ICCJ. Decizia nr. 281/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia civilă nr. 281/2013
Dosar nr. 2042/1/2013
Şedinţa publică de la 13 mai 2013
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele;
Prin acţiunea disciplinară înregistrată pe rolul secţiei pentru procurori la data de 9 noiembrie 2012, Inspecţia Judiciară a solicitat secţiei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului E.E., procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, constând în „exercitarea funcţiei cu rea-credinţă”.
În motivarea acţiunii disciplinare s-a reţinut, în esenţă, că pârâtul procuror E.E. a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 7 decembrie 2010, în care a consemnat fapte nereale şi a făcut afirmaţii neverificate referitoare la săvârşirea unor infracţiuni de către numiţii P.V., prim procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, B.M.S., avocat în Baroul Iaşi, C.P., administrator al SC I. SA Iaşi, B.G. executor judecătoresc şi T.N.I.H., reprezentant al SC A. SRL; a solicitat instanţei de judecată autorizarea interceptării convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediul ambiental de către cele 5 persoane sus menţionate şi prelungirea autorizaţiei iniţiale, consemnând în solicitările adresate instanţei de judecată date nereale, în scopul de a induce în eroare instanţa de judecată şi de a obţine admiterea solicitărilor; a solicitat prelungirea interceptărilor în lipsa oricăror indicii privind săvârşirea infracţiunilor de către B.M.S., C.P., B.G. şi T.N.I.H. şi nu a dispus încetarea de îndată a interceptărilor în cazul acestora, încălcând cu ştiinţă normele de drept material şi procesual, urmărind şi realizând vătămarea drepturilor persoanelor ale căror convorbiri au fost interceptate, fapte ce întrunesc elementele constitutive ale abaterii disciplinare mai sus menţionate.
S-a susţinut că pârâtul procuror a încălcat dispoziţiile art. 221 alin. (1) C. proc. pen., referitoare la întocmirea procesului-verbal de sesizare din oficiu, consemnând cu rea-credinţă fapte nereale ori neverificate, finalizate cu înregistrarea unui dosar penal la D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi, pentru infracţiuni care, în realitate, nu au existat, dar referitor la care nici nu existau indicii la data întocmirii procesului-verbal de sesizare din oficiu că au fost comise, precum şi ale art. 911 alin. (1) C. proc. pen. referitoare la existenţa datelor şi a indiciilor temeinice necesare pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor unei persoane şi ale art. 911 alin. (7) C. proc. pen., potrivit cărora, procurorul dispune încetarea imediată a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei, dacă nu mai există motivele care le-au justificat.
În drept, Inspecţia Judiciară şi-a întemeiat acţiunea disciplinară pe dispoziţiile art. 98-101 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, modificată şi pe dispoziţiile art. 45, art. 46 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată.
Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori, prin hotărârea nr. 1/P din 30 ianuarie 2013, a respins acţiunea disciplinară, ca neîntemeiată.
Analizând întreg materialul probator administrat în cauză, instanţa de disciplină a reţinut următoarea situaţie de fapt.
La data de 23 noiembrie 2010, numitul C.P., administrator al SC I. SA, însoţit de avocatul ales B.M.S. au depus o plângere penală la secţia 5 de Poliţie din cadrul Poliţiei municipiului Iaşi, cu privire la săvârşirea de către numitul T.N.I.H., reprezentant al SC A. SRL, a infracţiunilor prevăzute de art. 217 alin. (1) şi (2) C. pen., art. 271 C. pen. şi art. 220 C. pen., plângere înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi sub nr. 14100/P/2011.
Cu această ocazie, persoanele anterior menţionate au afirmat în faţa lucrătorilor de poliţie însărcinaţi cu instrumentarea dosarului, agent şef C.C. şi sub-inspectorul D.M., că în ziua precedentă (22 noiembrie 2010) i-au prezentat documentaţia lui P.V., prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, care le-a dat dreptate, „îndrumându-i să meargă la faţa locului şi să-şi exercite dreptul de proprietari”.
Aceste susţineri au fost aduse la cunoştinţa procurorului de caz, H.O.M. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, de către cei doi lucrători de poliţie la data de 24 noiembrie 2010.
Urmare discuţiei purtate cu cei doi lucrători de poliţie şi apreciind că situaţia este „oarecum nefirească” şi că este „destul de grav ca cineva în afara celui care supraveghează cercetarea penală sau efectuează urmărirea penală în dosar să se implice pe la spatele procurorului desemnat”, procurorul H.O.M. a prezentat situaţia descrisă conducerii Parchetului de pe lângă Judecătoria Iaşi, asigurată la acel moment de către prim procurorul N.A.O.
Informarea s-a realizat iniţial verbal, iar ulterior, la solicitarea prim procurorului, a fost întocmit un referat de către procurorul H.O.M., ce a fost transmis către D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi. Anterior transmiterii referatului către D.N.A., aceasta a purtat o discuţie cu procurorul şef al Serviciului Teritorial Iaşi, pe care l-a înştiinţat că o să-i parvină un astfel de referat de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Iaşi, justificat de faptul că „era cunoscut că parte din cei ce făceau obiectul dosarului penal aveau o relaţie de amiciţie cu prim procurorul adjunct P.V., apreciind că este mai mult decât o abatere disciplinară, mulţi colegi de-ai mei cunoscând faptul că atunci când în dosare apăreau apropiaţi ai săi, acesta solicita soluţionarea cu celeritate, urgentarea soluţionării, etc., aspecte pe care eu le-am apreciat ca fiind în sfera de soluţionare, potrivit competenţei, a D.N.A.”.
După transmiterea referatului la D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi, procurorul şef serviciu i l-a înmânat pârâtului, procuror în cadrul aceluiaşi serviciu, stabilind de comun acord cu acesta să efectueze minime verificări cu privire la aspectele cuprinse în referat, pentru a putea analiza dacă sunt indicii pentru a demara o investigaţie şi a face o sesizare din oficiu.
În sensul celor discutate, pârâtul a solicitat celor doi poliţişti însărcinaţi cu instrumentarea dosarului în cauză, agent şef C.C. şi sub-inspector D.M., prin intermediul comandantului Poliţiei municipiului Iaşi, M.L.E., să întocmească câte un referat vizând aspectele cuprinse în nota procurorului de caz şi a verificat registrul de acces în parchet şi condica de audienţe a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, ocazie cu care a constatat că, în ziua de 22 noiembrie 2010, avocatul B.M.S. a fost primit de către prim procurorul adjunct P.V., unde a rămas cca o oră şi jumătate, deşi acesta nu era de serviciu, conform programului de audienţe.
După efectuarea verificărilor, în baza art. 221 C. proc. pen., pârâtul a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu din data de 7 decembrie 2010, pe care l-a prezentat procurorului şef serviciu, cauza fiindu-i repartizată prin rezoluţie scrisă.
Sesizarea din oficiu s-a făcut faţă de numiţii P.V., prim procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, B.M.S., avocat în Baroul Iaşi, C.P., administrator al SC I. SA Iaşi, B.G. executor judecătoresc şi T.N.I.H., reprezentant al SC A. SRL Iaşi, sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 257 alin. (1) C. pen., art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 cu referire la art. 61 din Legea nr. 78/2000 şi art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu trimitere la art. 254 şi art. 255 C. pen.
În fapt, s-a reţinut de către pârât că administratorul SC I. SA, C.P. şi avocatul B.M.S. s-au întâlnit la sediul parchetului cu prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, P.V., la data de 22 noiembrie 2010, căruia i-au prezentat sesizarea penală formulată împotriva reprezentanţilor SC A. SRL şi documentaţia justificativă, iar acesta le-a dat dreptate, îndrumându-i să meargă la faţa locului şi să-şi exercite dreptul de proprietar, deşi litigiul legat de evacuare se afla încă pe rolul instanţei.
Pârâtul a mai reţinut că între persoanele menţionate există relaţii de prietenie, că procurorul P.V. foloseşte în mod frecvent, cu titlu gratuit, unităţile hoteliere (de agrement) deţinute de firma în cauză în Vatra Dornei, iar în contul acestor servicii îşi foloseşte influenţa dată de postul pe care îl ocupă, în scopul obţinerii unor soluţii favorabile pentru reprezentanţii societăţii, în dosarele penale mai sus menţionate, precum şi că există date, potrivit cărora, executorul judecătoresc B.G. a primit sume de bani de la reprezentantul SC A. SRL Iaşi, numitul T.N.I.H., pentru ca acesta să nu pună în executare hotărârea judecătorească obţinută de SC I. SA.
În cadrul actelor premergătoare efectuate în această cauză, D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi a solicitat Curţii de Apel Iaşi, la data de 7 decembrie 2010, interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice purtate şi a comunicărilor efectuate de către P.V., B.M.S., C.P., B.G. şi T.N.I.H., precum şi interceptarea şi înregistrarea convorbirilor purtate de aceştia în mediul ambiental.
În motivarea solicitării, a fost reluată integral argumentarea din procesul-verbal de sesizare din oficiu.
Prin încheierea din 7 octombrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 835/45/2010, Curtea de Apel Iaşi a admis solicitarea D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi astfel cum a fost formulată, dispunând interceptarea şi înregistrarea pe o perioadă de 30 de zile a convorbirilor telefonice şi a celor efectuate în mediul ambiental.
Prin adresele din 3 ianuarie 2011, 3 februarie 2011 şi 7 martie 2011, Serviciul Teritorial Iaşi a solicitat prelungirea autorizării interceptării şi înregistrării cu câte 30 de zile, precum şi autorizarea interceptării altor numere de telefon aparţinând presupuşilor făptuitori.
Solicitările au fost admise prin încheierile dispuse în Dosarele nr. 7/45/2011, nr. 101/45/2011 şi nr. 201/45/2011 ale Curţii de Apel Iaşi.
În argumentarea solicitării de prelungire a autorizării şi de autorizare a interceptării altor numere de telefon, procurorul a învederat că, din exploatarea autorizaţiilor emise în cauză, au rezultat aspecte relevante, ce justifică necesitatea eliberării noilor autorizaţii şi prelungirii cu încă 30 de zile a celor deja emise.
Prima situaţie se referă la imixtiunea prim procurorului adjunct P.V. în activitatea procurorului C.A.M., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, în scopul pronunţării unei soluţii favorabile învinuitului din Dosarul nr. 912/P/2010 al acestei unităţi de parchet, în dovedire fiind prezentate date din înregistrările în mediu ambiental ale discuţiilor purtate de P.V. cu C.A.M. şi o persoană pe nume „R.”, la datele de 10 decembrie 2010 şi 20 decembrie 2010.
Cea de-a doua situaţie vizează imixtiunea aceluiaşi prim procuror adjunct în activitatea procurorului U.R., din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, în scopul pronunţării unei soluţii favorabile învinuitului A.C. din Dosarul nr. 312/P/2010, în dovedire fiind prezentate date rezultate din înregistrările audio-video a convorbirilor purtate în mediu ambiental la data de 15 decembrie 2010 de către învinuit, o persoană rămasă neidentificată şi P.V., discuţie ce a avut loc în biroul prim procurorului adjunct.
După efectuarea acestor interceptări, constatându-se că nu au rezultat elemente care să atragă răspunderea penală a persoanelor cercetate, prin rezoluţia din 20 decembrie 2011, s-a dispus, de către pârât, neînceperea urmăririi penale faţă de numiţii P.V., B.M.S. şi C.P., pe considerentul că faptele nu sunt prevăzute de legea penală. Prin aceeaşi rezoluţie, a fost dispusă neînceperea urmăririi penale faţă de B.G. şi T.N.I.H., pe motiv că fapta nu există.
Prin sentinţa penală nr. 104 din 24 august 2012, pronunţată în Dosarul nr. 95/45/2012 al Curţii de Apel Bacău, în temeiul art. 2781 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a fost admisă plângerea formulată de petentul P.V. împotriva rezoluţiei din 20 decembrie 2011 dispusă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi.
A fost desfiinţată în parte rezoluţia atacată, numai în ceea ce priveşte temeiul de drept al soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, dispunându-se schimbarea temeiului de drept din art. 10 lit. b) C. proc. pen. în art. 10 lit. a) C. proc. pen.
Secţia pentru procurori a apreciat că fapta pârâtului procuror nu întruneşte elementele constitutive ale abaterii disciplinare ce i s-a reţinut în sarcină.
Referitor la prima condiţie, care se circumscrie laturii obiective, s-a reţinut că starea de fapt stabilită de secţie nu evidenţiază încălcarea de către pârât a normelor de procedură invocate, respectiv ale art. 221 alin. (1) C. proc. pen. şi ale art. 911 alin. (1) şi ale art. 91 alin. (7) din acelaşi cod.
De asemenea, s-a apreciat că, nici sub aspectul laturii subiective, nu sunt îndeplinite condiţiile existenţei intenţiei, ca formă de vinovăţie ce caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcţiei cu rea-credinţă, astfel cum aceasta este definită de legiuitor în art. 991 din Legea nr. 303/2004, modificată.
Totodată, instanţa de disciplină a avut în vedere că, în perioada 2010-2011, pârâtul procuror a avut un volum foarte mare de activitate, multe cauze fiind de o complexitate deosebită, împrejurare în raport cu care s-a apreciat că modalitatea de întocmire a actelor procedurale în cauza penală în discuţie se datora acestui volum ridicat de muncă, iar nu relei credinţe.
Împotriva hotărârii instanţei de disciplină, în temeiul art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, a declarat recurs Inspecţia Judiciară.
Recurenta a susţinut că, în mod greşit a fost respinsă acţiunea disciplinară.
Sub un prim aspect, recurenta a susţinut că în mod eronat secţia pentru procurori a apreciat că starea de fapt reţinută nu ar evidenţia încălcarea de către magistratul pârât a normelor de procedură invocate, care s-ar circumscrie laturii obiective a abaterii disciplinare.
În opinia recurentei, ansamblul probator administrat în cauză ar releva punctual acest fapt, după cum urmează:
- intimatul a consemnat în mod nereal în procesul-verbal de sesizare din oficiu că există indicii privind săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă de către procurorul P.V., deşi nici la data redactării procesului-verbal şi nici pe parcursul cercetării judecătoreşti nu au fost identificate elemente de fapt care să poată fi apreciate ca întrunind condiţiile laturii obiective a infracţiunii de trafic de influenţă; a fost, astfel, stabilită, în mod nelegal, competenţa de instrumentare a unei cauze în favoarea D.N.A., cu privire la făptuitorii P.V., B.M.S. şi C.P.;
- „verificările” efectuate de procurorul E.E. în data de 6 decembrie 2010, constând în solicitarea unor rapoarte de la lucrătorii de poliţie şi verificarea persoanelor care au fost primite în audienţă la prim procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, au fost realizate în condiţiile în care la D.N.A., Serviciul Teritorial Iaşi, nu exista nicio lucrare privind faptele şi făptuitorii menţionaţi în procesul-verbal din 7 decembrie 2010;
- procesul-verbal de sesizare din oficiu, întocmit de procurorul E.E. la data de 7 decembrie 2010 conţine date nereale, respectiv afirmaţii neadevărate privind faptul că litigiul legat de evacuare se afla pe rolul instanţei; că există date că procurorul P.V. foloseşte cu titlu gratuit unităţile hoteliere ale SC I. SA, iar în contul acestor servicii procurorul îşi foloseşte influenţa în scopul obţinerii de soluţii favorabile acestei societăţi comerciale, în dosarele penale; că ar exista date din care rezultă că executorul judecătoresc B.G. ar fi primit o sumă de bani pentru a nu pune în executare o hotărâre judecătorească;
- niciunul dintre lucrătorii de poliţie sau procurorii menţionaţi în procesul-verbal de sesizare din oficiu nu a declarat că procurorul P.V. ar fi intervenit în activitatea lor pentru a le solicita să propună ori să adopte o soluţie contrară probelor existente în dosare;
- nu au existat date şi indicii temeinice care să justifice solicitarea de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice, prevăzute de art. 911 alin. (1) C. proc. pen.;
- nu au existat motive temeinic justificate, necesare potrivit prevederilor art. 911 alin. (4) C. proc. pen., pentru a se solicita reînnoirea autorizaţiilor iniţiale;
- nu au existat discuţii între procurorii P.V. şi U.R. privind adoptarea vreunei soluţii în Dosarul nr. 3121/P/2010 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi;
- nu au existat presiuni din partea procurorului P.V. pentru ca procurorul C.A.M. să dispună o soluţie neconformă cu probele din dosar;
- solicitările de prelungire a autorizaţiilor iniţiale privind pe ceilalţi făptuitori nu au fost argumentate în niciun mod, neexistând nicio referire la acte materiale vizând infracţiunile reţinute în sarcina lor.
Faptul că solicitările de interceptare şi prelungire a interceptărilor au fost admise de instanţele de judecată nu ar exclude răspunderea disciplinară a procurorului, care a consemnat date nereale în procesul-verbal de sesizare şi în adresele către instanţă.
Relativ la latura subiectivă, recurenta consideră că aspectele de mai sus conturează cu certitudine existenţa intenţiei ca formă a vinovăţiei, în modalitatea relei credinţe, argumentele şi concluziile reţinute de instanţa de disciplină din acest punct de vedere fiind incorecte.
În aprecierea vinovăţiei, titularul acţiunii disciplinare în speţă a invocat criteriul obiectiv consacrat în doctrina şi jurisprudenţa civilă, prin raportare la modelul abstract al „omului diligent”, respectiv al „procurorului diligent”.
Din această perspectivă, s-a propus aprecierea comportamentului procurorului prin prisma prevederilor art. 7 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor şi a consecinţelor acţiunii culpabile a intimatului procuror, care ar consta, pe de o parte, în afectarea actului de justiţie prin încălcarea normelor de competenţă materială, iar, pe de altă parte, în încălcarea dreptului constituţional la viaţă intimă, familială şi privată.
Recurenta nu şi-a încadrat în drept criticile formulate.
În concluzie, s-a solicitat admiterea recursului şi desfiinţarea hotărârii atacate, iar, pe fond, admiterea acţiunii disciplinare astfel cum a fost formulată şi aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată şi modificată, intimatului procuror E.E.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor invocate de recurentă, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv ale art. 3041 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.
În speţă, titularul acţiunii disciplinare critică hotărârea prin care secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a respins solicitarea sa de a se stabili săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată şi cu modificările şi completările ulterioare, de către procurorul E.E. şi de a se aplica o sancţiune disciplinară magistratului.
Analiza probatoriului administrat relevă, însă, că, în mod corect, instanţa de disciplină a reţinut că în sarcina procurorului pârât nu se poate stabili săvârşirea respectivei abateri disciplinare.
Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorii şi procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Or, în raport cu dispoziţiile art. 221 alin. (1), ale art. 911 alin. (1) şi ale art. 911 alin. (7) C. proc. pen., întocmirea corectă a procesului-verbal de sesizare din oficiu, verificarea existenţei datelor şi a indiciilor temeinice necesare pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor unei persoane şi, respectiv, dispunerea încetării imediate a interceptărilor şi înregistrărilor înainte de expirarea duratei autorizaţiei, dacă nu mai există motivele care le-au justificat, reprezintă îndatoriri de serviciu.
Ca atare, neîndeplinirea acestor obligaţii ar putea, în condiţii determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor şi procurorilor, dacă în cauză ar fi întrunite condiţiile angajării răspunderii disciplinare.
În consecinţă, pentru admiterea acţiunii disciplinare, urma a se stabili, în raport cu prevederile art. 99 lit. t) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora, exercitarea funcţiei cu rea-credinţă constituie abatere disciplinară, dacă în speţă sunt întrunite aceste condiţii.
În acest sens, este de reţinut că statutul disciplinar al judecătorului şi procurorului, integrat statutului profesional al acestora, precizează acest regim, în sensul concretizării abaterilor disciplinare, a laturii şi obiectului acestora.
Această reglementare a regimului disciplinar nu priveşte condiţiile angajării răspunderii disciplinare, aşa încât respectivele condiţii şi cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele reglementate de dreptul comun.
Aşadar, angajarea răspunderii disciplinare cere şi în cazul magistraţilor, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv obiectul, cu referire la relaţiile sociale de muncă în acest caz, latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligaţie specifică, subiectul calificat, latura subiectivă, constând în vinovăţie, în oricare dintre formele sale, producerea unui rezultat vătămător şi nex cauzal.
Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare şi inexistenţa unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare.
În contextul examinat, Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte latura obiectivă, starea de fapt, corect reţinută de instanţa de disciplină, nu evidenţiază încălcarea de către intimatul procuror a obligaţiilor specifice funcţiei sau o încălcare a normelor de procedură prevăzute de art. 221 alin. (1), art. 911 alin. (1) şi ale art. 911 alin. (7) C. proc. pen.
Sub acest aspect, se constată, în primul rând că, în cauză intimatul E.E. a întocmit procesul-verbal de sesizare din oficiu cu respectarea dispoziţiilor art. 221 alin. (1) C. proc. pen., pe baza informaţiilor cuprinse în referatul întocmit de procurorul H.O.M., informaţii verificate şi coroborate cu datele rezultate din rapoartele lucrătorilor de poliţie şi cele rezultate din verificările registrului de acces în parchet şi condica de audienţe a procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, textul legal menţionat permiţând sesizarea din oficiu a organului de urmărire penală când află pe orice altă cale că s-a săvârşit o infracţiune, singura cerinţă impusă fiind aceea de a se încheia, în acest sens, un proces-verbal.
În al doilea rând, în ceea ce priveşte necesitatea existenţei datelor şi indiciilor temeinice pentru interceptarea şi înregistrarea convorbirilor unei persoane, cerinţă impusă de art. 911 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind semnificativ faptul că instanţa de judecată a analizat şi stabilit îndeplinirea acestei condiţii în cazul fiecărei solicitări formulate de procurorul E.E., atât în ceea ce priveşte autorizarea activităţilor de interceptare şi înregistrare a convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediu ambiental, cât şi ulterior, privind prelungirea autorizării respectivelor activităţi.
Criticile formulate de recurentă din această perspectivă nu au relevanţa atribuită prin motivele de recurs, întrucât aşa după cum, în mod corect a reţinut şi secţia pentru procurori, toate solicitările au fost încuviinţate de către instanţă, dispunându-se interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice şi a celor purtate în mediu ambiental pe o durată totală de 120 de zile.
Având în vedere că, aşa cum rezultă din probele administrate, după solicitarea primei prelungiri a interceptărilor şi înregistrărilor, prin adresele din 3 februarie 2011 şi din 7 martie 2011, constatând că nu mai subzistă motivele care au justificat interceptarea convorbirilor pentru toate cele 5 persoane, intimatul procuror a solicitat prelungirea autorizării activităţilor numai în ceea ce îi priveşte pe numiţii P.V., C.P. şi B.M.S., nu se demonstrează nici încălcarea prevederilor art. 911 alin. (7) C. proc. pen.
Ca atare, sunt nefondate susţinerile recurentei privind latura obiectivă.
Sunt neîntemeiate şi criticile distincte prin care recurenta combate analiza pe care instanţa de disciplină a realizat-o asupra laturii subiective a abaterii disciplinare în cauză.
Pentru a stabili existenţa laturii subiective, urmează a se examina dacă se pot reţine cumulativ condiţiile prevăzute de art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care definesc forma de vinovăţie care caracterizează această abatere disciplinară, în varianta normativă a exercitării funcţiei cu rea-credinţă.
Cum textul de lege menţionat circumscrie sfera încălcării normelor de drept material sau procesual la acelea de o gravitate deosebită, ce produc consecinţe asupra valabilităţii actelor întocmite de magistrat, a duratei procedurilor sau care produc o vătămare gravă a drepturilor şi intereselor părţilor şi cum, în cauză, după cum, pe bună dreptate, a apreciat instanţa disciplinară, nu s-a făcut dovada existenţei acelor greşeli şi vătămări care să aibă un caracter evident, neîndoielnic, cărora să le lipsească orice justificare, care să fie în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale invocate, nu se poate constata, din punct de vedere subiectiv, existenţa relei credinţe, ca formă de vinovăţie.
Aşadar, acţiunea disciplinară a fost corect respinsă, ca urmare a atribuirii de relevanţă juridică împrejurărilor probate necontestat, care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptelor şi, ca atare, înlătură temeiul răspunderii disciplinare.
Pentru considerentele ce preced şi în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată (r2), coroborate cu cele ale art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge prezentul recurs, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Inspecţia Judiciară împotriva hotărârii nr. 1/P din 30 ianuarie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru procurori.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 282/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 28/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
