fiind arestat la data de 2 decembrie 2010, iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile apărătorului ales, expuse în partea introductivă a prezentei hotărâri, pentru neobservarea circumstanţelor personale ale inculpatului, nedovedirea prin probe certe a faptelor imputate inculpatului şi neluarea în calcul a posibilităţii de a se dispune măsuri alternative, contrar jurisprudenţei CEDO.
Analizând cauza prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice expuse cauzei concrete deduse judecăţii se constată că măsura arestării preventive luată faţă de inculpat s-a întemeiat pe cazul reglementat de prevederile art. 148 lit. f) C. proc. pen., din actele dosarului reieşind existenţa de date şi indicii ce fac verosimilă săvârşirea de către inculpat a infracţiunilor pentru care este cercetat.
Se reţine astfel că există indicii din care rezultă presupunerea că inculpatul C.A., în calitate de preşedinte al Consiliului de Administraţie al SC U.C.M. SA Reşiţa, împreună cu inculpaţii P.A.C., director executiv al SC U.C.M. SA Reşiţa, S.B., cu participarea şi a numiţilor M.R.S. şi Y.J., respectiv în asociere, a desfăşurat mai multe operaţii financiare, fiind conceput şi pus în aplicare un circuit financiar fictiv, asociat unor tranzacţii comerciale formale, care conduceau la posibilitatea prejudicierii bugetului de stat cu aproximativ 60 miloane euro, reprezentând valoarea TVA solicitată în vederea rambursării, sumă stabilită cu rea-credinţă de către contribuabilul SC L.A. SRL în scopul obţinerii, fără drept, a unor sume de bani cu titlu de restituiri din bugetul de stat.
Inculpaţii C.A., şi P.C.A., director executiv al aceleiaşi companii au dispus evidenţierea în actele contabile şi în alte documente legale a unor cheltuielilor care nu aveau la bază operaţiuni reale evidenţiind şi alte operaţiuni fictive în scopul supraevaluarii marfii vândută SC L.A. SRL şi sprijinirii acestei societăţi şi respectiv a reprezentantului acesteia, coinculpatul S.B., să solicite restituirea TVA în sumă de 60 milioane.
Se reţine, totodată, că, din actele dosarului rezultă indicii apte a convinge un observator obiectiv că inculpaţii au acţionat în baza înţelegerii şi planului conceput şi pus în practică împreună cu inculpatul S.B., funcţiile deţinute de aceştia în cadrul SC U.C.M. SA Reşiţa făcând posibile desfăşurarea activităţii infracţionale în vederea realizării scopurilor frauduloase ale inculpatului S.B., existând posibilitatea prejudicierii grave a bugetului de stat.
Se va reţine, de asemenea, că îndeplinirea scopurilor măsurilor preventive prevăzute de art. 136 C. proc. pen. nu se poate realiza în absenţa privării de libertate a inculpatului, având în vedere atitudinea inculpatului de ignorare a legii şi de folosire a normelor de drept în realizarea intereselor ilicite ale unor persoane fizice sau juridice, ceea ce a creat o stare de tulburare a opiniei publice şi afectează negativ percepţia acesteia asupra eficienţei autorităţilor chemate să apere ordinea şi statul de drept.
Faţă de aspectele anterior relevate se constată că deşi cererea de liberare provizorie sub control judiciar îndeplinea condiţiile legale referitoare la cuantumul maxim al pedepsei, aceasta nu realiza cerinţa oportunităţii, rezultând implicit din interpretarea coroborată a prevederilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1602 C. proc. pen.
Aşa fiind, se constată că ansamblul operaţiunilor comerciale fictive derulate în scopul sprijinirii realizării finalităţii frauduloase de obţinere, de către un alt comerciant a restituirii unei sume nedatorate cu titlu de rambursare de TVA a fost de natură a crea o stare de insecuritate şi tulburare în mediul de afaceri şi la nivelul opiniei publice, impunand fermitate în reacţia autorităţilor cu atribuţii de apărare a ordinii de drept.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public astfel că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, aprecierea primei instanţe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă.
Detenţia provizorie a inculpatului este legitimă atât faţă de existenţa indiciilor concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de cel al individului, de a beneficia de cercetarea în stare de libertate, cât şi faţă de durata măsurii şi necesitatea normalei desfăşurări a procesului penal, liberarea provizorie a inculpatului, la momentul procesual actual, de început în derularea anchetei, nefiind oportună, deoarece nu ar conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, astfel după cum acesta este reglementat de art 136 C. proc. pen.
Criticile invocate de apărare sunt nefondate şi vor fi respinse.
Prima instanţă a analizat circumstanţele personale ale inculpatului prin prisma ansamblului elementelor cauzei, concluzinând că acestea nu pot avea un rol determinant şi exclusiv, primând interesul general de menţinere a ordinii sociale şi de drept faţă de cel al persoanei arestate preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
Criticile privind lipsa dovezilor certe ale comiterii de către inculpat a faptelor care îi sunt imputate nu pot fi primite, având în vedere stadiul procesual şi, de altfel, şi jurisprudenţa instanţei europene, care a reţinut că pentru justificarea arestării nu se poate pretinde a se dovedi şi stabili realitatea şi natura infracţiunilor pretins comise, acesta fiind scopul urmăririi penale, detenţia permiţând desfăşurarea normală a acesteia (cauza C. vs. Turcia). Probele administrate până în această etapă procesuală creează presupunerea rezonabilă a comiterii infracţiunilor pentru care inculpatul este cercetat, neimpunându-se ca acestea să reprezinte dovezi certe de vinovăţie, apte a fundamenta o eventuală soluţie asupra fondului cauzei.
Prima instanţă, în analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar nu a exclus de plano posibilitatea admiterii acesteia, dispunerea altor măsuri preventive nefiind posibilă, faţă de obiectul cauzei. Astfel, instanţa a evaluat şi şi-a format convingerea pe baza ansamblului probelor administrate până la acest moment procesual, cu privire la activităţile derulate de inculpat, împrejurarea că acestea au avut tangenţă şi cu cele ale altor inculpaţi neputând conduce la concluzia că analiza efectuată de prima instanţă nu a privit, în mod individual, pe inculpat.
Aşa fiind se constată că încheierea atacată este legală şi temeinică fiind motivată riguros, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate. De asemenea nu există cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să determine desfiinţarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpat va fi respins ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul-inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul P.C.A. împotriva încheierii nr. 51 din 14 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 246/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 20 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 11/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 2/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
