ICCJ. Decizia nr. 24/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 24/2012
Dosar nr. 274/1/2012
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2012
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea din 10 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, a fost admisă cererea formulată de inculpatul C.C., iar în baza art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a fost revocată măsura obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
S-a dispus să se revină cu adresă la I.N.E.C. în atenția expertului, pentru întocmirea raportului de expertiză.
S-a prorogat discutarea cererii formulată de inculpatul L.M. privind revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara la termenul acordat.
Cauza a fost amânată la 31 ianuarie 2012 pentru când inculpaţii V.C., C.F., C.C. şi L.M. au termen în cunoştinţă.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență că, inculpatul C.C. a formulat o cerere, prin care, în conformitate cu dispoziţiile art. 139 alin. (2) C. proc. pen., a solicitat revocarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara prevăzută de art. 1451 C. proc. pen., luată împotriva sa prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, definitivă prin Decizia penală nr. 429 din 9 iunie 2010 a aceleiaşi instanţe – Completul de 9 Judecători.
În motivarea cererii, inculpatul a arătat că, de la data sesizării instanţei până în prezent, măsura preventivă şi-a atins scopul pentru care a fost luată, temeiurile concrete ce au stat la baza luării acesteia nu mai subzistă, măsura nu se mai justifică în mod concret şi a devenit disproporţionată în raport cu scopul pentru care a fost luată, tinzând la a perpetua restricţia dreptului fundamental al libertăţii de circulaţie în afara teritoriului ţării, ceea ce este inadmisibil atât din perspectiva art. 53 din Constituţie, cât şi a art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
În concret, inculpatul a susţinut că scopul pentru atingerea căruia a fost luată măsura - constând, între altele, în asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, justificată de necesitatea administrării cu celeritate a probelor – a fost epuizat, motivat de împrejurarea că până în acest moment procesual s-au administrat toate probele pe care se întemeiază rechizitoriul (au fost ascultaţi toţi inculpaţii şi toţi martorii pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea sa în judecată, iar în ceea ce priveşte expertiza criminalistică încuviinţată de instanţă, aceasta nu poate justifica menţinerea măsurii, deoarece lipseşte posibilitatea obiectivă ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea expertului, distrugerea sau alterarea vreunui mijloc material de probă, în condiţiile în care suporturile tehnice pe care sunt stocate convorbirile telefonice purtate de el cu ceilalţi coinculpaţi din cauză se află în posesia organului judiciar).
Referitor la asigurarea celerităţii în administrarea probelor, inculpatul a făcut trimitere la atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul desfăşurării procesului penal, constând în aceea că a participat activ la administrarea probelor; prin cererile pe care le-a formulat nu a urmărit tergiversarea judecării cauzei; s-a prezentat la toate termenele stabilite de instanţă; a respectat programul de supraveghere la care a fost supus în virtutea controlului judiciar care însoţeşte măsura obligării de a nu părăsi ţara, apreciind că celeritatea soluţionării cauzei nu poate fi afectată în situaţia în care s-ar dispune revocarea măsurii.
Cu privire la durata rezonabilă a desfăşurării judecăţii, inculpatul a învederat faptul că măsura preventivă este menită să contribuie la respectarea acestei cerinţe atunci când vizează preîntâmpinarea unui comportament procesual concret, de natură a duce la tergiversarea procedurilor, şi implicit, la nesocotirea duratei rezonabile prin lungirea nejustificată a procesului penal. Or, în speţă, lipseşte o asemenea manifestare obiectivă care să justifice menţinerea măsurii preventive, ca o garanţie a soluţionării cu celeritate a procesului; din contră, premisa comportamentală este pozitivă şi, în mod efectiv este manifestată în sprijinul celerităţii, aceasta fiind necesară în egală măsură, şi pentru ocrotirea interesului personal care este acela de a obţine cât mai repede o confirmare a inexistenţei vreunei infracţiuni.
În fine, în opinia inculpatului, dacă s-ar menţine în continuare măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, motivat doar de natura şi gravitatea infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată, s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie, întrucât în acest moment procesual, gravitatea presupusei fapte poate fi apreciată numai „in abstracto", raportat la pericolul social abstract al infracţiunii pentru care s-a întocmit rechizitoriul, nu şi „in concreto" (relativ la respectarea prezumţiei de nevinovăţie cu ocazia luării şi menţinerii măsurilor preventive, a fost invocată jurisprudenţa C.E.D.O., cauza Patsouria c. Georgiei, cauza Tănase c. României).
Invocând prevederile art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., precum şi condiţiile în care instanţa de contencios european a stabilit că aplicarea de către autorităţile naţionale a unei măsuri ce constituie o limitare a libertăţii de circulaţie este compatibilă cu art. 2 paragr. 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie, cu referire, în special, la caracterul ei necesar într-o societate democratică şi la respectarea raportului de proporţionalitate între o atare măsură şi scopul urmărit prin dispunerea ei, inculpatul a solicitat revocarea măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Examinând cererea formulată, prima instanţă a constatat că este fondată.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestarea preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. – Secţia de Combatere a Corupţiei – şi, în temeiul art. 1491 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului pe o perioadă de 29 de zile, începând cu data de 10 aprilie 2010 până la 8 mai 2010, inclusiv, emiţându-se mandatul de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010.
Împotriva încheierii sus-menţionate a declarat recurs inculpatul C.C., recurs care a fost admis prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 3023/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 Judecători. Prin aceasta din urmă încheiere, s-a casat hotărârea anterior pronunţată şi, în rejudecare, s-a respins propunerea de arestare preventivă, s-a revocat măsura arestării preventive luată faţă de inculpat, s-a dispus punerea de îndată în libertate a acestuia de sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. 2/4 din 10 aprilie 2010 şi, în baza art. 1491 alin. (1)2 raportat la art. 146 alin. (1) cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., s-a luat faţă de inculpat măsura obligării de a nu părăsi ţara pe o durată de 30 de zile de la data punerii efective în libertate a inculpatului, cu instituirea în sarcina acestuia a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 raportat la art. 145 alin. (1)1 şi (12) C. proc. pen.
Prin ordonanţa procurorului nr. 310/P/2009 din 10 mai 2010, măsura obligării de a nu părăsi ţara luată de instanţă a fost prelungită până la data de 10 iunie 2010, inclusiv.
Plângerea formulată de inculpatul C.C. împotriva ordonanţei procurorului de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din data de 17 mai 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul penal nr. 4186/1/2010.
Prin rechizitoriul nr. 310/P/2009 din 20 mai 2010 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Secţia de Combatere a Corupţiei – s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C., alături de alţi trei inculpaţi, pentru săvârşirea infracţiunii de cumpărare de influenţă prevăzută şi pedepsită de art. 61 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
În esenţă, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut că inculpatul C.C., în mod repetat, la diferite intervale de timp şi în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în anul 2009 a promis coinculpatului V.C. că-i va remite suma totală de 260.000 euro şi i-a dat efectiv, 200.000 euro în schimbul asigurărilor primite de la acesta, că va interveni pe lângă magistraţii secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie învestiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009 având ca obiect litigiul dintre SC P.C.I. SRL Bacău, societate al cărui administrator este inculpatul şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie favorabilă societăţii comerciale menţionate.
După înregistrarea dosarului la instanţă, prin încheierea nr. 962 din data de 3 iunie 2010 pronunţată în Dosarul penal nr. 4489/1/2010, secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a dispus luarea faţă de inculpat a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, prevăzută de art. 1451 C. proc. pen. raportat la art. 145 din acelaşi cod, începând cu data de 11 iunie 2010, ora 9,00, încheiere rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 429 pronunţată la data de 9 iunie 2010, în Dosarul nr. 4979/1/2010 al aceleiaşi instanţe, Completul de 9 Judecători, prin respingerea ca nefondat a recursului formulat de inculpat.
În motivarea încheierii, instanţa a reţinut, în esenţă, că sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, dar şi de scopul de a garanta buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.
Având în vedere dispoziţiile art. 139 alin. (2), art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., precum şi condiţiile prevăzute de art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., art. 2 paragr. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 la Convenţia Europeană (respectiv să existe probe sau indicii temeinice în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal, măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia).
Prima instanţă a constatat că, la momentul luării, măsura obligării de a nu părăsi ţara a fost necesară pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, fiind proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale adusă inculpatului şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, şi în concordanţă atât cu legislaţia internă – art. 143 C. proc. pen., – cât şi cu dispoziţiile art. 2 paragr. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
La acest moment procesual însă, prima instanţă a constatat că nu se mai justifică menţinerea măsurii preventive dispusă în cauză, faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi toţi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.C. şi care au perceput direct pretinsa activitate infracţională reţinută în sarcina acestuia. De asemenea, au fost audiaţi martorii propuşi în apărare de inculpat pe situaţia de fapt.
Prima instanţă a mai constatat că nu poate fi reţinută susţinerea reprezentantului parchetului în sensul că gravitatea faptelor de săvârşirea cărora este acuzat inculpatul ar fi suficientă pentru a justifica menţinerea unei măsuri preventive chiar şi după trecerea unui interval de timp de 1 an şi 9 luni de la luarea acesteia.
Conduita inculpatului de a se prezenta la toate chemările organelor judiciare, inclusiv în perioada în care împotriva sa organul de urmărire penală nu a luat nici o măsură preventivă, respectarea de către acesta a programului de supraveghere impus pe durata măsurii, sunt aspecte de natură a crea convingerea instanţei că scopul procesului penal, astfel cum este definit în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. poate fi atins şi în condiţiile în care se va revoca măsura preventivă prevăzută în art. 1451 C. proc. pen. luată faţă de inculpat şi că menţinerea în continuare a măsurii nu mai poate fi privită ca fiind necesară într-o societate democratică. Faptul că inculpatul C.C. deţine o locuinţă în Germania, locuinţă despre a cărei existenţă chiar el a încunoştinţat organul de urmărire penală, este real, însă nu este de natură a conduce, automat, la concluzia că odată revocată măsura preventivă luată împotriva sa, există riscul ca acesta să se sustragă de la judecată. Această concluzie se desprinde din comportamentul inculpatului, care a răspuns la toate chemările organului de urmărire penală, inclusiv în perioada în care nu a fost luată de către procuror o atare măsură preventivă neprivativă de libertate împotriva lui, perioadă în care acesta s-a deplasat în mod frecvent în Germania pentru tratarea afecţiunilor de care suferă şi pentru încheierea de contracte cu partenerii de afaceri străini.
În ce priveşte riscul ca inculpatul să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorilor, distrugerea sau alterarea mijloacelor materiale de probă, prima instanţă a constatat că un atare risc nu mai există deoarece, aşa cum s-a arătat, probele în acuzare şi în apărare referitor la acesta au fost administrate, iar expertiza tehnică dispusă în cauză, vizează stabilirea autenticităţii convorbirilor telefonice purtate de inculpat cu ceilalţi coinculpaţi, convorbiri care deja au fost interceptate şi stocate pe suporturile aflate în posesia expertului, procesele-verbale de redare a acestora fiind ataşate la dosar.
În plus, măsura tinde să devină, pe de o parte excesivă datorită scurgerii timpului (măsura a fost luată în cursul urmăririi penale la data de 12 aprilie 2010 şi ulterior în cursul judecăţii la data de 3 iunie 2010), iar pe de altă parte, disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin luarea acesteia.
În consecinţă, constatând că nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii, în baza art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a fost admisă cererea inculpatului C.C. şi a fost revocată măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată împotriva acestuia.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. criticând-o, astfel după cum rezultă din motivele de recurs depuse la dosar şi concluziile orale ale procurorului, pentru greşita admitere a cererii de revocare a măsurii preventive dispusă anterior faţă de inculpatul C.C., arătându-se că mai este necesară administrarea unor probe, că se menţin temeiurile avute în vedere la luarea măsurii, existând temerea că inculpatul rezident german, se va sustrage de la judecată prin părăsirea ţării.
Analizând recursul declarat de M.P., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A., prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit prevederilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată, ţinându-se seama, potrivit art. 136 alin. (8), de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.
Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, conform art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 145 alin. (1) C. proc. pen. combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;
b) măsura preventivă să fie necesară pentru interesul bunei desfăşurări a procesului penal;
c) măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia, condiţie ce decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii (buna desfăşurare a procesului, respectiv împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată).
În acelaşi timp, dispoziţiile art. 137 alin. (3) C. proc. pen. prevăd obligativitatea indicării temeiurilor concrete ce au determinat luarea măsurii, respectiv necesitatea de a asigura buna desfăşurare a procesului penal şi preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.
Analizând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul C.C., în cursul urmăririi penale, prin încheierea nr. 604 din 9 aprilie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, s-a admis propunerea de arestare preventivă formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. – Secţia de Combatere a Corupţiei, iar în temeiul art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. raportat la art. 143 alin. (1) şi (4) C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului.
Încheierea anterior menţionată a fost casată prin încheierea nr. 245 din 12 aprilie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 9 Judecători, în baza art. 1491 alin. (1)2 C. proc. pen. raportat la art. 146 alin. (1)11 C. proc. pen. cu referire la art. 1451 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., dispunându-se luarea faţă de inculpat a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.
Măsura preventivă a fost prelungită în cursul urmăririi penale, iar ulterior sesizării instanţei prin rechizitoriu, a fost luată de către prima instanţă, prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală.
Ulterior, în cursul cercetării judecătoreşti, la termenul de judecată din 11 noiembrie 2011, urmare cererii de revocare a măsurii preventive formulată de către inculpat, instanţa a apreciat că nu subzistă temeiurile ce au fundamentat dispunerea măsurii şi a dispus revocarea acesteia pentru ca, prin Decizia penală nr. 401 din 5 decembrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, în Dosarul nr. 9283/1/2011, urmare admiterii recursului declarat de parchet, să fie respinsă ca nefondată cererea de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara, instituită în sarcina inculpatului C.C., prin încheierea din 3 iunie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Examinând actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte, prin raportare la reglementările normative anterior indicate, dar şi potrivit prevederilor Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, apreciază că, în mod eronat, prima instanţă a constatat că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C., faţă de împrejurarea că au fost ascultaţi inculpaţii şi martorii indicaţi în rechizitoriu şi că, totodată, acesta a depus înscrisuri referitoare la activitatea societăţii ce o administrează şi la starea sa de sănătate. Împrejurarea că, în parte, probatoriul a fost administrat, nu conduce la concluzia că au încetat temeiurile care au determinat luarea măsurii, în condițiile în care acestea au vizat și natura și gravitatea faptei despre care există indicii că a fost săvârșită de inculpat, precum și necesitatea de a garanta buna desfășurare a procesului penal.
Pe de altă parte, nici înscrisurile depuse de inculpat nu sunt relevante, în condiţiile în care aceste aspecte au fost avute în vedere de instanţa de judecată şi la momentul luării acestei măsuri, iar pe de altă parte, dacă s-ar impune cu necesitate părăsirea ţării de inculpat, acesta poate solicita încuviinţarea instanţei pe o anumită perioadă, în condiţiile art. 1451 alin. (1) C. proc. pen.
Înalta Curte mai apreciază că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 2 paragr. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa Curţii Europene privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanelor.
De asemenea, Înalta Curte mai apreciază că, în situația în care mai este necesară administrarea unor probe (expertiză tehnică, audierea casetelor, eventual expertiză criminalistică a vocii, înscrisuri, etc.), temeiurile care au stat la baza luării măsurii preventive se menţin, având în vedere necesitatea împiedicării influenţării într-un mod negativ a cursului judecăţii şi asigurării dreptului inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil.
Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu pot fi reţinute apărările invocate în ceea ce priveşte rezonabilitatea duratei măsurii obligării de a nu părăsi ţara întrucât, din examinarea cauzei rezultă că, de la momentul luării de către instanţă a acestei măsuri (la data de 3 iunie 2010) şi până la data judecării prezentului recurs (23 ianuarie 2012) a trecut un interval de timp de 1 an și 7 luni, ceea ce se circumscrie unui termen rezonabil, având în vedere complexitatea cauzei şi gravitatea deosebită a faptelor, în condiţiile în care cercetarea judecătorească se desfăşoară ritmic.
În același timp, există și temerea că inculpatul C.C. s-ar putea sustrage de la judecarea cauzei prin părăsirea țării, cu atât mai mult cu cât are rezidența în Germania, astfel încât ar putea zădărnici aflarea adevărului.
Trebuie avută în vedere și împrejurarea că, de la respingerea ultimei cereri de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi țara, la data de 5 decembrie 2011 de către Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu au apărut elemente noi care să justifice într-un timp atât de scurt o soluție diferită de cea anterioară.
Mai mult decât atât, faţă de ceilalţi coinculpaţi (C.F. şi L.M.), prima instanţă a menţinut măsurile preventive, ceea ce poate duce la concluzia că, în contextul unor fapte şi circumstanţe asemănătoare, soluţia primei instanţe de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. este nejustificată.
Conduita procesuală corectă manifestată de inculpat până la acest moment, reprezintă o obligație a părții, iar nu un element care să o evidențieze în mod pozitiv, neconstituind o garanție că această atitudine procesuală va fi menținută, astfel încât normala desfășurare a procesul penal să nu fie împietată.
Nu în ultimul rând, evoluţia cercetării judecătoreşti, infirmă susţinerea că nu mai există temeiuri care să justifice menţinerea măsurii de a nu părăsi ţara, elemente cu relevanţă probatorie, rezultate din probele administrate, în contradictoriu, în prezenţa inculpaţilor şi apărătorilor acestora, neinfirmând existenţa probelor şi indiciilor temeinice care fac rezonabilă presupunerea săvârşirii faptelor, în sensul art. 143 alin. (1) C. proc. pen. şi art. 681 C. proc. pen., respectiv în sensul art. 5 paragr. 1 lit. c) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În concluzie, temeiurile avute în vedere de prima instanţă la luarea în cursul judecăţii, a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de inculpatul C.C. se menţin, astfel încât nu se justifică revocarea acesteia, buna desfăşurare a procesului penal impunând la acest moment procesual restrângerea drepturilor inculpatului în limitele arătate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 alin. (2) lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de M.P., Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A.
Va fi casată încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C., prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziţie pe care o va înlătura şi, în rejudecare, va fi respinsă, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, cerere formulată de inculpatul C.C.
Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de M.P. – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. împotriva încheierii din 10 ianuarie 2012, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Casează încheierea atacată numai sub aspectul dispoziţiei de admitere, în temeiul prevederilor art. 139 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen., a cererii de revocare a măsurii obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, dispoziție pe care o înlătură și, în rejudecare:
Respinge, ca nefondată, cererea de revocare a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara instituită în sarcina inculpatului C.C. prin încheierea nr. 962 din 3 iunie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, cerere formulată de inculpatul C.C.
Menţine celelalte dispoziţii ale încheierii atacate.
Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, pentru intimatul inculpat C.C., în sumă de 50 lei, se va plăti din fondul M.J.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 23/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
