ICCJ. Decizia nr. 4/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 4/2012
Dosar nr. 9989/1/2011
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1435 din 4 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia Penală a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu privire la dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., art. 278 alin. (3) şi alin. (31) C. proc. pen. şi art. 2781 alin. (1) C. proc. pen.
A fost respinsă, ca nefondată plângerea formulată de petenta D.C.D. împotriva ordonanţei din 2 noiembrie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, dispusă în Dosarul nr. 119/P/2010; a fost obligată petenta la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin ordonanţa procurorului nr. 119/P/2010 din data de 2 noiembrie 2010, adoptată în Dosarul nr. 119/P/2010 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, Secţia de Combatere a Corupţiei – menţinută la controlul administrativ ierarhic prevăzut de art. 278 C. proc. pen. prin rezoluţia nr. 675/II/2 din 23 noiembrie 2010 a procurorului şef al Secţiei de Combatere a Corupţiei din cadrul organului judiciar susmenţionat, în temeiul prevederilor art. 228 alin. (4) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) şi lit. b) C. proc. pen., art. 42-45 C. proc. pen. raportat la art. 30 alin. (1) lit. a) C. proc. pen. şi art. 281 pct. 1 lit. d) C. proc. pen., s-a dispus;
1) Neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) faţă de magistraţii D.M., B.M., T.M., B.M.A. (Tribunalul Sibiu) P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia), M.M. (Tribunalul Bucureşti), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel Bucureşti), A.M., Z.L., B.G. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) P.N., N.D., M.T., Ş.A. (Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 Bucureşti) T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia), faptele nefiind de natură penală;
2) Neînceperea urmăririi penale faţă de B.M., procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4, sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 2481 C. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), precum şi sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000 (întrucât fapta nu există);
3) Disjungerea şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei privind pe avocaţii S.C., Z.A., O.R., M.M.C., L.L. şi B.B.B., din cadrul Baroului Bucureşti în favoarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti (competentă după locul săvârşirii pretinselor fapte penale) pentru continuarea cercetărilor sub aspectul infracţiunilor prevăzute de art. 288 C. pen., art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP)
Pentru a dispune această soluţie, procurorul de caz a reţinut, în esenţă că în ceea ce priveşte soluţionarea de către magistraţii judecători şi procurori a plângerilor formulate de petiţionară, aceştia şi-au îndeplinit atribuţiile de serviciu ce le reveneau în soluţionarea plângerilor cu care au fost sesizaţi, respectând dispoziţiile legale care guvernează soluţionarea unor astfel de cauze, respectiv art. 275-278 C. proc. pen. şi art. 2781 C. proc. pen.
În orice cauză în care există părţi cu interese contrare, soluţia dată de instanţă în favoarea uneia din părţi, cu respectarea dispoziţiilor de drept substanţial şi procesual, constituie, după caz, un avantaj patrimonial sau nepatrimonial (în funcţie de natura cauzei) pentru partea respectivă, însă acesta este unul legal şi trebuie privit ca fiind motivul şi scopul procesului, respectiv împărţirea dreptăţii, tranşarea unui litigiu între părţi, raţiunea pentru care părţile însele aleg să se adreseze instanţei de judecată. De asemenea, simpla pierdere a unui proces, în condiţiile mai sus arătate, nu poate fi interpretată ca o vătămare a intereselor legale ale părţii respective, ci tocmai ca o confirmare de către instituţiile abilitate, că interesul supus judecăţii nu este unul legal, legitim.
Hotărârile instanţelor judecătoreşti, indiferent de caracterul just/injust în opinia petentei, al soluţiilor pronunţate, nu pot fi cenzurate decât de instanţele superioare în cadrul căilor de atac. Chiar prezumând existenţa unor greşeli în efectuarea urmăririi penale ori a judecării cauzei, acestea nu se transformă automat în fapte cu caracter penal, atâta vreme cât nu rezultă niciun indiciu privind obţinerea de către magistraţi, pentru ei înşişi ori pentru alţii, a unor avantaje patrimoniale sau nepatrimoniale, cu excepţia situaţiei analizei în paragraful anterior.
Pentru considerentele de mai sus, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzute de art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) faţă de magistraţii D.M., B.M., T.M., B.M.A. (Tribunalul Sibiu), P.A., L.A., V.N., C.V., C.O. (Curtea de Apel Alba Iulia), M.M. (Tribunalul Bucureşti), M.L., R.C., G.D. (Curtea de Apel Bucureşti), A.M., Z.L., B.G. (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), P.N., N.D., M.T., Ş.A. (Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti), O.I., T.M. (Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 2 Bucureşti), T.V., L.V. (Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia), întrucât faptele nu sunt prevăzute de legea penală.
Referitor la fapta menţionată la punctul 2 al ordonanţei s-a constatat că activitatea procurorului B.M. nu a vătămat în vreun fel interesul legal al petiţionarei, aceasta nefiind împiedicată să formuleze plângere la instanţă în termen legal iar prin această activitate nu s-a obţinut de către B.M. vreun avantaj de orice natură, pentru sine sau pentru altul, deoarece îndeplinirea inadecvată a unei atribuţii de serviciu, dincolo de faptul că nu există nicio sancţiune pentru nerespectarea termenului de răspuns de 20 de zile, nu a influenţat în niciun fel cursul procesului, nici la parchet, nici la instanţa de judecată, instanţa având posibilitatea de a studia dosarul şi de a dispune în consecinţă.
Pentru considerentele de mai sus, procurorul de caz a dispus faţă de B.M., prim procuror, neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi la art. 2481 C. pen., fapta nefiind de natură penală, precum şi sub aspectul infracţiunii prevăzută de art. 17 lit. c) din Legea nr. 78/2000, întrucât menţiunile asupra cărora petenta a apreciat că ar fi false sunt, în fapt, corespunzătoare adevărului, astfel că fapta nu există.
Prin adresa nr. 46/ C din 15 aprilie 2011 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – D.N.A. - Cabinet procuror şef, reanalizându-se memoriul formulat la data de 26 noiembrie 2010 de către D.C.D., s-a apreciat că acest demers judiciar suplimentar în cadrul Ministerului Public constituie în realitate plângere în baza art. 2781 C. proc. pen., pentru a cărei soluţionare a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conform art. 2781 alin. (13) C. proc. pen.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a învestit cu soluţionarea plângerii în baza art. 2781 alin. (1) C. proc. pen. procedând la examinarea în fond a demersului judiciar susmenţionat a constatat că aceasta este netemeinică.
S-a reţinut că procurorul de caz Claudia Roşu era competentă, potrivit legilor în vigoare şi Regulamentul de ordine interioară al D.N.A., făcând parte din D.N.A. – structura centrală, să cerceteze presupuse fapte de corupţie sesizate de petiţionari în contra unui procuror al D.N.A. – servicii teritoriale. Totodată, s-a menţionat că potrivit dispoziţiilor art. 222 alin. (2) C. proc. pen., petiţionarul este obligat să indice, în concret, organului de urmărire penală care sunt mijloacele de probă de natură să confirme acuzele formulate; în speţă petiţionara a înşiruit o serie de documente, înscrisuri, emise de instanţele de judecată ori de procurorii din cadrul unor parchete, din care a tras concluzia de natură subiectivă, că faptele alegate se circumscriu în mod clar unor infracţiuni de corupţie.
Procurorul de caz, în evaluarea judiciară a probelor administrate în faza investigativ-preliminară a constatat că cele sesizate de petiţionara D.C.D. se bazează pe supoziţii şi presupuneri care nu au legătură cu realitatea probatorie, astfel că, în mod just, nu se putea justifica emiterea unui act de acuzare în cauză.
Prima instanţă a apreciat că procurorul de caz în exercitarea rolului său activ a admis toate probele necesare şi suficiente, astfel încât soluţia sa este legală şi temeinică.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs petenta.
Analizând recursul cu prioritate prin prisma excepţiei admisibilităţii căii de atac invocată de către reprezentantul parchetului, având în vedere şi precizările oral formulate de către recurenta petentă referitoare la obiectul căii de atac, respectiv aspectele de procedură şi de fond soluţionate de către prima instanţă, se constată că obiectul căii de atac exercitată este constituit de soluţia dispusă de prima instanţă asupra plângerii întemeiată pe dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen. Astfel, se constată că recursul este inadmisibil şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Dând eficienţă principiului stabilit prin art. 129 din Constituţia României, revizuită, privind exercitarea căilor de atac în condiţiile legii procesual penale, precum şi a celui privind liberul acces la justiţie statuat prin art. 21 din legea fundamentală, respectiv exigenţelor determinate prin art. 13 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, acelaşi pentru persoane aflate în situaţii identice.
Revine aşadar, părţii interesate obligaţia sesizării instanţelor de judecată în condiţiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.
Potrivit dispoziţiilor din Partea specială, Titlul II, Capitolul III, Secţiunile I şi II C. proc. pen., admisibilitatea căilor de atac este condiţionată de exercitarea acestora potrivit dispoziţiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse examinării, căile de atac şi ierarhia acestora, termenele de declarare şi motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.
Astfel, potrivit art. 3851 C. proc. pen., sunt susceptibile de reformare pe calea recursului, exclusiv hotărârile judecătoreşti nedefinitive, determinate de lege.
În speţa supusă analizei cererea de recurs are ca obiect o sentinţă definitivă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, asupra unei plângeri formulată în procedura reglementată de dispoziţiile art. 2781 C. proc. pen.; aşa fiind, exercitarea căii de atac a recursului împotriva acestei sentinţe este inadmisibilă, nefiind prevăzută de lege, astfel după cum rezultă din dispoziţiile art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., modificat prin Legea nr. 202/2010, recunoaşterea unei căi de atac în alte condiţii decât cele prevăzute de legea procesual penală constituind încălcare a principiului legalităţii acestora şi, din acest motiv, reprezentând o soluţie inadmisibilă.
Pentru considerentele ce preced, se va constata că cererea de recurs este inadmisibilă şi urmează a fi respinsă în temeiul dispoziţiilor art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., raportat la art. 38515 pct. 1 lit. a) C. proc. pen.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta D.C.D. împotriva sentinţei nr. 1435 din 4 octombrie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 3479/1/2011.
Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 42/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 3/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
