ICCJ. Decizia nr. 151/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 151/2012
Dosar nr.3941/1/2012
Şedinţa publică din 11 iunie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea de şedinţă din 21 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2216/1/2012, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M.
Pentru a dispune astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele.
În baza actelor şi lucrărilor dosarului se reţine că inculpata D.M. a fost arestată preventiv la data de 29 februarie 2012 prin Încheierea nr. 335 din Camera de Consiliu din aceeaşi dată pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, emiţându-se Mandatul de arestare preventivă nr. 3/U din 29 februarie 2012 pe o perioadă de 29 de zile, începând de la 29 februarie 2012 până la 28 martie 2012, inclusiv, constatându-se că în cauză au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., precum şi art. 151 C. proc. pen.
Prin Rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea a două infracţiuni prev. de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. şi a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum îl va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva Sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Analizând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpata D.M., prin apărători, Înalta Curte a constatat că nu este fondată.
Analizând cererea inculpatei, prin prisma condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., privitoare la admisibilitatea cererii de liberare provizorie, Înalta Curte a constatat că sunt îndeplinite condiţiile pentru admiterea în principiu a cererii inculpatei, în sensul că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea pentru care inculpata este cercetată nu depăşeşte limita maximă de 18 ani închisoare.
Potrivit art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
În ce priveşte această a doua condiţie prevăzută de textul de lege, referitoare la temeinicia cererii de liberare provizorie sub control judiciar şi oportunitatea admiterii acesteia, în raport de datele care caracterizează persoana inculpatei, stadiul procesului şi complexitatea cauzei, Înalta Curte a constatat următoarele:
Analizând temeinicia cererii, prin prisma criteriilor prevăzute la art. 136 alin. (8) C. proc. pen., respectiv: scopul măsurii ce se solicită a fi luată, gradul de pericol social al infracţiunii pentru care inculpatul este cercetat, starea de sănătate, vârsta, antecedentele, precum şi alte situaţii privind persoana inculpatului, s-a constatat că din actele şi lucrările dosarului nu se relevă vreun indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpata ar săvârşi sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul în cauză.
Îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege s-a apreciat că nu conduce însă automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât alături de vocaţia legală a inculpatei de a formula oricând în cursul procesului o astfel de cerere, în condiţiile art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., trebuie examinată şi oportunitatea cererii, în raport cu prevederile art. 136 alin. (2) şi (8) C. proc. pen.
În lipsa unor criterii legale care pot sta la baza aprecierii temeiniciei cererii, Înalta Curte s-a raportat, atât la elementele care privesc fapta presupus comisă de inculpata D.M. (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei), cât şi la cele care privesc persoana inculpatei, pentru a aprecia în concret dacă scopul măsurii preventive poate fi atins şi prin liberarea provizorie a inculpatei.
Cu privire la datele sale personale, s-a constatat, într-adevăr, că inculpata - judecător în cadrul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, beneficiază de circumstanţe favorabile, însă acestea nu au putut fi valorificate în mod singular.
Examinarea gradului de pericol social al faptei şi a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatei, s-a apreciat că nu pot fi ignorate cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunţându-se în mod constant şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Din examinarea lucrărilor şi actelor dosarului, a rezultat că, în raport cu natura şi gradul deosebit de ridicat de pericol social concret al faptelor de trafic de influenţă prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reflectat de modalitatea în care se presupune că a săvârşit fapta şi de calitatea inculpatei, lăsarea acesteia în libertate, s-a apreciat că nu se impune în acest moment procesual. În acest sens, s-a constatat că pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea inculpatei în libertate nu s-a diminuat, atâta timp cât aceasta avea, la momentul săvârşirii presupusei fapte, calitatea de judecător în cadrul secţiei civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, de participant la actul de justiţie, căreia i-a adus o gravă atingere, întrucât comportamentul infracţional reţinut în sarcina sa alterează imaginea întregului sistem judiciar şi a persoanelor chemate să îl înfăptuiască.
În raport cu toate aceste aspecte, s-a constatat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatei D.M. nu poate fi atins în cauză prin punerea acesteia în libertate provizorie, apreciindu-se că nu se justifică în funcţie de necesitatea asigurării bunei desfăşurări a cercetării judecătoreşti, aflată la început, raportat şi la complexitatea cauzei, dată de natura infracţiunii de o gravitate sporită, aspecte în raport de care trebuie înlăturat riscul de împiedicare a aflării adevărului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a formulat recurs inculpata D.M., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, critici care au fost expuse pe larg în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de inculpata D.M. sub toate aspectele, conform art. 1609 cu referire la art. 3851 alin. (2) şi art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen. în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoare, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, se poate lua faţă de acesta una din următoarele măsuri preventive: a) reţinerea; b) obligarea de a nu părăsi localitatea; c) obligarea de a nu părăsi ţara; d) arestarea preventivă.
În alineatul (2) al aceluiaşi text de lege, legiuitorul arată că „scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
Având în vedere faptul că măsurile preventive aduc atingere libertăţii individuale, consfinţită ca un drept fundamental al persoanei, legiuitorul a instituit garanţiile juridice necesare care să împiedice orice abuz în luarea şi menţinerea măsurilor preventive.
În reglementarea acestora, se recomandă instituirea unui grad diferenţiat de constrângere a libertăţii individuale sau a altor drepturi şi libertăţi, astfel încât să poată fi aleasă, în funcţie de fiecare cauză concretă, măsura preventivă care poate asigura scopul urmărit prin cea mai redusă constrângere.
Deşi nu este o măsură preventivă, liberarea provizorie poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, scopul urmărit, prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Individualizarea măsurii preventive este lăsată întotdeauna la latitudinea judecătorului, respectiv instanţei în cursul judecăţii, pentru a aprecia dacă controlul judiciar este suficient sau se impune luarea, respectiv menţinerea faţă de inculpat a măsurii arestării preventive.
Din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. corelate cu art. 1602 C. proc. pen. rezultă că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuiesc îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă.
Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ca neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv.
A doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite.
Sub acest aspect, potrivit dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani".
Condiţia negativă vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Astfel, în art. 1602 C. proc. pen. se arată că liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori, sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte.
Se observă că legiuitorul, folosind expresia de „date" nu a avut în vedere existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea săvârşită, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
Îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura. Aceasta poate refuza liberarea provizorie, dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
Detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea, pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 parag. 3 se arată că "orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de parag. 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."
Pentru a înţelege sensul dispoziţiei enunţate, Curtea a stabilit cu exactitate domeniul ei de aplicaţie. Astfel s-a apreciat că este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Curtea a decis, cu valoare de principiu, că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 parag. 3 este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă, sau aceea în care s-a statuat asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă.
Totodată, s-a statuat că gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acestuia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Raportând datele speţei dedusă judecăţii la dispoziţiile cuprinse în legea naţională corelate cu prevederile art. 5 parag. 3 din CEDO, Înalta Curte apreciază că, în acest moment, controlul judiciar solicitat de inculpata D.M. nu este suficient pentru realizarea scopului penal astfel cum este reglementat de art. 136 alin. (1) C. pen., impunându-se menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei respectiv a făptuitorului.
Rezultă din probele administrate până în prezent că, prin rechizitoriul nr. 26/P/2012 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - D.N.A. Serviciul de Combatere a Corupţiei, inculpata D.M. a fost trimisă în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea a două infracţiuni prev.de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
În fapt, s-a reţinut, că în perioada noiembrie - decembrie 2009, după ce a fost condamnat prin Decizia nr. 731 din din 22 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti în dosarul penal nr. 7039/315/2006 la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare prin privare de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală, denunţătorul B.P. i-a remis inculpatei D.M., la cererea acesteia şi prin intermediul martorului P.M., suma de 200.000 euro în schimbul promisiunii sus-numitei că va interveni pe lângă magistraţii învestiţi cu soluţionarea dosarului sus-indicat al Curţii de Apel Ploieşti având ca obiect contestaţia în anulare formulată de reprezentantul legal al S.C. E.P.C. S.R.L., parte responsabilă civilmente în acest dosar şi îi va determina să admită în principiu calea extraordinară de atac, să dispună suspendarea Deciziei penale nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti şi, în final, să desfiinţeze hotărârea atacată şi să pronunţe o hotărâre de achitare a denunţătorului.
La data de 10 decembrie 2009, Curtea de Apel Ploieşti a admis în principiu contestaţia în anulare formulată de S.C. E.P.C. S.R.L. şi a dispus suspendarea Deciziei nr. 731 din din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti până la soluţionarea pe fond a contestaţiei.
În luna ianuarie 2012, inculpata D.M. i-a promis denunţătorului B.P. că, în schimbul unor sume de bani al căror cuantum le va preciza ulterior, va interveni pe lângă judecătorii de la Curtea de Apel Ploieşti învestiţi cu soluţionarea dosarului penal nr. 9501/315/2010 - având ca obiect recursul declarat de denunţător împotriva Sentinţei penale nr. 564 din 15 noiembrie 2011 pronunţată în dosarul penal nr. 9501/315/2010 al Judecătoriei Târgovişte prin care s-a respins cererea de revizuire formulată împotriva Deciziei penale nr. 731 din 22 octombrie 2009 a Curţii de Apel Ploieşti, pronunţată în dosarul penal nr. 7039/315/2006, prin care sus-numitul a fost condamnat la pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare cu executare în regim de detenţie pentru săvârşirea unor infracţiuni de evaziune fiscală şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă denunţătorului, inculpata primind în acest sens mai multe sume de bani pentru acoperirea unor cheltuieli.
Starea de arest a inculpatei D.M. a fost prelungită şi menţinută de instanţa de fond, succesiv, ultima încheiere fiind pronunţată de secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 10 mai 2012, acordându-se termen de judecată la data de 11 iunie 2012.
Raportându-ne la gravitatea infracţiunii săvârşite, la împrejurarea că cercetarea judecătorească este la început - impunându-se audierea martorilor şi administrarea probelor apreciate ca fiind necesare stabilirii adevărului, constând în proba cu înscrisuri pe situaţia de fapt şi înscrisuri în circumstanţiere, audierea denunţătorilor precum şi cererea de audiere ca martor a fiului inculpatei, D.B., prorogându-se discutarea cererii privind efectuarea expertizei după audierea şi vizionarea înregistrărilor contestate, - dar şi la atitudinea inculpatei parţial sinceră în cursul procedurilor, Înalta Curte apreciază că se justifică menţinerea inculpatei în stare de arest neimpunându-se liberarea sa sub control judiciar, acesta din urmă până la acest moment nefiind de natură să-şi atingă scopul.
Instanţa de recurs constată că prima instanţă a avut în vedere nu numai gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimisă în judecată inculpata D.M., dar şi circumstanţele personale ale acesteia, calitatea în care ar fi comis pretinsele fapte, aceea de judecător, circumstanţele personale, inclusiv starea sănătăţii, dar şi împrejurarea că cercetarea judecătorească se află în faza de debut, urmând ca mijlocele de probă să fie administrate oral, nemijlocit şi contradictoriu în prezenţa inculpatei în stare de arest, asigurându-se buna desfăşurare a procesului penal şi împiedicarea posibilităţii oricărei încercări de influenţare a martorilor.
În aceste condiţii, Înalta Curte a apreciat că detenţia provizorie este legitimă - fiind necesară ocrotirii unui interes general al societăţii care primează în raport de interesul privat al inculpatei - nu a depăşit un termen rezonabil în accepţiunea legislaţiei naţionale dar şi din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului (inculpata fiind arestată preventiv la data de 29 februarie 2012), iar controlul judiciar este insuficient pentru asigurarea scopului procesului penal.
Cu privire la critica vizând nelegala compunere a completului de judecată care a soluţionat pe fond cererea inculpatei, Înalta Curte a reţinut că această situaţie a mai fost invocată şi în alte cauze, urmând a se avea în vedere că în perioada 1992 - 2004, cadrul legal aplicabil în materia numirii, transferării şi promovării magistraţilor a fost reglementat prin Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, modificată prin Legea nr. 89/1996 şi republicată, în temeiul art. IV din Legea nr. 142/1997.
Potrivit art. 69 din Legea nr. 92/1992, „promovarea şi transferarea judecătorilor în funcţiile din magistratură se dispun de către Consiliul Superior al Magistraturii, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Promovarea şi transferarea procurorilor în funcţie din Ministerul Public se fac de către ministrul justiţiei, la propunerea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, iar transferarea procurorilor în funcţiile de judecători se face potrivit prevederilor alin. (1)."
În condiţiile legii menţionate, în perioada 1992 - 2004, trecerea din funcţia de judecător în cea de procuror şi invers era asimilată transferului şi nu era condiţionată de emiterea unui decret de numire de către Preşedintele României.
Odată cu abrogarea Legii nr. 92/1992 şi intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2004 privind statutul procurorilor şi judecătorilor, condiţiile şi instituţiile implicate în actele de numire corespunzătoare etapelor de traseu profesional/carieră a magistraţilor, au fost reglementate în Cap. V - Promovarea judecătorilor şi procurorilor şi numirea în funcţiile de conducere.
În raport cu cele menţionate instanţa de recurs consideră compunerea completului de judecată de la prima instanţă învestită cu judecarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpată, ca fiind legal constituit.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligată recurenta-inculpată la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpata D.M. împotriva încheierii din 21 mai 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2216/1/2012.
Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 152/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 144/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
