ICCJ. Decizia nr. 205/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 205/2013
Dosar nr. 4635/1/2013
Şedinţa publică de la 28 octombrie 2013
Asupra cererii de revizuire,
În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea de revizuire formulată revizuentul R.S. a solicitat revizuirea deciziei penale nr. 3318/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în sensul desfiinţării acesteia şi menţinerii ca temeinică şi legală a sentinţei penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a admis plângerea formulată de petent şi trimisă cauza la Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa în vederea începerii urmăririi penale sub aspectul infracţiunilor reclamate.
Verificând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, completul de 5 judecători, reţine că, la data de 1 august 2008, R.S. a formulat plângere împotriva mai multor persoane, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, pentru fapte de corupţie, un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa şi directorul R.A.T.C. Constanţa pentru abuz în serviciu, doi medici legişti şi doi medici psihiatri pentru fals intelectual, doi consilieri juridici ai R.A.T.C. Constanţa şi directorul acestei regii pentru abuz şi uz de fals, soluţionată prin rezoluţia nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de persoanele reclamate, soluţie menţinută prin rezoluţia nr. 403/ll/2/2005 din 15 noiembrie 2005 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, ca urmare a respingerii plângerii formulate de revizuent.
Împotriva soluţiei de netrimitere în judecată petentul a formulat plângere la instanţa de judecată, respectiv Curtea de Apel Constanţa, care prin sentinţa penală nr. 14/P din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa a admis plângerea petentului, dispunând trimiterea cauzei la parchet în vederea redeschiderii urmăririi penale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, iar prin decizia penală nr. 6237 din 26 octombrie 2006, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul, a casat sentinţa penală nr. 14/P din 27 martie 2006 a Curţii de Apel Constanţa şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.
Pentru a decide astfel Înalta Curte, secţia penală a stabilit, în esenţă, că „în mod greşit instanţa de fond a dispus trimiterea cauzei pentru a se redeschide urmărirea penală (...) ca urmare a admiterii plângerii formulate”, atât timp cât în dosar nu a fost începută urmărirea penală ca act procesual.
L a data de 12 martie 2007, s-a înregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa plângerea formulată de petentul R.S., ca urmare a casării dispuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Prin sentinţa penală nr. 37 din 4 aprilie 2007, Curtea de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, a admis plângerea formulată de petentul R.S., desfiinţând rezoluţia nr. 403/ll/2/2006 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi a trimis cauza procurorului de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa în vederea începerii urmăririi penale şi pentru a se pronunţa asupra faptelor de fals intelectual, uz de fals, lipsire de libertate, tortură, abuz în serviciu, reclamate de R.S.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa şi intimaţii G.S. şi C.D.
Prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007 a Înaltei Curţi, secţia penală, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, casată sentinţa penală atacată şi, în rejudecare, respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul R.S. împotriva rezoluţiei nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, pe care o menţine.
Pentru a decide astfel Înalta Curte, în esenţă, a reţinut că din actele premergătoare efectuate în cauză de organele de urmărire penală nu rezultă că persoanele împotriva cărora petentul a formulat plângere au săvârşit faptele reclamate, situaţie în care rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 dispusă de procuror este legală şi temeinică, fiind conformă dovezilor existente la dosarul cauzei.
Având în vedere soluţia instanţei de fond, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, şi epuizarea căilor interne de atac, revizuentul R.S. a formulat cerere, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, împotriva statului român invocând încălcarea art. 5 parag. 1, art. 5 parag. 5, art. 6 parag. 1, art. 8 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului constând în privarea de libertate ca urmare a unei cereri din partea angajatorului său de a fi pus sub interdicţie, imposibilitatea obţinerii unei compensaţii pentru perioadele în care a fost lipsit de libertate în mod ilegal, lipsa unui proces echitabil în faţa instanţelor naţionale care aveau obligaţia de a examina cererea de punere sub interdicţie, lipsa unui recurs efectiv pentru recunoaşterea şi repararea prejudiciului adus de autorităţi şi de către fostul angajator asupra reputaţiei sale.
Înalta instanţă europeană a reţinut că reclamantul, R.S., a fost concediat de angajatorul său, Autoritatea Autonomă de Transport Public Constanţa, pentru absenţele repetate de la serviciu. În anul 2000, soluţionând cererea depusă de petent, tribunalul a anulat decizia autorităţii şi a dispus ca petentul să fie repus în funcţia sa anterioară, însă angajatorul a refuzat să respecte hotărârea instanţei.
Datorită nenumăratelor proceduri judiciare pe care reclamantul le-a demarat împotriva angajatorului, acesta a fost reţinut, în trei rânduri, la cererea parchetului, pentru efectuarea unei evaluări psihiatrice de către Institutul de Medicină Legală. În urma raportului, institutul a constatat că reclamantul a avut capacitatea psihologică necesară pentru a evalua conţinutul şi consecinţele sociale şi legale ale comportamentului său şi pentru a determina propriile sale interese în mod autonom.
C.E.D.O., prin hotărârea pronunţată la data de 4 iunie 2013, definitivă în condiţiile art. 44 parag. (2) din Convenţie, la data de 4 septembrie 2013, cu privire la cererea revizuentului a stabilit următoarele:
- a existat o încălcare a art. 5 parag. 1 din Convenţie sub aspectul privării ilegale de libertate,
- a existat o încălcare a art. 5 parag. 5 din Convenţie sub aspectul imposibilităţii de obţinere a unei reparaţii pentru detenţia ilegală,
- a existat o încălcare a art. 13 combinat cu art. 8 din Convenţie, reţinându-se că nu a putut exercita o cale de atac efectivă, care să îi aducă recunoaşterea şi compensarea daunelor grave şi ireparabile cauzate de către autorităţi şi de fostul său angajator.
În privinţa pretinsei încălcări a art. 6 parag. 1 din Convenţie, instanţa europeană a apreciat că plângerea reclamantului este vădit nefondată sub acest aspect, motiv pentru care a respins-o în conformitate cu prevederile art. 35 parag. 3 lit. a) şi parag. 4 din Convenţie.
Având în vedere constatarea încălcării art. 5 parag. 1 art. 5 parag. 5 şi art. 13 combinat cu art. 8 din Convenţie, în temeiul art. 44 parag. 2 din Convenţie, statul a fost obligat să îi plătească reclamantului suma de 15.600 euro daune morale şi 1.500 euro, cheltuieli de judecată.
Analizând cererea de revizuire prin prisma dispoziţiilor speciale prevăzute de art. 4081 C. proc. pen., se constată că această cerere este nefondată pentru considerentele ce urmează :
Potrivit dispoziţiilor art. 4081 alin. (1) C. proc. pen.: Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Astfel, după cum rezultă din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 4081 C. proc. pen., hotărârile în care C.E.D.O. a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Rezultă, aşadar, atât din reglementarea cuprinsă în alin. (1) al art. 4081 C. proc. pen., cât şi din prevederile alin. (2) al aceluiaşi articol că procedura specială prevăzută de art. 4081 C. proc. pen., nu vizează decât situaţiile în care C.E.D.O. a pronunţat o hotărâre cu privire la partea care solicită revizuirea, admiţând în tot sau în parte cererea reclamantului.
În cauza dedusă judecăţii, cererea de revizuire a fost formulată de o persoană cu privire la care C.E.D.O. a constatat încălcarea unor drepturi reglementate de Convenţie, hotărârea C.E.D.O. ce constată aceste încălcări este definitivă, iar cererea de revizuire a fost introdusă în termenul legal de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene.
Verificând lucrările dosarului Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că prin decizia penală nr. 3318 din 20 iunie 2007, în urma admiterii recursului declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva sentinţei penale nr. 37 din 4 aprilie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, Înalta Curte, secţia penală, rejudecând, a respins plângerea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale.
Chiar dacă prin hotărârea C.E.D.O. s-a stabilit că a existat o încălcare a mai multor drepturi consfinţite prin Convenţie, Înalta Curte constată că, în procedura specială prevăzută de art. 2781 C. proc. pen. instanţa de judecată nu este învestită cu atribuţii de urmărire penală, aşa încât controlul judecătoresc priveşte exclusiv efectuarea actelor premergătoare sau, după caz, a urmăririi penale, cu respectarea dispoziţiilor legii procesuale.
Faţă de concluziile pe care această examinare le impune, cu referire la lucrările din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, instanţa de judecată competentă pronunţă una din soluţiile prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen.
În cauza ce a făcut obiectul Dosarului nr. 5028/1/2007, Înalta Curte, secţia penală, în urma unei analize a materialului probator existent, a constatat că soluţia adoptată de parchet prin rezoluţia nr. 268/P/2004 din 17 octombrie 2005 este legală şi temeinică, având în vedere intervenţia art. 10 lit. b) C. proc. pen., împrejurare care a determinat în mod just pronunţarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale faţă de acesta, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de reclamate.
Soluţiile ce pot fi adoptate în această procedură sunt cele prevăzute de art. 2781 alin. (8) C. proc. pen. şi nu includ stabilirea vinovăţiei şi nici a existenţei faptei în accepţiunea art. 345 C. proc. pen. prin condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal faţă de persoana trimisă în judecată.
Se constată, aşadar, că, în cauza a cărei revizuire se solicită, instanţa naţională a efectuat o anchetă efectivă, iar revizuentul a beneficiat şi a şi uzat de dreptul la un recurs efectiv, astfel încât nu ne aflăm în situaţia încălcării unui drept care să impună desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti.
Cu privire la eventualele consecinţe ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie şi constatate de C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, constată că acestea nu se mai produc, întrucât lipsirea de libertate la care a fost supus prin punerea în executare a celor două mandate de aducere cu însoţitor şi examinarea medicală din datele de 29 noiembrie şi respectiv 6 decembrie 2001, a încetat, instanţa europeană acordându-i despăgubiri morale pentru prejudiciul suferit.
Aşa fiind, se constată că nu este îndeplinită una din condiţiile esenţiale de admisibilitate a unei cereri de revizuire întemeiate pe dispoziţiile art. 4081 C. proc. pen. şi anume „consecinţele grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie constate de C.E.D.O. continuă să se producă în prezent”, astfel că procedura specială a revizuirii prevăzută de art. 4081 C. proc. pen. nu constituie remediu eficient înlăturării unor potenţiale efecte negative.
Pentru considerentele ce preced, având în vedere neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 4081 alin. (1), (2) şi (4) C. proc. pen. sub aspectul nesubzistenţei consecinţelor grave ale încălcării drepturilor prevăzute de Convenţie şi constatate de C.E.D.O., Înalta Curte, completul de 5 judecători, în temeiul art. 4081 alin. (10) C. proc. pen. va respinge, ca nefondată, cererea de revizuire a deciziei penale nr. 3318 din 20 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în Dosarul nr. 5028/1/2007, formulată de revizuentul R.S.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de către revizuentul R.S., împotriva deciziei penale nr. 3318 din 20 iunie 2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 5028/1/2007.
Obligă revizuentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 octombrie 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 28/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 2/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
