ICCJ. Decizia nr. 3/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 3/2012
Dosar nr. 9466/1/2011
Şedinţa publică din 9 ianuarie 2012
Asupra recursului de faţă;
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1804 din 15 noiembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul B.I. împotriva rezoluţiei nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică; a fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că la data de 3 august 2008 persoana vătămată B.I. a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti cu o plângere împotriva „funcţionarilor publici, poliţişti şi procurori care au manifestat pasivitate" cu privire la o plângere penală pentru înşelăciune şi fals în înscrisuri sub semnătură privată în Dosarul nr. 5840/3/2007 al Tribunalului Bucureşti.
În urma verificărilor efectuate s-a constatat că procurorul N.M.V.S. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, procuror cu grad de curte de apel, a supravegheat activitatea penală efectuată de subinspectorul de poliţie C.G. din cadrul Secţiei X Poliţie – biroul cercetări penale, în Dosarul penal nr. 5432/P/2007 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 5 Bucureşti, având ca obiect plângerea formulată de B.I. împotriva numiţilor R.G. şi G.V.
În baza verificărilor efectuate, prin rezoluţia nr. 797/P/2010 din 9 august 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de magistratul N.M.V.S. şi subinspectorul de poliţie C.G. pentru infracţiunile prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi 249 C. pen. întrucât faptele nu există.
Împotriva acestei rezoluţii persoana vătămată a formulat plângere la procurorul şef al Secţiei de Urmărire Penală şi Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar prin rezoluţia nr. 7789/3557/II/2/2010 din 22 septembrie 2010 plângerea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Persoana vătămată, în termen legal, a formulat plângere potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. cu motivarea că făptuitorii au lăsat în nelucrare plângerea sa, intenţionându-se prescrierea răspunderii penale, fapt ce s-a şi întâmplat, astfel că se impune trimiterea cauzei la parchet pentru începerea urmăririi penale.
Examinând actele şi lucrările dosarului şi verificând rezoluţia atacată în conformitate cu dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen. prima instanţă a constatat că plângerea este nefondată.
S-a apreciat că, aşa cum rezultă din actele premergătoare efectuate în cauză, organele de cercetare penală ale poliţiei au efectuat cercetările care s-au impus, au identificat şi audiat pe făptuitorul G.V., au citat şi au demarat căutări pentru audierea făptuitorului R.G. şi au ataşat la dosar înscrisurile necesare soluţionării cauzei; supravegherea cercetărilor efectuate de procuror s-a făcut pe o perioadă de timp mai mare (aproximativ 10 luni), dar nu au fost constatate cauze subiective în tergiversarea soluţionării plângerii nici din partea lucrătorului de poliţie şi nici a magistratului. Sesizarea faptelor s-a făcut cu puţin timp înainte de împlinirea termenului prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa limitării intervalului în care puteau fi îndeplinite actele necesare.
S-a concluzionat că în absenţa dovezilor, nu se poate susţine că actul emis de procuror, respectiv de lucrătorul de poliţie, în exercitarea atribuţiilor de serviciu constituie în sine un abuz în sens penal, sau întruneşte conţinutul constitutiv al altor infracţiuni, câtă vreme magistratul şi lucrătorul de poliţie au acţionat cu bună credinţă, iar faptul contrar nu s-a dovedit, fapta acestora neîncadrându-se în sfera ilicitului penal, aşadar în mod legal s-a dispus prin rezoluţia atacată soluţia de neîncepere a urmăririi penale pe considerentul inexistenţei infracţiunilor imputate, prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP) şi art. 249 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 298 NCP)
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor scrise depuse la dosar (filele11-16 dosar recurs) pentru judecarea cauzei de către prima instanţă în condiţiile nelegalei îndepliniri a procedurii de citare cu intimatul C.G., neaudierea acestuia, comiterea infracţiunilor reclamate de către intimaţi şi prejudicierea drepturilor petentului.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumit fiind de soluţia dispusă de intimaţii magistrat şi lucrător de poliţie şi conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestora, petentul a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică. Se reţine în acest sens că activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, respectiv cea jurisdicţională desfăşurată de către lucrătorul de poliţie, care presupun interpretarea şi aplicarea legii şi, ca act final, dispunerea unei soluţii, chiar dacă acestea au nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.
Nemulţumirile petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac prevăzute de lege, împotriva soluţiilor şi măsurilor apreciate ca defavorabile, singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unei soluţii, parcurgerii procedurii indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte. A accepta o soluţie contrară echivalează cu o adăugare la lege, prin reglementarea unei căi de atac ce excede celor expres şi limitativ reglementate de legea procesuală, soluţie ce nu poate fi primită.
Se constată, aşadar că în mod legal, temeinic şi riguros motivat procurorul, pe baza actelor premergătoare efectuate potrivit art. 224 C. proc. pen. a dispus faţă de intimaţi soluţia de netrimitere în judecată contestată de către petent.
Astfel, infracţiunile reclamate nu există în materialitatea lor, nedovedindu-se nicio încălcare a atribuţiilor de serviciu a intimaţilor cărora comiterea lor le-a fost imputată şi nici împrejurarea că aceştia au acţionat în scopul vătămării drepturilor petentului, activitatea profesională a acestora necircumscriindu-se niciunei forme de ilicit.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Se reţine, astfel, că nu poate fi primită critica referitoare la pretinsa nelegală îndeplinire a procedurii de citare cu o altă parte decât petentul, acesta nejustificând vreun interes în invocarea acestui motiv. În ceea ce priveşte susţinerile relative la neaudierea intimatului ofiţer de poliţie se constată că în procedura specială reglementată de art. 2781 C. proc. pen. singura probă care poate fi administrată este cea cu înscrisuri, astfel încât apărarea recurentului nu poate fi primită.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul B.I. împotriva sentinţei nr. 1804 din 15 noiembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 7744/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 9 ianuarie 2012.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 24/2012. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
