ICCJ. Decizia nr. 218/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 218/2011
Dosar nr.7122/1/2011
Şedinţa publică din 12 septembrie 2011
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin încheierea nr. 1282 din 26 august 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul R.V., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că inculpatul R.V. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., raportat la art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis împotriva sa.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru a fi liberat sub control judiciar, că nu există date că va comite alte infracţiuni sau că va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, că va altera ori distruge mijloace de probă, întrucât toate probele se află în custodia D.N.A. De asemenea, a arătat că nu are antecedente penale, are studii superioare, este suspendat din funcţie astfel că dacă ar fi pus în libertate nu ar putea comite alte fapte.
Prima instanţă, examinând actele dosarului, a constatat că măsura arestării preventive a inculpatului a fost dispusă pe o durată de 29 de zile prin încheierea nr. 759 din 24 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, definitivă prin respingerea recursului inculpatului de către completul de 5 Judecători.
S-a reţinut în sarcina inculpatului că a aderat şi sprijinit un grup infracţional organizat.
În concret, s-a reţinut că la data de 20 septembrie 2010, orele 1545, inculpatul R.V. a acceptat promisiunea făcută de inculpatul Ţ.V., comisionar vamal, că îi va da suma de 3.200 dolari S.U.A. („32 de bucăţi americane") ca recompensă pentru încălcarea atribuţiilor de serviciu pe care acesta le avea în calitate de lucrător vamal, prin acordarea liberului de vamă mai multor containere procesate prin B.V. Constanţa Sud Agigea.
Inculpatul R.V. a acordat liberul de vamă personal, prin aplicarea ştampilei sale vamale, purtând nr. 069 a B.V. Constanţa Sud Agigea, a declaraţiilor vamale de import în cazul mai multor operaţiuni de import ilicite, dovedite ca atare, după cum urmează:
La data de 3 septembrie 2010, SC M.G.A. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă inculpatului T.D.I., a solicitat reprezentantului importatorului să plătească mită suma de 2.500 dolari S.U.A.
La data de 29 octombrie 2010, SC C.S.I. SRL Voluntari, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatului T.D.I., prin intermediul inculpatului B.S., au solicitat reprezentantului importatorului plata ca mită a sumei de 1.000 dolari S.U.A.
La 12 noiembrie 2010, SC M.M.C. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatul T.D.I. i-a solicitat inculpatului M.R. plata sumei de 1.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită.
La data de 12 noiembrie 2010, SC M.M.C. SRL, în schimbul liberului de vamă, inculpatul T.D.I. i-a solicitat inculpatului M.R. plata sumei de 3.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită.
La data de 15 noiembrie 2010, SC E.P. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatul O.C.C. i-a cerut reprezentantului importatorului, prin intermediul inculpatului T.D.I., plata sumei de 2.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită. La 15 noiembrie 2010, SC M.M.C. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatul T.D.I. i-a solicitat inculpatului M.R. plata sumei de 1.000 dolari S.U.A., cu titlu de mită.
La data de 15 noiembrie 2010, SC M.M.C. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatul T.D.I. i-a solicitat inculpatului M.R. plata sumei de 1.500 dolari S.U.A., cu titlu de mită.
La 3 noiembrie 2010, SC M.T. SRL, în schimbul acordării liberului de vamă, inculpatul Ţ.V. i-a solicitat reprezentantului importatorului plata sumei de 500 dolari S.U.A., cu titlu de mită.
S-a reţinut că faptele săvârşite constituie infracţiunile prevăzute şi pedepsite de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003; art. 254 pt. 1 şi 2 C. pen., raportat la art. 6 şi 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.
În baza încheierii nr. 759 din 24 mai 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost emis mandatul de arestare preventivă nr. 35/ U din 25 mai 2011.
Ulterior, măsura arestării preventive a fost prelungită succesiv până la data de 20 septembrie 2011.
La momentul procesual al luării măsurii preventive, cât şi ulterior, în procedura prelungirii acesteia s-a apreciat că lăsarea inculpatului în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică, având în vedere natura şi gravitatea acuzaţiilor, presupusa modalitate de comitere a faptelor, scopul în vederea căruia se acţionase şi rezultatul negativ produs asupra imaginii instituţiilor statului. S-a considerat că o altă măsură preventivă mai puţin restrictivă de libertate nu era suficientă pentru protejarea eficientă a interesului public, interes circumscris şi nevoii de restabilire a prestigiului şi încrederii publicului în instituţiile statului.
În analiza efectuată a fost evidenţiată anvergura activităţii ilicite şi frecvenţa de săvârşire a presupuselor acte de corupţie, cu consecinţe grave asupra sistemului de acumulare a veniturilor realizate din activităţi vamale, împrejurări reţinute ca fiind de natură să creeze un sentiment de insecuritate socială, în condiţiile în care investigaţiile efectuate indicau că activitatea infracţională era generalizată la nivelul majorităţii transportatorilor, lucrătorilor şi comisionarilor vamali, fiind posibil ca orice persoană implicată în acţiuni ilegale (contrabandă), în înţelegere cu membrii reţelei, să introducă în ţară şi bunuri periculoase sau interzise la deţinere.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, prin prisma dispoziţiilor art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., prima instanţă a constatat că aceasta, deşi este admisibilă, nu este şi întemeiată.
Astfel, având în vedere dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen., raportate la art. 1602 C. proc. pen., s-a constatat că pentru a se putea dispune liberarea provizorie, trebuie să fie îndeplinite două condiţii pozitive şi una negativă. Prima condiţie pozitivă se referă la aceea că liberarea provizorie este condiţionată de privarea de libertate a persoanei, ea neputând fi dispusă în lipsa unei stări de arest efectiv, or în speţă inculpatul se află sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 35/ U din 25 mai 2011 emis de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar a doua condiţie vizează natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite, care, de asemenea este îndeplinită, infracţiunile care intră în scopul grupului infracţional organizat fiind infracţiuni sancţionate cu pedepse ce nu depăşesc limita de 18 ani închisoare.
De asemenea, s-a apreciat că sunt îndeplinite şi condiţiile negative cerute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., actele şi lucrările de urmărire penală nerelevând date sau indicii pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul ar săvârşi alte infracţiuni sau ar întreprinde acţiuni de natură a influenţa probatoriul administrat, în condiţiile în care acesta nu e cunoscut cu antecedente penale, iar până la momentul formulării cererii de liberare provizorie sub control judiciar, probele referitoare la faptele presupus a fi comise (interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice) se aflau în păstrarea organelor judiciare, împrejurare ce înlătură posibilitatea deteriorării sau alterării lor de către orice persoană.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 1602 şi următoarele C. proc. pen., prima instanţă a reţinut că îndeplinirea celor trei condiţii nu conferă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura, putând fi refuzată liberarea provizorie dacă se apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul procesului penal nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive.
S-a argumentat că detenţia provizorie poate fi menţinută atunci când instanţa constată insuficienţa controlului judiciar, cu respectarea pe toată durata procesului, a principiului proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului, de esenţa liberării provizorii, ca alternativă la măsura arestării preventive, fiind faptul că sunt îndeplinite condiţiile impuse de lege pentru menţinerea măsurii preventive, dar detenţia ar fi excesivă, iar controlul judiciar ar fi suficient pentru atingerea scopului măsurilor preventive.
Prin raportare la criterii referitoare la elementele ce privesc faptele presupus comise de inculpat (gradul de pericol social concret, împrejurările comiterii faptei, urmările produse sau care s-ar fi putut produce), cât şi la cele ce privesc persoana inculpatului pentru a aprecia, în concret, în ce măsură scopul pentru care a fost dispusă măsura arestării preventive [(conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen.)] poate fi atins şi prin liberarea provizorie a inculpatului, instanţa a constatat că inculpatul R.V. nu are antecedente penale, are o familie organizată, cu 2 copii în întreţinere, aceste elemente, ce ţin de circumstanţierea persoanei inculpatului, trebuind privite în relaţionare directă cu circumstanţele reale ale cauzei; sub acest aspect, raportat pe de o parte, la natura şi gravitatea acuzaţiilor aduse, iniţiere şi constituire a unui grup infracţional organizat şi luare de mită în formă continuată, la frecvenţa pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracţiuni şi urmările negative pe care le produc, iar pe de altă parte, stadiul actual al cercetărilor, necesitatea strângerii probelor în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele, s-a constatat insuficienţa instituirii controlului judiciar şi caracterul neoportun al liberării provizorii a inculpatului, îndeosebi din perspectiva asigurării bunei derulări a procedurilor judiciare şi a exigenţelor scopului impus de art. 136 C. pen.
Actele de urmărire penală efectuate în cauză nu au infirmat indiciile iniţiale privind implicarea inculpatului în activităţile grupului infracţional organizat şi nici suspiciunea rezonabilă că acesta ar fi comis faptele de corupţie de care este acuzat.
De asemenea, s-a apreciat că şi interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual în raport cu gravitatea infracţiunilor pentru care este cercetat inculpatul, de faptul că acestea au fost săvârşite în participaţie cu persoane care deţineau funcţii implicând exerciţiul autorităţii de stat, de consecinţele produse asupra sistemului de acumulare a veniturilor realizate din activităţile vamale şi impactul negativ asupra imaginii şi prestigiului instituţiilor publice.
Aşa cum rezultă din actele dosarului, presupusa activitate infracţională ce formează obiectul cercetărilor în cauză s-a întins pe o perioadă relativ lungă de timp şi a implicat un număr mare de participanţi şi de acte materiale de executare, iar probaţiunea la acest moment procesual se întemeiază în principal pe convorbirile telefonice interceptate, aspectele infracţionale rezultate din aceste convorbiri necesitând multiple verificări în fapt cu privire la activităţile de vămuire desfăşurate, societăţile şi persoanele beneficiare implicate, interesul anchetei penale în curs de desfăşurare reclamând în acest stadiu efectuarea cercetărilor cu inculpatul în stare de arest.
Împotriva acestei hotărâri a declarat, în termen legal, recurs inculpatul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul concluziilor orale formulate de către apărătorul ales (expuse în partea introductivă a prezentei decizii) pentru nelegalitate, netemeinicie, neoferirea de dovezi în ceea ce priveşte nerespectarea condiţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi nici în ceea ce priveşte comiterea infracţiunilor reţinute în sarcina sa, necesitatea ca inculpatul să beneficieze de un tratament identic cu cel al inculpaţilor cercetaţi în libertate.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., se constată că este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din C.E.A.D.O.L.F. care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., prevede condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă, aşadar, că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei [(art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.)] şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Analizând actele dosarului se constată că întemeiat prima instanţă a considerat că la acest moment procesual acordarea liberării provizorii sub control judiciar a inculpatului nu era oportună.
Se reţine, astfel, că prin hotărâri judecătoreşti definitive succesive, faţă de inculpat a fost luată şi apoi prelungită măsura arestării preventive.
Totodată, se constată că există date apte a convinge un observator obiectiv că la nivelul instituţiilor vamale şi portuare din Municipiul Constanţa s-a constituit un grup infracţional organizat, incluzând oameni politici deţinători ai unor importante funcţii de stat (secretar general al M.A.I./senator al României), persoane cu funcţii de conducere din sistemul vamal, lucrători vamali cu diferite grade profesionale, comisionari vamali, intermediari vamali, oameni de afaceri implicaţi în activitatea de import - export de mărfuri, persoane fizice beneficiare curente a mărfurilor importate în România şi transportatori, grup ce avea ca scop deturnarea activităţilor legale ale autorităţilor statului român în privinţa activităţii de import - export de mărfuri prin birourile vamale de pe raza D.R.A.O.V. Constanţa, dar şi din Municipiul Bucureşti, prin acapararea instituţiilor competente, determinate să îşi exercite prerogativele exclusiv pentru realizarea intereselor economice ale grupului infracţional organizat.
Practicile grupului infracţional organizat constau în instituirea unei reţele structurale funcţionale de taxare ilicită, în favoarea grupului, a containerelor cu mărfuri procesate în punctele vamale, facilitându-se concomitent introducerea în ţară de mărfuri contrafăcute, mărfuri interzise la import, mărfuri ce nu erau însoţite de avizele sau autorizaţiile necesare, mărfuri de altă natură sau în alte cantităţi decât cele declarate în vamă, falsificarea sistematică a documentelor de achiziţie externă a mărfurilor (în scopul diminuării bazei de taxare vamală a acestora), mărfuri flagrant subevaluate, mărfuri provenind de la societăţi comerciale ori din ţări ce necesită taxarea anti-dumping, fără perceperea acestor taxe.
Reţeaua structurală constituită de grupul infracţional organizat percepea sume de bani ilicite, inclusiv pentru procesarea vamală legală a mărfurilor licit introduse în România, în caz contrar, aceste mărfuri fiind amânate sine die de la controlul vamal.
Infracţiunile, mijloace de acţiune ale grupului infracţional organizat, erau reprezentate de darea şi luarea de mită, traficul de influenţă, evaziunea fiscală, contrabanda, falsul în înscrisuri sub semnătură privată, falsul material în înscrisuri oficiale, falsul intelectual, uzul de fals, folosirea de documente falsificate la autoritatea vamală, infracţiuni contra drepturilor de marcă industrială înregistrată.
Potrivit cercetărilor efectuate până în prezent membrii grupului infracţional organizat erau structuraţi pe paliere de conducere şi control: B.E. şi P.A.C., de protecţie externă: M.L. şi B.M., comandă şi coordonare la nivelul sistemului vamal: C.S., D.L.A., B.L., O.C.C. şi S.I., execuţie la nivelul sistemului vamal: M.A., R.V., D.I.D., R.M.I., G.N., H.J., T.H.D., execuţie – comisionari vamali şi angajaţi ai comisionarilor vamali: T.D.I., Ţ.V., B.S., I.M.I., P.L., O.M., H.L., C.M., Z.R., D.I., execuţie – intermediari vamali, oameni de afaceri, persoane fizice: E.H.A., A.N.A.R.B.M., R.M., C.L., A.A., D.M., C.M., L.S., Z.Q., G.N., N.J.
Se reţine, de asemenea, că actele dosarului furnizează date apte a crea presupunerea rezonabilă că inculpatul în calitate de lucrător vamal a acordat, contra unor sume de bani, liberul în vamă pentru mai multe containere de marfă (sumele fiind solicitate de inculpaţii T.D.I. şi Ţ.V.), faptele constituind infracţiunile prevăzute de art. 7 pct. 1 din Legea nr. 39/2003, art. 254 pct. 1 şi 2 C. pen., raportat la art. 6 şi art. 7 pct. 1 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea dispoziţiilor art. 33 lit. a) C. pen.
Faptele pentru care inculpatul este cercetat şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen., dar, cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că cererea de liberare provizorie nu îndeplineşte condiţia oportunităţii, implicit prevăzută de normele ce reglementează această instituţie.
Acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de libertate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, se constată că gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, contextul în care acestea au fost comise şi impactul lor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi, cel puţin în stadiul procesual actual, atins fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă, urmărirea penală nefiind finalizată, având în vedere caracterul complex al cauzei, natura variată şi numărul crescut al probelor ce trebuie în continuare administrate pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Se constată, totodată, că la aprecierea asupra acordării liberării provizorii sub control judiciar circumstanţele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere şi nici să prevaleze principiului aflării adevărului şi necesităţii desfăşurării normale a procesului penal. Astfel, aspectele referitoare la inculpat nu sunt suficiente în speţă pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată, aspectele indicate neputând fi avute în vedere izolat faţă de interesul general al menţinerii ordinii sociale, ce prevalează, în anumite circumstanţe, dreptului persoanei deţinute de a fi cercetată în stare de libertate.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă a realizat o corectă interpretare şi aplicare, cauzei concrete dedusă judecăţii, a normelor legale incidente în speţă, hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros argumentată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Soluţia primei instanţe a avut în vedere necesitatea atingerii scopului măsurilor preventive, reglementat de art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., care, în prezenta cauză, la acest moment procesual nu poate fi realizat în absenţa privării de libertate a inculpatului, având în vedere natura infracţiunilor despre care există presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, gravitatea acestora, complexitatea cauzei şi necesitatea desfăşurării în bune condiţii a urmăririi penale.
Rezultă, aşadar, că nu pot fi primite susţinerile apărării în sensul inexistenţei de date privind un potenţial comportament negativ al inculpatului ulterior liberării, în condiţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen., acesta rezultând, ca, de altfel şi caracterul inoportun al admiterii cererii inculpatului, în mod implicit, din natura şi gravitatea faptelor despre care există date ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, condiţiile şi circumstanţele reale şi personale ale inculpatului, impresia creată publicului în sensul funcţionării clandestine şi ilicite a unui sistem paralel cu cel al autorităţilor statului, ce urmărea realizarea intereselor private ale membrilor săi şi care, în mod evident impunea o reacţie fermă a organelor judiciare.
În ceea ce priveşte aserţiunile apărării relative la inexistenţa probelor care să dovedească vinovăţia inculpatului, acestea nu pot fi primite faţă de stadiul procesual al cauzei şi obiectul acesteia, critica formulată excedând limitelor astfel determinate; cauza se află în prezent în faza urmăririi penale; probele din care rezultă presupunerea plauzibilă că persoana cercetată a comis fapta ce i se impută nu trebuie să aibă acelaşi caracter cu cele ce fundamentează o acuzaţie sau o condamnare, din probele administrate până la acest moment procesual rezultând date şi indicii apte a crea presupunerea rezonabilă de comitere de către inculpat a faptelor pentru care este cercetat, fapte care, faţă de particularităţile lor, astfel după cum acestea rezultă din anterioarele referiri, chiar succinte, la starea de fapt, fundamentează convingerea că derularea anchetei poate fi negativ influenţată în condiţiile liberării inculpatului.
Susţinerile apărării în sensul necesităţii respectării şi aplicării principiului egalităţii de tratament sunt nefondate, deoarece principiul evocat nu poate fi înţeles într-un sens ce l-ar deturna de la menirea sa originară, de asigurare a egalităţii persoanelor fără discriminări, ci trebuie interpretat în sensul că unul şi acelaşi tratament trebuie aplicat persoanelor aflate în situaţii identice, ceea ce nu este cazul în situaţia tuturor inculpaţilor cercetaţi în prezenta cauză.
Pentru considerentele ce preced dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat recurentul inculpat la plata cheltuielilor judiciare statului, din care suma reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, până la prezentarea apărătorului ales, va fi avansată din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul R.V. împotriva încheierii nr. 1282 din 26 august 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 6765/1/2011.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 septembrie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 219/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 217/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
