ICCJ. Decizia nr. 25/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia nr. 25/2014
Dosar nr. 4621/1/2013
Şedinţa de la 25 februarie 2014
Asupra recursului de faţă constată următoarele;
La data de 19 septembrie 2014, a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, recursul declarat de B.V. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 13 septembrie 2013 pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii, secţia pentru Judecători în materie disciplinară.
Prin memoriul depus la dosar ulterior în termen legal, recurenta şi-a motivat calea de atac exercitată, invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
După expunerea unor aspecte prealabile vizând situaţia de fapt şi de drept reţinute în cauză, autoarea recursului a prezentat, în esenţă, următoarele critici de nelegalitate.
În cadrul primei critici formulate, recurenta a susţinut că hotărârea s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, în sensul că, Inspecţia Judiciară nu a fost sesizată conform prevederilor legale, instanţa de disciplină ignorând aceste aspecte ce ţin de o sesizare viciată/nelegală.
S-a subliniat că, întrucât, în temeiul art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale în privinţa sa, procurorul D.N.A. nu avea posibilitatea legală de a sesiza Inspecţia Judiciară cu privire la vreo pretinsă abatere disciplinară pe care ar fi săvârşit-o, în condiţiile în care „Parchetul poate avea calitatea de titular al acţiunii disciplinare.”
Consideră recurenta că rezoluţia prin care s-a dispus exercitarea acţiunii disciplinare împotriva sa comportă o serie de contradicţii referitoare la persoana care a formulat sesizarea şi la temeiul de drept al respectivei sesizări.
În acest context s-a arătat că, prin Hotărârea nr. 14/J din 18 septembrie 2013, instanţa de disciplină nu s-ar fi pronunţat asupra acestor aspecte pe care magistratul pârât le-ar fi invocat în faţa Consiliului Superior al Magistraturii.
Printr-o altă critică, recurenta a susţinut că hotărârea s-a dat cu încălcarea dispoziţiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată, dat fiind că, în cauză, nu ar fi întrunite elementele constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa.
În privinţa laturii obiective, sub un prim aspect, s-a menţionat că, în speţă, nu se poate reţine existenţa situaţiei premisă privind imixtiunea în activitatea altui judecător.
În acest sens, s-a arătat, pe de o parte, că întâlnirea din decembrie 2011 cu judecătorul T., când se pretinde că l-ar fi abordat pe acesta pe teme juridice, a avut loc anterior învestirii acestuia cu soluţionarea căii de atac exercitate de B.P.
Pe de altă parte, recurenta a arătat că, în opinia sa, imixtiunea/ingerinţa trebuie să fie de natură a fi percepută ca fiind o presiune de natură a afecta o decizie, de a modifica părerea cu privire la problema de drept supusă analizei judecătorului.
Or, în cauză, din declaraţiile judecătorului T., ar rezulta în mod expres că acesta nu a perceput că asupra sa ar fi fost exercitată o presiune.
Consideră recurenta că, întrucât acesta a formulat denunţul după implicarea sa în cazul D.M., a avut o atitudine excesiv de reactivă, marcată de un stres puternic datorat respectivului caz, stres care însă, în opinia sa, nu ar fi legat de activitatea sa, ci de cea a judecătorului D.M.
Tot astfel, apreciază recurenta, concluziile instanţei de disciplină privind latura obiectivă a abaterii disciplinare în discuţie, ar avea un caracter speculativ, atât în ceea ce priveşte pretinsul caracter premeditat al întâlnirii cu judecătorul T., cât şi relativ la menţiunile din scrisoarea trimisă de B.P. judecătorului menţionat şi care ar viza-o în realitate pe D.M., iar nu pe sine.
În acelaşi sens, s-a subliniat că, o serie de activităţi de imixtiune în activitatea altui judecător au fost realizate de judecătorul D.M., fapt recunoscut prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
În ceea ce o priveşte, a menţionat recurenta, la data de 6 noiembrie 2012 Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie, secţia de combatere a corupţiei, a dispus neînceperea urmăririi penale în cazul său, relativ la fapta prevăzută de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, reţinându-se incidenţa art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., în sensul că fapta nu există.
Şi în ceea ce priveşte latura subiectivă a abaterii disciplinare supuse examinării, recurenta apreciază că nu pot fi reţinute concluziile instanţei de disciplină.
În contextul expus, magistratul a menţionat că, în interacţiunea cu judecătorul T. şi B.P. a acţionat cu bună-credinţă, neexistând nicio intenţie delictuală sau vreo premeditare din partea sa, faptele desfăşurându-se pe fondul unei relaţii de respect reciproc şi al unei „slăbiciuni” omeneşti.
Din aceeaşi perspectivă, autoarea recursului a solicitat să se constate că pretinsa abatere pe care a săvârşit-o nu ar fi produs nicio urmare imediată, concretă, nefiind afectate principiile/convingerile judecătorului şi/sau imparţialitatea acestuia.
Aceasta, întrucât, pe de o parte, judecătorul T. a pronunţat o soluţie în defavoarea lui B.P., iar, pe de altă parte, deoarece, după propriile susţineri, judecătorul T. nu a perceput întâlnirea cu recurenta drept un motiv de modificare a convingerilor sale ori ca pe o imixtiune în activitatea sa.
În atare situaţie, judecătorul recurent consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile necesare pentru angajarea răspunderii sale disciplinare, hotărârea recurată, fiind, în opinia sa, sub acest aspect, nelegală.
O altă critică a vizat individualizarea sancţiunii disciplinare, astfel cum aceasta s-a stabilit, cu opinia majoritară, de către Secţia pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.
În această privinţă, magistratul recurent a susţinut, în esenţă, că aplicarea celei mai drastice sancţiuni disciplinare s-a făcut, în speţă, cu încălcarea principiului proporţionalităţii şi fără a se ţine seama de criteriile legale prevăzute pentru această etapă, cu referire la gravitatea şi consecinţele reale ale faptei, precum şi la circumstanţele personale.
Sub acest din urmă aspect, recurenta a învederat că are o vechime în magistratură de două decenii, perioadă în care a manifestat un interes sporit în dezvoltarea şi perfecţionarea activităţii profesionale, a obţinut titlul universitar de doctor în domeniul dreptului constituţional, a urmat cursurile de psihologie-pedagogie necesare activităţii de predare în învăţământul superior, a dobândit calitatea de cadru didactic, având titlul de lector universitar în domeniul dreptului, are calitatea de formator în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri şi nu a mai fost anchetată disciplinar.
S-a invocat, în acest context, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, fiind depuse la dosar, hotărâri considerate relevante în respectiva materie.
În concluzie, recurenta B.V. a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea în tot a hotărârii atacate şi, pe fond, respingerea acţiunii disciplinare iar, în subsidiar, modificarea în parte a hotărârii prin aplicarea altei sancţiuni mai puţin severe, cu respectarea principiului proporţionalităţii.
Având în vedere că cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi condiţiile de admisibilitate, în raport cu prevederile art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin încheierea din data de 13 ianuarie 2014, completul de filtru a admis în principiu recursul judecătorului B.V.
Analizând hotărârea atacată în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu criticile formulate de recurentă, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte va admite recursul, în sensul şi pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.
Sub un prim aspect, se constată că, în mod nejustificat, se susţine de către recurentă că ar fi incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Cu toate că recurenta nu a indicat în mod expres care dintre ipotezele reglementate de textul legal indicat este vizată prin motivul de recurs formulat din această perspectivă, examinând modul în care instanţa de disciplină a analizat pe fond acţiunea disciplinară şi apărările recurentei, Înalta Curte constată că hotărârea atacată respectă dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la descrierea faptelor, la încadrarea juridică a acestora, la temeiul de drept al aplicării sancţiunii, la sancţiunea aplicată şi la motivele care au stat la baza aplicării acesteia, precum şi la motivele pentru care au fost înlăturate apărările pârâtei judecător, astfel încât nu se poate reţine o nemotivare a acesteia.
Chiar şi eventualele ipoteze privind motivarea contradictorie sau străină cauzei sunt contrazise de conţinutul hotărârii Secţiei pentru Judecători, în care se regăsesc considerentele care susţin soluţia majoritară a instanţei de disciplină, cu referire punctuală la aspectele invocate în apărare, ca şi argumentele pentru care acestea au fost înlăturate, ca neconcludente, argumentarea fiind logică şi coerentă, precum şi în acord cu normele legale incidente.
Este de relevat că, din examinarea hotărârii atacate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dând posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textului de lege ce reglementează abaterea ce face obiectul cauzei.
De asemenea, din conţinutul hotărârii se constată că fapta a fost examinată prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei.
Tot astfel, în ceea ce priveşte modul de individualizare a sancţiunii, nu se poate reţine că hotărârea ar fi nemotivată, întrucât instanţa de disciplină a expus criteriile avute în vedere în acest moment procesual, ele exprimând considerentele ce au fundamentat sancţiunea aplicată cu majoritate, neputându-se considera, nici sub acest aspect că ar fi fost încălcate prevederile legale ce reglementează conţinutul hotărârii sau că motivele ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.
Ca urmare, se constată că nu este incident cazul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, motivarea corespunzătoare permiţând verificarea conformităţii hotărârii atacate cu legea.
Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că cele două motive invocate în principal sunt neîntemeiate.
Astfel, recurenta susţine în mod nefondat că hotărârea Secţiei pentru judecători s-ar fi pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor art. 12 C. proc. pen., coroborat cu art. 45 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.
În limitele cenzurii de legalitate impuse instanţei de control judiciar prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, se reţine, în primul rând, faptul că Înalta Curte poate examina aspectele legate de modalitatea de sesizare a titularului acţiunii disciplinare numai în măsura în care acestea au fost analizate şi soluţionate de către instanţa de disciplină, în actualul cadru de procedură neputându-se examina cauza sub toate aspectele.
În speţă, judecătorul pârât B.V. a invocat expres aceste pretinse vicii ale procedurii de sesizare a Inspecţiei Judiciare numai în cadrul cercetării disciplinare. Instanţa de disciplină, examinând, însă, cauza sub toate aspectele s-a pronunţat implicit şi asupra acestei chestiuni, apreciind ca fiind legală modalitatea de sesizare în cauză a titularului acţiunii judiciare.
În atare situaţie se poate cenzura pe calea recursului această concluzie, care, în raport cu circumstanţele cauzei şi normele legale aplicabile, se constată a fi corectă.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, republicată „În cazul în care Inspecţia Judiciară este şi titulară a acţiunii disciplinare, aceasta se poate sesiza din oficiu sau poate fi sesizată în scris şi motivat de orice persoană interesată, inclusiv de Consiliul Superior al Magistraturii, în legătură cu abaterile disciplinare săvârşite de judecători şi procurori”.
În speţă, sesizarea Inspecţiei Judiciare s-a făcut de către procuror din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie, cu respectarea acestor prevederi, cu referire la „orice persoană interesată”.
Împrejurarea că această sesizare s-a realizat printr-o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale, respectiv prin al doilea punct al acestei rezoluţii, nu poate conduce la concluzia propusă de recurentă, cum că titular al acţiunii disciplinare ar fi autorul respectivei rezoluţii, câtă vreme solicitarea era adresată expres Inspecţiei Judiciare, în calitatea acestei din urmă autorităţi de titular al acţiunii disciplinare.
Chiar dacă, într-adevăr, rezoluţia în discuţie cuprinde anumite inadvertenţe în ceea ce priveşte măsura dispusă la punctul 1 şi motivarea acesteia, precum şi temeiul de drept invocat, acestea nu sunt de natură să atragă nelegalitatea sesizării, întrucât, pe de o parte, recurenta judecător avea posibilitatea contestării actului în procedura prevăzută de art. 278 C. proc. pen., ceea ce nu a făcut, iar pe de altă parte, deoarece Inspecţia Judiciară nu este ţinută de eventualul temei de drept indicat greşit în actul de sesizare.
Al doilea motiv de nelegalitate dezvoltat de recurentă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, are în vedere încălcarea legii de drept substanţial, mai precis neîntrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare reţinute în sarcina sa, cu referire la latura obiectivă, la latura subiectivă şi la urmările prejudiciabile ale faptei.
Aceste ipoteze nu se regăsesc însă în considerentele hotărârii atacate.
În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară „imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror”.
Dispoziţiile menţionate se completează cu prevederile art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, conform cărora „Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, precum şi egalitatea lor în faţa legii şi să asigure un tratament juridic nediscriminatoriu tuturor participanţilor la procedurile juridice, indiferent de calitatea acestora, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor”.
De asemenea, potrivit art. 11 alin. (3) din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor „Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea unor cereri, să pretindă sau să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă”.
În speţă, i se impută recurentei imixtiunea în activitatea judecătorului T.M.V., din cadrul Curţii de Apel Ploieşti, căruia i-a revenit spre soluţionare recursul formulat de condamnatul revizuent B.P., în sensul solicitării adresate acestuia de a pronunţa o soluţie favorabilă recurentului-revizuent.
Susţinerile magistratului, formulate din perspectiva inexistenţei laturii acestei abateri sau a nedovedirii aspectelor de fapt reţinute în ceea ce priveşte conduita sa culpabilă sunt infirmate de probele administrate atât în cursul cercetării prealabile, cât şi în etapa judecăţii în faţa Secţiei pentru Judecători.
Astfel, din examinarea dosarului, se constată că, în cauză, soluţionând acţiunea disciplinară, Secţia pentru Judecători a stabilit corect starea de fapt, care, în mare măsură, nici nu este negată de către autoarea recursului.
Împrejurarea că, la data de 1 decembrie 2011, când a avut loc o primă întâlnire cu judecătorul T.M.V., dosarul de recurs privind pe B.P. nu era înregistrat pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, deşi reală, nu are relevanţa propusă de recurentă, întrucât acţiunea disciplinară exercitată împotriva sa a avut în vedere fapte ulterioare, respectiv după data de 15 februarie 2012, când respectivul dosar fusese înregistrat şi repartizat completului din componenţa căruia făcea parte judecătorul menţionat.
Cât priveşte aspectele legate de întâlnirea din 1 decembrie 2011, acestea au fost invocate şi prezintă semnificaţie în circumstanţiere, în măsura în care confirmă susţinerile din acţiunea disciplinară şi din hotărârea atacată privind aspectul intenţional, premeditat, al faptelor cercetate.
Recurenta circumscrie în mod nefondat acestui motiv şi o pretinsă interpretare eronată a instanţei de disciplină, privind noţiunea de „imixtiune” reglementată de legiuitor în conţinutul abaterii disciplinare supusă examinării.
În accepţiunea textului în discuţie, în absenţa oricăror distincţii, noţiunea de „imixtiune” cuprinde orice atingere adusă principiului potrivit căruia, în activitatea lor, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, norma legală necondiţionând stabilirea existenţei laturii obiective a abaterii reglementate de producerea rezultatului urmărit sau de exercitarea sau perceperea existenţei unei presiuni sau constrângeri psihice.
Întrucât, aşa cum rezultă din interpretarea literală şi teleologică a dispoziţiilor art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare, abaterea disciplinară reglementată este o abatere de pericol, iar nu de rezultat, urmarea imediată, respectiv starea de pericol pentru independenţa judecătorului, rezultă ex re.
Or, aşa după cum în mod just a reţinut şi instanţa de disciplină, materialul probator administrat a reliefat situaţia de fapt expusă în acţiunea disciplinară, cu referire la solicitarea insistentă adresată de recurentă judecătorului T.M.V., în data de 15 februarie 2012, pe holul Curţii de Apel Ploieşti, în sensul de a-l ajuta pe recurentul-revizuent B.P. şi de a pronunţa o hotărâre favorabilă în cauza acestuia, după ce, anterior, cu prilejul întâlnirii din data de 1 decembrie 2011, împreună cu B.P. îi prezentaseră situaţia juridică din dosar.
Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că existenţa unei imixtiuni a recurentei B.V. în activitatea judecătorului T.M.V. a fost judicios reţinută, atât pe baza declaraţiilor martorilor audiaţi, cât şi a propriilor susţineri ale recurentei, chiar dacă acestea din urmă au comportat modificări, atitudinea magistratului nefiind consecventă.
În atare situaţie, se reţine că susţinerile recurentei - privind declaraţiile judecătorului T., în sensul că acesta nu ar fi arătat că asupra sa ar fi fost exercitată vreo presiune; faptul că decizia pronunţată în recurs de completul din care a făcut parte judecătorul T. nu este favorabilă revizuentului B.P.; împrejurarea că judecătorul T.M.V. nu a formulat cerere de abţinere şi nu a sesizat colegiul de conducere al instanţei cu privire la imixtiunea în discuţie; natura relaţiei sale cu judecătorul T. sau cu justiţiabilul B.P. sau pretinsele influenţe ori implicaţii ale cazului D.M. - sunt lipsite de relevanţa juridică propusă de recurentă, fiind inapte să conducă la o altă stare de fapt ori să fie asimilate vreunei ipoteze de nelegalitate a hotărârii atacate.
Nici în ceea ce priveşte criticile formulate de autoarea recursului în privinţa laturii subiective a abaterii disciplinare, argumentele invocate nu sunt de natură să înlăture încadrarea juridică stabilită de instanţa de disciplină.
Chiar dacă recurenta susţine că a acţionat cu bună-credinţă, fiind dovedită, în opinia sa, lipsa intenţiei sale delictuale, aspectele rezultate din probele administrate, atât în faza cercetării disciplinare, cât şi în faţa Secţiei pentru Judecători, infirmă aceste menţiuni.
În primul rând, este de observat că, în dezvoltarea acestui argument, magistratul face referiri exclusiv cu privire la fapte anterioare celor pentru care i-a fost angajată efectiv răspunderea disciplinară, respectiv la întâlnirea din decembrie 2011, dată la care cauza penală respectivă nu se circumscria sferei activităţilor profesionale ale judecătorului T.M.V., ceea ce ar releva lipsa intenţiei sale în săvârşirea faptei imputate.
Recurenta nu face însă nicio referire la faptele ulterioare acestei prime întâlniri şi care s-au concretizat în încercările sale repetate de a-l contacta pe judecătorul T.M.V. după ce cauza penală privind pe B.P. fusese repartizată completului de judecată din care făcea parte acesta.
Chiar dacă numai faptele anterioare înregistrării şi repartizării dosarului nu ar fi de natură că contureze elementele abaterii disciplinare în speţă, dovezile administrate au relevat că, la data de 15 februarie 2012, după ce cauza fusese înregistrată şi repartizată completului respectiv, recurenta i-a dat un nou mesaj telefonic judecătorului T.M.V. solicitându-i insistent să stea de vorbă, apoi s-a întâlnit cu acesta pe holul Curţii de Apel Ploieşti şi i-a solicitat din nou să pronunţe o hotărâre favorabilă lui B.P.
În atare situaţie, nu se poate reţine lipsa factorului intelectiv sau volitiv care conturează latura subiectivă, după cum pretinde recurenta, atitudinea acesteia nefiind conformă dispoziţiilor legale şi deontologice ce reglementează statutul judecătorului.
În al doilea rând, ceea ce, în mod evident, instanţa de disciplină a sancţionat în cauză a fost tocmai această manifestare în contradicţie cu statutul recurentei, instituirea răspunderii disciplinare a judecătorului derivând din exigenţele conduitei de care acesta trebuie să dea dovadă, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara lor.
Consecinţa imediată şi directă a acestei încălcări şi pe care recurenta încearcă să o ignore, rezultă, aşa cum s-a expus anterior, ex re şi vizează înfrângerea principiului constituţional al independenţei şi imparţialităţii, ce trebuie să stea la baza activităţii şi conduitei magistratului a cărui respectare a fost impusă şi prin instituirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. l) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificările şi completările ulterioare.
În acest context, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit art. 1 din Carta Universală a Judecătorului: „Independenţa judecătorului este indispensabilă unei justiţii imparţiale, în conformitate cu legea. Aceste două noţiuni sunt indivizibile. Toate instituţiile şi autorităţile, naţionale sau internaţionale, trebuie să respecte, protejeze şi apere această independenţă”.
În acelaşi sens, sunt şi dispoziţiile art. 2 din acelaşi document, care prevăd că: „Independenţa judecătorească trebuie asigurată prin legea de înfiinţare şi protejare a autorităţii judecătoreşti, care este cu adevărat şi efectiv independentă faţă de celelalte puteri ale statului. Judecătorul, în calitatea lui de deţinător al unei funcţii judecătoreşti, trebuie să fie capabil să îşi exercite competenţa judecătorească fără a fi supus presiunilor sociale, economice şi politice şi în mod independent faţă de alţi judecători şi de administraţia sistemului judecătoresc.”
Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, în cauză, a fost reliefată existenţa faptei, a conduitei ilicite, a vinovăţiei şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul produs, aşa încât susţinerile recurentei formulate prin motivele de recurs invocate din aceste puncte de vedere nu pot fi primite.
În cadrul cenzurii de legalitate, se constată, însă, temeinicia criticilor formulate de recurentă în subsidiar, prin motivul de recurs vizând nelegalitatea individualizării sancţiunii.
Într-adevăr, la individualizarea sancţiunii, în opinia majoritară, nu s-au respectat pe deplin criteriile legale ce trebuie avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei şi nici principiul proporţionalităţii.
Sub acest aspect, este de observat că sancţiunea disciplinară constând în „excluderea din magistratură”, aplicată recurentei, este cea mai severă dintre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, astfel cum acestea sunt enumerate de art. 100 lit. a)-e) din Legea nr. 303/2004, republicată.
Înalta Curtea apreciază că abaterea săvârşită de judecătorul B.V., de natură a aduce atingere principiului independenţei şi imparţialităţii magistratului, nu are totuşi nivelul de gravitate care să justifice aplicarea celei mai grele sancţiuni, având în vedere modalitatea concretă în care aceasta s-a comis, potrivit celor deja reţinute, după cum ignoră şi caracterul gradual al sancţionării magistratului; în raport cu toate aceste împrejurări prin aplicarea sancţiunii disciplinare este necesar să îşi găsească reflectare şi principiul proporţionalităţii dintre faptă şi riposta societăţii, după cum trebuie luate în considerare şi celelalte circumstanţe relevante în cauză.
Astfel, nu este lipsit de semnificaţie faptul că, referitor la aceleaşi fapte, prin rezoluţia emisă la data de 6 noiembrie 2012 în Dosarul nr. 325/P/2012, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie a dispus neînceperea urmăririi penale faţă de recurentă pentru infracţiunea prevăzută de art. 257 C. pen., raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, în temeiul art. 10 lit. a C. proc. pen., pe motiv că fapta nu există.
Chiar dacă, într-adevăr, rezoluţia procurorului nu are autoritate de lucru judecat într-o altă cauză şi nu este de natură să o exonereze pe recurenta B.V. de răspundere disciplinară, iar temeiurile juridice/încadrările faptelor - penală şi respectiv, disciplinară - sunt diferite, acest act nu poate fi neglijat la evaluarea întinderii abaterii disciplinare stabilite în sarcina sa şi are relevanţă, întrucât diminuează, într-o anumită măsură, gradul de gravitate a faptei, scoţând-o din sfera ilicitului penal şi constituind totodată premisele răspunderii disciplinare.
Nu pot fi ignorate, din această perspectivă, nici argumentele jurisprudenţiale invocate, cu referire la practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia exemplificată.
De asemenea, este semnificativ faptul că, în cauză, sub acest aspect, a fost exprimată şi fundamentată o opinie separată la nivelul instanţei disciplinare.
În plus, potrivit art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, la aplicarea sancţiunii disciplinare prevăzute de lege, un alt criteriu de care instanţa de disciplină trebuia să ţină seama, pe lângă aspectul sus menţionat, îl reprezintă şi circumstanţele personale ale magistratului, deci întregul context în care s-au săvârşit respectivele abateri.
Ca atare, se constată că judecătorul B.V. are o activitate în magistratură de 20 ani şi o pregătire profesională meritorii, deţine titlul universitar de doctor în domeniul dreptului constituţional, a dobândit calitatea de cadru didactic, având titlul de lector universitar în domeniul dreptului şi este formator în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri, aspecte care prezintă semnificaţie şi care trebuiau valorificate cu prilejul individualizării sancţiunii.
De asemenea, a fost minimalizat caracterul singular al faptelor în decursul activităţii magistratului, derivând din împrejurarea că acesta nu a mai fost sancţionat sau cercetat disciplinar.
În consecinţă, se impune o reapreciere a sancţiunii aplicate judecătorului B.V., la individualizarea căreia ar trebui să se ţină cont şi de aspectele favorabile acesteia, aspecte reliefate de probatoriul administrat în cauză.
În raport cu temeinicia acestor critici, cu dispoziţiile art. 49 alin. (6) din Legea nr. 317/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare şi ale art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cu cele art. 488 alin. (1) pct. 8 din Legea nr. 134/2010, recursul este fondat şi va fi admis.
În ceea ce priveşte soluţia ce urmează a fi pronunţată cu privire la hotărârea atacată, se impun câteva precizări de ordin procedural.
Conform art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, dispoziţiile acestei legi speciale în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, care, în speţă, este cel aprobat prin Legea nr. 134/2010, respectiv N.C.P.C.
Spre deosebire de dispoziţiile Codului de procedură civilă de la 1865, care prevedeau că, în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată putea fi modificată sau casată, în tot sau în parte (art. 312 alin. (2) din codul menţionat), prevederile Noului Cod de procedură civilă reglementează prin art. 496 alin. (2) că „în caz de admitere a recursului, hotărârea atacată poate fi casată, în tot sau în parte (…)”.
În raport cu aceste din urmă dispoziţii, de strictă interpretare şi aplicare, se constată, sub un prim aspect, că, urmare a admiterii recursului în cauză, hotărârea Secţiei pentru Judecători atacată nu poate fi modificată, după cum a solicitat în mod expres recurenta judecător, singura soluţie posibilă fiind doar casarea, în tot sau în parte a respectivei hotărâri.
Pe de altă parte, relativ la eventualele soluţii de casare cu reţinere sau cu trimitere spre rejudecare pe care ar putea să le pronunţe Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din interpretarea literală, logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, rezultă că legiuitorul a avut în vedere pentru soluţia de casare cu trimitere spre rejudecare prevăzută (cu excepţia cazului casării pentru lipsă de competenţă), exclusiv ipoteza în care, anterior, o altă instanţă judecătorească (instanţa de apel sau prima instanţă) a soluţionat fondul litigiului. Numai în aceste ipoteze, în care a existat un control anterior asupra fondului litigiului din partea unei alte instanţe judecătoreşti, controlul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs - se poate finaliza printr-o casare cu trimitere spre rejudecare.
Împrejurarea că, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie şi art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/20004, Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte, prin secţiile sale, rolul de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu este de natură a atrage incidenţa prevederilor art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind codul de procedură civilă şi de a include această categorie specială de litigii în sfera de cuprindere a soluţiilor preconizate de respectivele prevederi, dat fiind că în cuprinsul acestui text, aşa cum s-a arătat, referirea la o instanţă de judecată propriu-zisă este explicită.
Ipoteza speţei nu se circumscrie, aşadar, condiţiilor prevăzute de textul menţionat, în sensul că, anterior, nu a existat un control de fond al unei instanţe de judecată asupra litigiului.
Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, nu ar putea, în temeiul normei indicate, să pronunţe, în cauză, o soluţie de casare cu trimitere spre rejudecare, aceasta nefiind, în mod evident, incidentă.
Mai mult, art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă trebuie interpretat şi prin raportare la art. 41 alin. (1) din acelaşi cod, care instituie un caz de incompatibilitate absolută, judecătorul care a soluţionat în primă instanţă sau în apel devenind incompatibil, astfel încât nu mai poate lua parte la judecarea cauzei după casare, în cazul trimiterii spre rejudecare.
Or, în cazul celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanţe de disciplină, în raport cu dispoziţiile legale speciale care reglementează organizarea şi funcţionarea, cu structura efectivă a Consiliului Superior al Magistraturii şi cu principiul enunţat, nici nu ar fi posibilă rejudecarea după casare de către o altă secţie sau de către aceeaşi secţie într-o altă componenţă, a litigiului.
Cu toată insuficienţa şi forma inadecvată a soluţiei legislative prevăzute de art. 497 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, care pare să nu acopere întreaga problematică a situaţiilor ce vizează obiectul de reglementare, în raport cu principiul fundamental al procesului civil stabilit în mod expres de dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) din aceeaşi lege şi cu luarea în considerare a diferitelor ipoteze ivite cu ocazia aplicării noii norme de procedură indicate, a particularităţilor şi specificităţii contenciosului disciplinar al funcţiei de magistrat, precum şi a spiritului legii, Înalta Curte constată că, în scopul acoperirii şi dezbaterii întregii problematici deduse judecăţii în această categorie distinctă de cauze, Înalta Curte, completul de 5 judecători, poate dispune casarea hotărârii atacate, în tot sau în parte, cu reţinerea cauzei spre rejudecare, ca efect al analogiei cu dispoziţiile art. 498 alin. (1) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Rejudecând, prin urmare, în speţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, constată că se impune reindividualizarea sancţiunii care, prin raportare la cele anterior expuse şi la caracterul gradual al angajării răspunderii disciplinare, să se concretizeze în aplicarea unei alte sancţiuni decât cea mai gravă, sancţiune care să n-o îndepărteze pe recurentă din magistratură, dar care să-i atragă atenţia asupra gravităţii şi consecinţelor faptelor sale.
În concluzie, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, va admite recursul, va casa în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată şi va înlocui sancţiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancţiunea suspendării din funcţie pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de B.V. împotriva Hotărârii nr. 14/J din 18 septembrie 2013 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători.
Casează în parte hotărârea atacată, în ceea ce priveşte sancţiunea aplicată.
Înlocuieşte sancţiunea aplicată recurentei, respectiv pe cea a excluderii din magistratură, cu sancţiunea suspendării din funcţie pe o perioadă de 6 luni, prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică de la 25 februarie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 179/2013. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 29/2014. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
