ICCJ. Decizia nr. 130/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 130/2012
Dosar nr.1998/1/2012
Şedinţa publică din 7 mai 2012
Asupra cererii de revizuire de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 164 din 14 septembrie 2001 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti a fost restituită cauza la Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Bucureşti şi respinsă cererea inculpatului L.F. privind revocarea măsurii arestării preventive şi cererea inculpatului B.I. privind înlocuirea măsurii arestării preventive cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
A fost menţinută măsura arestării preventive a inculpaţilor B.I. şi L.F. şi prelungită durata acesteia pentru ambii inculpaţi de la 24 septembrie 2001 până la 23 octombrie 2001 inclusiv.
Sentinţa primei instanţe a rămas definitivă prin respingerea, ca nefondate a recursurilor declarate de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Teritorial Bucureşti şi de inculpatul lt. B.I. şi slt. L.F. prin Decizia nr. 344 din 18 octombrie 2001 pronunţată de Curtea Militară de Apel în dosarul nr. 289/2001; prin aceeaşi decizie a fost prelungită arestarea preventivă a inculpaţilor lt. B.I. şi slt. L.F. cu câte 30 de zile, de la 24 octombrie 2001 până la 22 noiembrie 2001 inclusiv.
Prin Sentinţa nr. 100 din 7 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti în dosarul nr. 703/2001 au fost condamnaţi inculpaţii lt. B.I., lt. V.N. şi slt. L.F. la câte 3 ani închisoare fiecare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) - c) C. pen. pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
A fost menţinută măsura arestării preventive a inculpaţilor lt. B.I. şi slt. L.F., măsură care a fost prelungită cu încă 30 de zile de la 21 iunie 2002 până la 20 iulie 2002 inclusiv.
S-a dedus din pedeapsa aplicată măsura arestării preventive de la 2 septembrie 2001 şi în continuare, la zi, pentru inculpaţii lt. B.I. şi slt. L.F.
S-a dedus din pedeapsa aplicată măsura preventivă privativă de libertate de la 26 iulie 2001 până la 23 august 2001 pentru recurentul V.N.
Conform art. 71 C. pen. au fost interzise inculpaţilor drepturile prevăzute de art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP)
În temeiul dispoziţiilor art. 255 alin. ultim raportat la art. 254 alin. ultim C. pen.; a fost obligat inculpatul lt. B.I. să restituie suma de 600 dolari SUA sau contravaloarea în lei, la data plăţii, numitei B.E.
Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rechizitoriul Parchetului Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 254 C. pen. cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000.
S-a constatat, totodată, că la data de 28 iunie 2001, martorii P.E. şi P.G.F. au sesizat Secţia 11 Poliţie cu privire la sechestrarea fiicei lor, B.E., studentă, împotriva voinţei sale, în apartamentul unor persoane (depistate a fi M.I. şi soţul ei M.T.) încă din 27 iunie 2001.
Sesizarea a fost repartizată inculpaţilor B.I. şi V.N. (cel de al treilea nu interesează în cauza de faţă) care au depistat locuinţa şi au adus la sediul Secţiei 11, atât pe numita B., cât şi pe soţii M.
S-a reţinut, totodată că numitul M.T. depusese o plângere împotriva numitei B.E. (denunţătoarea) care îl înşelase cu 2750 dolari SUA.
În acest context şi în aceeaşi zi şi R.A.F. a depus la Secţia 11 Poliţie plângere împotriva lui B.E., tot pentru înşelăciune, ambele lucrări fiind repartizate aceleiaşi formaţiuni.
În aceeaşi zi, Secţia 18 Poliţie, unde B.E. era dată în urmărire locală, a declinat un dosar de înşelăciune pe care-l instrumentau privind-o pe aceasta, împotriva căreia s-a şi dat ordonanţă de reţinere. V.N. a spus soţilor P., că fiica lor e reţinută deoarece a comis mai multe infracţiuni şi ar fi bine să aducă bani, aproximativ 7.000 dolari SUA, pentru despăgubirea persoanelor prejudiciate.
În ziua următoare propunându-se parchetului începerea urmăririi penale şi arestarea preventivă, acesta a respins-o cu recomandarea completării cercetării penale.
În această situaţie inculpaţii au solicitat readucerea B.E. la secţie, unde a fost înştiinţată că este reţinută în alte 2 dosare (cele depuse direct la Secţia 11 Poliţie).
B.E. i-a rugat să o lase în stare de libertate, având examene, promiţând că va achita despăgubirile. Inculpaţii B. şi V. i-au spus că în aceste condiţii ar putea-o lăsa liberă, dar să se consulte cu cei superiori în grad. Astfel s-a discutat şi cu maiorul de la cercetări penale şi cu comandantul adjunct al secţiei.
Acesta indus în eroare de inculpatul B.I., crezând că procurorul a refuzat emiterea mandatului de arestare, deşi i se prezentaseră toate lucrările (dosarul declinat şi cele 2 plângeri), pentru a evita o nouă respingere le-a ordonat să o lase în stare de libertate.
Inculpatul B.I. în prezenţa inculpatului V. şi a avocatului a adus la cunoştinţă B.E. necesitatea acoperirii prejudiciului pentru a fi eventual eliberată.
În următorul interval de timp soţii P., părinţii lui B.E. au adus o parte din banii datoraţi, fiind chemaţi soţii M. şi despăgubiţi.
Inculpatul B. l-a chemat pe inculpatul L.F., planificat de serviciu a doua zi, să discute dosarul, anunţând-o totodată şi pe B.E. că va fi anchetată de acesta.
Cu ocazia descarcerării inculpatul B.I. a întrebat-o pe B.E. în cât timp poate face rost de restul banilor - fără a preciza suma - pentru a nu fi reţinută. Tatăl ei, nedumerit s-a interesat de ce să mai fie reţinută dacă a adus banii solicitaţi.
În momentul următor denunţătorul şi avocatul au fost scoşi din incinta biroului în care au rămas pentru câteva momente doar cei trei inculpaţi. Ulterior B.E. a fost reintrodusă singură în birou şi inculpatul V. împreună cu inculpatul B.I., în prezenţa inculpatului L.F., i-au solicitat bani, fie 600 dolari SUA să fie lăsată în stare de libertate sau 2000 dolari SUA pentru a face dispărut dosarul.
S-a făcut precizarea că banii vor fi împărţiţi în trei, data va fi 1 iulie 2001 la sediul secţiei şi să nu spună nimic avocatului.
B.E. s-a prefăcut că acceptă „târgul" dar a denunţat pe cei trei organelor de urmărire, care i-au pus la dispoziţie 600 dolari SUA însemnaţi şi au dotat-o cu aparatură de înregistrare. Astfel, în ziua de 1 iulie 2001 B.E. s-a prezentat şi a predat banii inculpatului B.I., care însă a reuşit să iasă din instituţie, flagrantul fiind defectuos organizat prin neprezentarea anterioară a fotografiei celor urmăriţi pentru a se evita o asemenea situaţie.
Datorită acestei împrejurări banii nu au mai fost găsiţi dar efectuându-se două verificări cu lampa fluorescentă s-au depistat urme de praf în buzunar şi pe diferite obiecte atinse de inculpat.
Situaţia de fapt prezentată a rezultat parţial din declaraţiile inculpaţilor completate de declaraţiile martorilor S.C. (comandantul adjunct), N.A. (maior cercetări penale), V.M.C., N.G., G.V., T.M., P.O., D.G., P.E., P.G.F., D.D., D.F.D., N.E.D., V.M., D.F., A.M., C.C.A., M.I., L.C. şi M.F., s-au efectuat confruntări, s-au întocmit procese-verbale de constatare a infracţiunii flagrante şi de redare a discuţiilor purtate pe banda audio, s-au depus fişele posturilor inculpaţilor.
Instanţa de fond a înlăturat apărările inculpaţilor, întrucât susţinerile fiecăruia au fost infirmate de toate celelalte probe de la dosar, spre exemplu, inculpaţii nu aveau de ce să mai reţină pe denunţătoare dacă li se ordonase de către colonelul S. să o lase în stare de libertate sau să o inducă în eroare cu privire la acest aspect, condiţionând-o de plata despăgubirilor; de asemenea, inculpaţii dacă nu ar fi avut de ascuns această activitate ilicită, nu ar fi declarat neadevărat că maiorul N.A. le-a sugerat lăsarea în libertate numai cu condiţia achitării prejudiciului, când de fapt aceasta le-a recomandat să se adreseze colonelului S. (comandantul adjunct).
Inculpaţii nu au informat corect nici cu privire la concluziile procurorului.
Dacă banii n-ar fi fost însuşiţi de către inculpatul B.I., acesta nu avea de ce să îl intereseze dacă denunţătoarea nu are aparat de înregistrat în poşetă, etc. În privinţa urmelor depistate cu lampa fluorescentă, chiar dacă acestea au fost reduse, ele nu se puteau explica altfel decât prin însuşirea sumei capcanate.
În drept, instanţa de fond a constatat ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de luare de mită prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu referire la art. 7 din Legea nr. 78/2000, constând în: pretinderea şi primirea a 600 dolari SUA în calitate de poliţist (funcţionar public) în scopul de a nu lua măsura reţinerii (a nu-şi îndeplini sarcinile de serviciu) pentru inculpatul B.I.; pretinderea în aceleaşi condiţii a unei sume de bani de către inculpatul V. şi nerespingerea acesteia, în sarcina inculpatului L.F.
Curtea Militară de Apel prin Decizia nr. 4 pronunţată la data de 22 ianuarie 2003 în dosarul nr. 54/2002 a respins, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul Militar de pe lângă Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti împotriva Sentinţei nr. 100 din 7 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti.
Au fost admise apelurile declarate de inculpaţii lt. B.I., lt. V.N. şi slt. L.F. împotriva aceleiaşi hotărâri şi desfiinţată sentinţa numai sub aspectul individualizării pedepselor.
Astfel, a fost redusă de la 3 ani la 2 ani închisoare pedeapsa aplicată fiecărui inculpat prin reţinerea circumstanţei atenuante prevăzută de art. 74 lit. a) C. pen. în condiţiile art. 76 lit. c) C. pen.
Au fost menţinute pedepsele complementare aplicate de prima instanţă inculpaţilor, precum şi aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) inculpaţilor lt. B.I. şi slt. L.F.
În temeiul art. 81 C. pen. s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicată inculpatului lt. V.N. pe o perioadă de 4 ani ce constituie termen de încercare pentru inculpat şi se va socoti de la rămânerea definitivă a hotărârii.
A fost atrasă atenţia inculpatului lt. V.N. asupra dispoziţiilor art. 83 C. pen.
S-a înlăturat aplicarea dispoziţiilor art. 71 C. pen. şi art. 64 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 66 NCP) în ceea ce-l priveşte pe inculpatul lt. V.N.
A fost menţinută starea de arest a inculpaţilor lt. B.I. şi slt. L.F. şi dedusă durata măsurilor preventive de la 2 iulie 2001 la zi.
A fost dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului lt. V.N. arestarea din perioada 26 iulie 2001 - 23 august 2001.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Instanţa de apel a apreciat corect stabilită situaţia de fapt şi încadrarea juridică de către instanţa de fond, neputându-se accepta că inculpaţii aveau atribuţii de control, pentru a se reţine dispoziţiile art. 257 alin. (2) C. pen.
De asemenea s-a considerat că circumstanţele reale şi personale ale inculpaţilor nu impun pedepse mai mari, ci dimpotrivă, faţă de buna comportare anterioară, reducerea pedepsei ar asigura mai eficient reeducarea inculpaţilor.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, atât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cât şi inculpaţii au declarat recurs.
Prin Decizia nr. 6094 din 22 decembrie 2003 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi intimaţii inculpaţi B.I., L.F. şi V.N. împotriva Deciziei penale nr. 4 din 22 ianuarie 2003 a Curţii Militare de Apel; s-a dedus din pedepse durata arestării preventive pentru inculpaţii B.I. şi L.F. de la 21 iunie 2001 până la data punerii efective în libertate. S-a constatat că inculpatul V.N. a fost arestat de la 26 iulie 2001 până la 23 august 2001. Au fost obligaţi inculpaţii la plata cheltuielilor judiciare statului.
Instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că instanţele au stabilit corect situaţia de fapt, existând suficiente probe pentru conturarea vinovăţiei fiecărui inculpat, chiar înlăturându-se cele echivoce.
S-a apreciat că instanţa de apel a suplimentat probele, dispunând efectuarea unei expertize tehnice privind casetele audio şi video, solicitând informaţii scrise de la companiile telefonice şi audiind martorii, aceste probe confirmând odată în plus, situaţia de fapt corect reţinută de prima instanţă; chiar dacă inculpaţii au negat pretinderea şi primirea de bani pentru a-şi încălca o atribuţie de serviciu, acest aspect a fost probat, conţinutul denunţului fiind susţinut de declaraţiile celorlalţi martori şi restul probelor administrate.
S-a concluzionat că din coroborarea rezultatului analizei acestor probe cu împrejurarea că asupra inculpatului B. s-au găsit urme de substanţă fluorescentă, (neavând importanţă cantitatea) şi folosindu-se de deducţiile logice cu valoare de prezumţii, concluzia vinovăţiei inculpaţilor este certă.
Sub aspectul individualizării pedepselor aplicate inculpaţilor nu s-a constatat că instanţa de apel ar fi comis vreo greşeală, aceasta reţinând din fişele de cazier şi aprecierile anuale ale inculpaţilor activitatea foarte bună anterior săvârşirii infracţiunii, astfel încât, ţinând cont de dispoziţiile art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a redus cuantumul pedepselor.
Instanţa de recurs a constatat că de altfel, faţă de persoana inculpaţilor, de poziţia pe care au ocupat-o în societate este evident că însăşi judecata şi condamnarea au reprezentat o „pedeapsă", astfel încât, în mod corect s-a apreciat că scopul reeducării poate fi atins şi prin pedepse reduse, în cazul inculpatului V. chiar cu aplicarea art. 81 C. pen.
În temeiul dispoziţiilor art. 39 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la data de 15 aprilie 2002, reclamantul B.I. a sesizat CEDO invocând nelegalitatea arestării preventive, caracterul arestării preventive, caracterul inechitabil al procesului penal derulat în privinţa sa, nerespectarea prezumţiei de nevinovăţie, încălcarea dreptului la respectarea vieţii sale private şi a bunurilor sale.
Prin hotărârea pronunţată de CEDO la data de 15 martie 2011 (definitivă la data de 15 iunie 2011) a declarat admisibile capetele de cerere întemeiate pe art. 5 parag. 3 din Convenţie cu privire la nemotivarea arestării preventive şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie; cu privire la celelalte capete de cerere, acestea au fost declarate inadmisibile.
S-a hotărât că a fost încălcat art. 5 parag. 3 din Convenţie în perioada ulterioară hotărârii Tribunalului Militar din 14 septembrie 2001.
S-a stabilit că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
S-a decis ca statul pârât să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Convenţie, suma de 5200 euro pentru prejudiciul moral şi 1000 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.
Instanţa europeană a reţinut, cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 2 din Convenţie că aceasta nu a avut loc, informaţiile oferite reclamantului cu privire la motivele arestării îndeplinind cerinţele prevăzute de art. 5 § 2 din Convenţie.
Referitor la pretinsa încălcare a art. 5 § 3 din Convenţie s-a constatat că este tardiv capătul de cerere privind neaducerea de îndată a reclamantului în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare ulterior arestării (la 2 iulie 2001) legalitatea arestării fiind pentru prima oară examinată de Tribunalul Militar la 10 iulie 2001; relativ la dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil sau pus în libertate pe durata procedurii s-a constatat că la prelungirea măsurii arestării preventive (la 27 iulie 2001 şi 21 august 2001) motivele invocate erau relevante şi suficiente pentru a justifica măsura dispusă, dar din 14 septembrie 2001 instanţele naţionale nu au mai oferit motive concrete, relevante şi suficiente pentru a justifica necesitatea prelungirii măsurii arestării, iar instanţele au declarat ca inadmisibilă, fără a fi examinat cu necesitate cererea de liberare pe cauţiune ce le fusese adresată.
Cu privire la pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 5 § 4 din Convenţie s-a reţinut în cazul unei persoane condamnată la pedeapsa închisorii pentru comiterea unei infracţiuni, controlul vizat de art. 5 § 4 din Convenţie este inclus în hotărârea de condamnare (în speţă cea pronunţată de prima instanţă) capătul de cerere fiind nefondat; relativ la chestiunea asistării reclamantului de un apărător din oficiu la audierea din 13 februarie 2012 s-a reţinut că acest capăt de cerere trebuie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne.
S-a constatat, de asemenea, relativ la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, că dreptul de a fi judecat de o instanţă independentă şi imparţială a fost respectat, capătul de cerere fiind nefondat şi în mod similar că instanţele au pronunţat decizii în baza probelor depuse la dosarul cauzei şi aduse la cunoştinţa reclamantului şi apărătorului său. Referitor la pretinsul caracter nepublic al şedinţelor din 26 aprilie 2002 şi 27 noiembrie 2002, s-a arătat că nu este necesar să se stabilească dacă acestea reprezentau şedinţe în sensul art. 6 § 1 din Convenţie, toate celelalte şedinţe în faţa Curţii Militare de Apel şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ce dispuneau de jurisdicţie deplină pentru a soluţiona chestiunea acuzaţiei penale adusă reclamantului) fiind publice, capătul de cerere fiind vădit nefondat.
Referitor la motivarea deciziilor instanţelor naţionale instanţa europeană a constatat că acestea s-au axat pe circumstanţele factuale, analizând implicit motivele invocate de reclamant şi elementele constitutive ale infracţiunii; reclamantul a fost audiat, a putut contesta probele şi a putut adresa întrebări martorilor, capătul de cerere fiind nefondat, cu privire la cazurile de restituire a bunurilor puse sub sigiliu în timpul percheziţiei domiciliare Curtea apreciind că acest aspect urma a se analiza la examinarea capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie.
S-a constatat ca nefondat şi capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 6 § 2 şi 3 din Convenţie, neputându-se constata nicio atingere adusă prezumţiei de nevinovăţie (prin declaraţia primului-ministru, neadresată publicului şi pretinsa campanie de presă) şi dreptului prevăzut de art. 6 din Convenţie cu ocazia efectuării percheziţiei corporale a reclamantului (efectuată în prezenţa martorilor, nerezultând elemente relative la emiterea libertăţii de acţiune a reclamantului, percheziţia axându-se pe prelevarea urmelor de substanţă fosforescentă şi pe întocmirea procesului-verbal, la care reclamantul putea formula obiecţii, examinarea probelor materiale strânse fiind înregistrată de autorităţi, aceste aspecte fiind prezentate reclamantului, dezbătute de către părţi şi examinate de Tribunalul Militar).
S-a reţinut că este tardiv capătul de cerere privind pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie.
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie s-a constatat că aceasta subzistă; s-a apreciat că ridicarea obiectelor cu ocazia percheziţiei din 2 iulie 2001 a avut temei legal (art. 108 C. proc. pen.) şi că în hotărârea Tribunalului Militar din 7 iulie 2002 s-a reţinut că ele nu constituiau probe sau indicii în cauză. Totodată s-a menţionat că instanţele nu au soluţionat cererea de restituire a bunurilor (prin memoriile formulate de reclamant în apel şi recurs), mecanismul legal ce permitea restituirea bunurilor fiind ineficace; s-a concluzionat că autorităţile nu au menţinut un just echilibru între interesul general şi exigenţele apărării dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale.
Referitor la celelalte încălcări invocate (art. 3, art. 5 § 1 lit. a) şi § 4, art. 6 §1, 2 şi 3 lit. a) din Convenţie) Curtea nu a constatat nicio încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de articolele arătate, cererea fiind nefondată.
Având în vedere hotărârea pronunţată de CEDO, în temeiul art. 4081 C. proc. pen. revizuentul a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, la 12 martie 2012 cu o cerere de revizuire, solicitându-se analizarea cauzei prin prisma art. 394 lit. a) C. proc. pen., constând în acea că Înalta Curte nu a avut în vedere soluţia de achitare dispusă faţă de un coinculpat prin admiterea recursului în anulare, ce produce efecte în mod indirect şi faţă de revizuent. Referitor la hotărârea pronunţată de CEDO s-a solicitat restituirea bunurilor puse sub sechestru.
Analizând cererea prin prisma dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen., se constată că cererea este nefondată şi va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează.
Cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care Curtea Europeană a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie, hotărârea CEDO ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de 1 an de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.
Cea de-a patra condiţie impusă de lege nu este însă îndeplinită.
Astfel, în ceea ce priveşte constatarea instanţei europene privind încălcarea dispoziţiilor art. 5 § 3 din Convenţie nu este realizată condiţia referitoare la continuarea producerii şi în prezent a consecinţelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie, constatate de CEDO, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzute de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediul eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Se reţine sub acest aspect că revizuentul a fost condamnat în urma derulării unei proceduri judiciare ce a respectat exigenţele impuse de dispoziţiile art. 6 din Convenţie cu privire la care CEDO nu a constatat încălcarea unui drept prevăzut de convenţie, astfel după cum rezultă din hotărârea instanţei europene.
Privarea de libertate cu privire la care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a întrunit exigenţele art. 5 § 3 din Convenţie a reprezentat-o menţinerea arestării preventive a inculpatului ulterior condamnării de către prima instanţă, situaţie care nu justifică reformarea hotărârii definitive pronunţată pe fondul cauzei şi nici reluarea judecăţii fondului, aşa cum se solicită prin cererea de revizuire.
Solicitările şi susţinerile cuprinse în cererea de revizuire apar a fi, faţă de consideraţiile anterior expuse, ca nefondate şi vor fi respinse, în speţă neconstatându-se încălcarea unui drept care să impună desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti.
În ceea ce priveşte solicitarea de restituire a bunurilor cu referire la care instanţa europeană a constatat exigenţa unei violări a art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie se reţine că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de lege relativă la continuarea producerii şi în prezent a consecinţelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie, constatate de CEDO.
Se constată sub acest aspect că bunurile ridicate de la inculpat şi a căror restituire se reclamă nu au mai putut fi identificate şi de asemenea că acestea şi-au pierdut valoarea materială prin trecerea timpului (într-o perioadă de 11 ani de la ridicarea lor) având în vedere că erau bunuri electronice supuse, evident deprecierii morale.
Astfel, rezultă cu evidenţă împrejurarea că nerestituirea bunurilor din motivele anterior arătate nu poate fi calificată ca reprezentând o „consecinţă deosebit de gravă" în accepţiunea art. 4081 C. proc. pen., revizuentul nefăcând dovada contrară.
Referitor la solicitările circumscrise de către revizuent temeiului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., capăt de cerere cu privire la care, în concluziile orale ale apărătorului ales, acesta a solicitat disjungerea cauzei se constată că acestea nu pot fi primite având în vedere cadrul procesual special dat de dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen. - şi de competenţa completului de 5 judecători în materie.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de art. 4081 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen., sub aspectul nesubzistenţei consecinţelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie şi constatate de Curtea Europeană, în temeiul dispoziţiilor art. 4081 alin. (10) C. proc. pen., va fi respinsă ca nefondată cererea de revizuire.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată, în temeiul art. 4081 C. proc. pen., de revizuentul B.I. împotriva Deciziei penale nr. 6094 din 22 decembrie 2003, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 990/2003.
Obligă revizuentul la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 7 mai 2012.
Procesat de GGC - GV
| ← ICCJ. Decizia nr. 131/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 129/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
