ICCJ. Decizia nr. 50/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 50/2011
Dosar nr. 1328/1/2011
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Încheierea din 9 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010, s-a dispus, între altele, în baza art. 1608a alin. (2) C. proc. pen., respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut, în esenţă că, la data de 7 februarie 2011 a fost înregistrată cererea prin care apărătorii aleşi ai inculpatului V.C. au solicitat, în temeiul art. 1606 C. proc. pen., liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului, cu motivarea că, interpretând corect şi obiectiv temeiurile avute în vedere la luarea măsurii preventive, circumstanţele legate de persoana, familia, pregătirea şi poziţia socială a inculpatului, cererea este întemeiată.
S-a mai susţinut că o analiză a cererii numai prin prisma temeiurilor în baza cărora s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului, măsura preventivă care apoi a fost prelungită şi menţinută succesiv de către instanţă, cu referire la gradul de pericol social abstract al infracţiunilor ar duce la identificarea instituţiei liberării provizorii cu momentul procesual al prelungirii sau menţinerii arestării preventive.
Apărătorii inculpatului au învederat conduita ireproşabilă a inculpatului în raport cu care, ar fi absurd şi ilogic să se considere că în situaţia în care ar fi pus în libertate, acesta ar realiza vreo acţiune de zădărnicire a aflării adevărului prin influenţarea vreunei persoane şi, nu în ultimul rând, faptul că în privinţa pericolului concret pentru ordinea publică este excesiv să se considere că inculpatul, odată pus în libertate, ar afecta negativ ordinea de drept şi ordinea socială în general.
De asemenea s-au făcut referiri la dispoziţiile art. 136 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora, scopul măsurilor preventive poate fi realizat şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune precum şi la declaraţia martorului F.D.R. audiat în instanţă, care a confirmat faptul că inculpatul era o persoană care ajuta oamenii şi că a primit de mai multe ori de la inculpat sume de bani cu titlu de împrumut.
A fost invocată şi perioada de timp scursă de la data arestării inculpatului care, - în opinia apărării - nu mai poate fi apreciată ca rezonabilă.
La termenul de judecată din data de 9 februarie 2011 instanţa a procedat în conformitate cu dispoziţiile art. 1607 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că l-a întrebat pe inculpat dacă îşi însuşeşte cererea formulată de apărători, declaraţia inculpatului fiind consemnată pe cerere, a constatat îndeplinite condiţiile pentru admisibilitatea în principiu a cererii şi l-a ascultat pe inculpat aşa cum impun dispoziţiile art. 1608a alin. (1) C. proc. pen., declaraţia acestuia fiind ataşată la dosar.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de apărătorii aleşi ai inculpatului V.C. şi însuşită de acesta, prima instanţă a constatat că este neîntemeiată.
Examinând cererea de liberare provizorie sub control judiciar, sub aspectul admisibilităţii în principiu, în conformitate cu prevederile art. 1608 alin. (1) C. proc. pen., prima instanţă a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a cererii, având în vedere că această cerere este obiectiv încuviinţată, persoanele care au formulat-o sunt dintre cele cărora legea le conferă beneficiul acesteia şi are pertinenţă funcţională, întrucât poate conduce la satisfacerea intereselor părţii în numele căreia a fost făcută.
Astfel, s-a apreciat că liberarea provizorie, deşi nu este o măsură preventivă, poate fi considerată ca fiind o modalitate de individualizare a măsurii arestării preventive, o instituţie destinată să concilieze libertatea individuală (prin evitarea detenţiei) şi protecţia socială (impunând un control asupra persoanei liberate, prin instituirea de obligaţii sau de restricţii ale libertăţii), scopul urmărit prin ambele măsuri - chiar dacă sunt de natură diferită - fiind acelaşi, şi anume, buna desfăşurare a procesului penal în ansamblul său.
Din analiza prevederilor art. 136 alin. (2) C. proc. pen. coroborate cu cele ale art. 1602 C. proc. pen. s-a constatat că, pentru a se putea dispune liberarea provizorie sub control judiciar se cer a fi îndeplinite mai multe condiţii privind natura şi gravitatea infracţiunii de comiterea căreia este bănuit inculpatul, privarea de libertate a acestuia, precum şi comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament, după punerea sa în libertate provizorie.
Din interpretarea art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. s-a concluzionat că expresia „date" nu se referă la existenţa unor probe în sensul legii, ci a unor informaţii, situaţii, împrejurări concrete rezultate din dosar, privitoare la persoana inculpatului, modul de operare, infracţiunea pretins a fi comisă, care să îndreptăţească temerea, să o justifice.
De asemenea, s-a apreciat că îndeplinirea acestor condiţii nu conferă însă celui arestat un drept la liberarea provizorie, ci numai o vocaţie, instanţa având facultatea şi nu obligaţia de a dispune măsura, putând refuza liberarea provizorie dacă apreciază că detenţia provizorie este absolut necesară, iar scopul măsurii preventive, potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi asigurat decât prin menţinerea măsurii arestării preventive, cu obligaţia de a respecta pe toată durata procesului, principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea faptei, respectiv a făptuitorului.
S-a reţinut că, din perspectiva Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în art. 5 paragraful 3 se arată că orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
S-a arătat că instanţa europeană a stabilit cu exactitate domeniul lor de aplicare, apreciindu-se că, este esenţial ca, în funcţie de starea de detenţie a persoanei împotriva căreia se desfăşoară urmărirea penală, instanţele naţionale să aprecieze dacă intervalul scurs înaintea judecării inculpatului a depăşit, la un moment dat, limitele rezonabile, adică cele ale sacrificiului care, în circumstanţele cauzei, putea fi impus în mod rezonabil unei persoane prezumată nevinovată.
Cu valoare de principiu, instanţa europeană a decis că termenul final al detenţiei provizorii la care se referă art. 5 paragraful 3 din Convenţie este ziua când hotărârea de condamnare a devenit definitivă sau aceea în care s-a stabilit asupra fondului cauzei, fie chiar numai în primă instanţă. A mai stabilit Curtea că, gravitatea unei fapte poate justifica menţinerea stării de arest în condiţiile în care durata acesteia nu a depăşit o limită rezonabilă.
Astfel, prima instanţă a constatat că, raportând dispoziţiile cuprinse în legea naţională (art. 1602 şi urm. C. proc. pen.) corelate cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţie, la speţa dedusă judecăţii, în acest moment, un control judiciar instituit în sarcina inculpatului V.C. ar fi insuficient pentru realizarea scopului procesului penal, astfel cum este definit de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi că, se impune menţinerea măsurii arestării preventive, fiind respectat în acest fel şi principiul proporţionalităţii între măsura preventivă şi gravitatea infracţiunilor pentru care inculpatul a fost cercetat şi trimis în judecată, respectiv, periculozitatea inculpatului.
Prima instanţă a apreciat că din actele şi lucrările dosarului rezulta că inculpatul V.C. a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv pentru comiterea următoarelor infracţiuni:
- trafic de influenţă în formă continuată, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (două infracţiuni) constând în aceea că, în anul 2009, în mod repetat, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale a pretins de la inculpatul C.C. - trimis şi el în judecată în prezenta cauză -, sume de bani totalizând 260.000 euro din care a primit efectiv, 200.000 euro, promiţându-i acestuia, că în schimbul banilor va interveni, prin intermediul inculpatului C.F., pe lângă magistraţii Secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, investiţi cu soluţionarea Dosarului nr. 3360/2/2009, având ca obiect litigiul dintre SC P.I. SRL Bacău - societate al cărei administrator este inculpatul C.C. - şi C.N.A.D.N.R. şi-i va determina să pronunţe o soluţie în favoarea societăţii comerciale aparţinând inculpatului C.C.. S-a mai reţinut că, în perioada 30 august - 21 octombrie 2009 la intervale diferite de timp şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, inculpatul V.C. a acceptat promisiunea inculpatului L.M. - trimis şi el în judecată în prezenta cauză - de a-i remite foloase materiale constând în publicarea cu titlu gratuit în cotidianul „I.P." aparţinând lui L.M. a unor articole cu conţinut electoral; a pretins şi primit de la acest inculpat suma de 119.000 RON, promiţându-i că va interveni pe lângă poliţiştii de la Poliţia Municipiului Bucureşti şi-i va determina să nu dispună împotriva sa măsura reţinerii şi să propună procurorului o soluţie de neurmărire penală, în Dosarul nr. 80571 din 31 iulie 2009 (nr. 2166/P/2009 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti) în care acesta din urmă era cercetat pentru infracţiunea de înşelăciune cu consecinţe deosebit de grave;
- fals în înscrisuri sub semnătură privată în legătură cu fapte de corupţie, faptă prevăzută şi pedepsită de art. 290 C. pen. raportat la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 cu modificările şi completările ulterioare, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), constând în aceea că, la intervale diferite de timp, în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a întocmit cu date nereale factura fiscală seria AVVF nr. 1 din 19 octombrie 2009 emisă de „Cabinet de Avocat V.C." către SC L.I. SRL, precum şi contractul de asistenţă juridică nr. 380802 din 19 octombrie 2009, având ca părţi „Cabinetul de Avocat V.C." şi SC L.I. SRL, activitate urmată de înregistrarea în evidenţa Cabinetului de Avocat V.C. a acestor înscrisuri şi de prezentarea lor la organele de urmărire penală şi la organele de control ale Gărzii Financiare în perioada 25 - 26 ianuarie 2010, în scopul de a ascunde faptele de corupţie mai sus menţionate.
Inculpatul V.C. a fost arestat preventiv la data de 30 martie 2010 pe o perioadă de 30 de zile, măsura arestării preventive, fiind ulterior menţinută de instanţa de judecată în conformitate cu dispoziţiile legale în materie (art. 3001 şi art.3002 C. proc. pen.).
Temeiurile de drept ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului le-au constituit dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen., judecătorul fondului reţinând că există probe şi indicii temeinice care duc la presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârşit infracţiunile pentru care s-a cerut arestarea preventivă şi că lăsarea lui în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică (condiţii prevăzute în art. 148 lit. f) C. proc. pen.), respectiv, că „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect, aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert." (condiţie prevăzută în art. 148 lit. b) C. proc. pen.).
În concret, în motivarea hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului (Încheierea nr. 529 din 30 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în Camera de Consiliu în Dosarul penal nr. 2676/1/2010, rămasă definitivă prin Încheierea nr. 242 din 2 aprilie 2010 a aceleiaşi instanţe - Completul de 9 judecători - pronunţată în Dosarul penal nr. 2806/1/2010) s-a reţinut, referitor la incidenţa în cauză a prevederilor art. 148 lit. b) C. proc. pen., că după ce a luat cunoştinţă de probele administrate în cauza în care era cercetat în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi ţara, inculpatul V.C. a încercat să-şi preconstituie probe în apărare. în acest scop, l-a contactat telefonic pe martorul F.R.D. şi, de comun acord, au convenit să susţină ideea că martorul a solicitat şi a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracţiunile de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârşitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor cu titlu de împrumut de la inculpatul C.C.
Împrejurarea că numitul F.D.R. a dobândit calitatea de martor ulterior datei arestării preventive a inculpatului - invocată de apărători în susţinerea cererii de liberare provizorie - nu prezintă relevanţă sub aspectul existenţei în cauză a prevederilor art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care se referă la noţiunea de parte în sens larg (martor, expert), şi a căror incidenţă au reţinut-o, atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs care a respins calea de atac formulată de inculpat împotriva hotărârii prin care s-a dispus arestarea sa.
Audiat în faţa instanţei de judecată, la termenul din 9 februarie 2011, martorul F.D.R. si-a menţinut declaraţiile date în faza de urmărire penală, neexistând indicii că asupra sa au fost exercitate presiuni de către procuror, datorită cărora, acesta a declarat altceva decât ceea ce a discutat la telefon cu inculpatul V.C., astfel încât, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită susţinerea apărătorilor inculpatului în sensul că în cauză nu subzistă dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. şi care au constituit unul din temeiurile ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
De asemenea, prima instanţă a apreciat că, nu numai la luarea unei măsuri preventive, ci şi la aprecierea temeiniciei oricărei cereri care vizează punerea în libertate, trebuie analizată, chiar şi în cazul în care textul prevăzut pentru o anumită instituţie nu menţionează expres, condiţia referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate - condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. - şi care a constituit unul din temeiurile legale ce au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului.
În aceste condiţii, prima instanţă a apreciat că nu poate fi primită susţinerea apărării în sensul că la analizarea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, nu trebuie avute în vedere natura şi gravitatea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi împrejurarea că lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică, ci datele ce caracterizează favorabil persoana inculpatului şi care ar justifica admiterea cererii, precum şi perioada de timp de când inculpatul este arestat şi care este apreciată ca nerezonabilă, ducând astfel la transformarea detenţiei provizorii într-o pedeapsă anticipată; a decide altfel, ar însemna ignorarea cu bună ştiinţă a dispoziţiilor referitoare la scopul măsurilor preventive, între care şi acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, prin raportare la gradul ridicat de pericol social al infracţiunilor presupus a fi comise de către inculpat, precum şi la modalitatea de săvârşire a acestora şi a urmărilor produse.
S-a apreciat, de asemenea, de către prima instanţă, că situaţia familială a inculpatului - părinţi în vârstă şi bolnavi, doi copii minori care au nevoie de prezenţa sa acasă - nu este de natură, prin ea însăşi, fără luarea în considerare a aspectelor mai sus menţionate, să ducă la admiterea cererii şi liberarea sub control judiciar a inculpatului.
Referitor la critica privind durata excesivă a detenţiei preventive, prima instanţă a apreciat că aceasta nu poate fi primită cauza are un caracter complex, se află la începutul cercetării judecătoreşti, necesită continuarea administrării de probe - instanţa depunând diligenta cuvenită pentru derularea procedurii cu celeritate - elemente care coroborate cu atitudinea procesuală a inculpatului caracterizată de încercarea de influenţare a unui martor, impun la acest moment procesual, privarea de libertate a inculpatului.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul V.C. solicitând admiterea acestuia, casarea încheierii si admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar.
Amplele concluzii ale apărătorilor inculpatului, ale reprezentantului Ministerului Public, precum şi ultimul cuvânt al recurentului inculpat au fost consemnate, în detaliu, în partea introductivă a acestei decizii.
Analizând cauza, prin prisma criticilor formulate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente :
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenta măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
Raportând consideraţiile teoretice anterior expuse speţei de faţă se constată că faţă de inculpatul V.C. s-a luat măsura arestării preventive, reţinându-se ca temeiuri dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen.
În mod corect, prima instanţă a apreciat că în cauză există date că inculpatul, odată liberat provizoriu sub control judiciar, cel puţin, în acest moment procesual, va încerca să zădărnicească aflarea adevărului în cauză prin influenţarea martorilor din dosar, având în vedere că unul din temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului l-au constituit dispoziţiile art. 148 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., care prevăd că măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată dacă „există date că inculpatul încearcă să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului prin influenţarea unei părţi, a unui martor sau expert.".
Astfel, inculpatul V.C., după ce a luat cunoştinţă de probele administrate în cauza în care era cercetat, în perioada în care, împotriva sa, procurorul luase măsura obligării de a nu părăsi ţara, a încercat să îşi preconstituie probe în apărare, scop în care, l-a contactat telefonic pe martorul R.D.F. si, de comun acord, au convenit să susţină ideea că martorul a solicitat şi a primit de la inculpat, suma de 200.000 euro (obiect material al uneia dintre infracţiunile de trafic de influenţă pentru care a fost trimis în judecată) cu termen de restituire la sfârşitul anului 2009, bani pe care inculpatul V.C. i-ar fi cerut pentru martor, cu titlu de împrumut, de la inculpatul C.C.
Potrivit dispoziţiilor art. 1602 C. proc. pen.: „liberarea provizorie sub control judiciar nu se acordă în cazul în care există date din care rezultă necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi", rezultă că cerinţa negativă ce trebuie îndeplinită pentru a se acorda liberarea provizorie sub control judiciar vizează comportamentul inculpatului şi perspectiva acestui comportament după liberarea provizorie.
Din convorbirea telefonică pe care inculpatul V.C. a avut-o cu martorul F.D.R. rezultă că acesta a încercat să îşi preconstituie probe în apărare.
Mai mult decât atât, la termenul de judecată din data de 9 februarie 2011, audiat fiind, martorul Radu Dan Floarea a precizat că îşi menţine declaraţiile date în faza de urmărire penală şi a afirmat că: „domnul V.C. spunându-mi că dacă voi fi întrebat să spun că banii (suma de 260.000 euro), sunt ai domnului C.C. şi că i-a cerut cu titlu de împrumut pentru mine, deşi eu ştiam că banii nu au fost ceruţi pentru mine", şi „ după data de 19 august, domnul V.C. m-a sunat de mai multe ori şi a exercitat presiuni psihice asupra mea, în sensul de a-i restitui suma de 260.000 euro pe care o împrumutase de la domnul C.C." (fila 4 din declaraţia martorului aflată la dosarul primei instanţe).
Aspectele declarate de martorul R.D.F. au fost susţinute de martora F.M., audiată la data de 9 februarie 2011: „precizez că începând din vara anului 2009 şi până la finalul anului am asistat la discuţii telefonice, câteva, două-trei, pe care soţul meu le avea cu domnul V.C. si de fiecare dată acesta era tensionat", „nu îmi amintesc ca soţul meu să fi împrumutat sume de bani de la U.N. sau de la alte persoane" şi „cred că la momentul când au avut loc cele două întâlniri cu inculpatul V.C. la Restaurantul S. nici nu se punea în discuţie existenţa unor datorii ale soţului meu fată de V.C.".
Toate cele expuse mai sus conduc la concluzia necesităţii împiedicării inculpatului V.C., pentru viitor, de a zădărnici aflarea adevărului, în condiţiile în care cercetarea judecătorescă este într-un stadiu incipient, în care, până în acest moment, nu s-au administrat şi respectiv, readministrat, probele din cursul urmăririi penale.
Pe de altă parte, înalta Curte apreciază că, în speţă, nu trebuie să se raporteze doar la condiţiile limitativ prevăzute de art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi la datele ce caracterizează persoana inculpatului, ci şi la condiţia referitoare la pericolul public pe care l-ar prezenta inculpatul dacă ar fi pus în libertate, condiţie cerută de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. şi care a constituit un alt temei legal avut în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului V.C., aceasta având drept scop atingerea finalităţilor măsurilor preventive, astfel după cum acestea sunt reglementate de art. 136 alin. (1) C. proc. pen.
Din coroborarea elementelor privind gravitatea faptelor despre care există indicii că au fost comise de către inculpat, rezultă că lăsarea sa în libertate constituie un pericol concret pentru ordinea publică, liberarea provizorie a acestuia, la acest moment procesual incipient în derularea urmăririi penale, neputând conduce la realizarea scopurilor măsurilor preventive, de asigurare a bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public.
Aşa fiind, se reţine că soluţia dispusă de către prima instanţă este legală şi temeinică, dând o corectă interpretare şi aplicare prevederilor legale ce reglementează instituţia juridică a liberării provizorii sub control judiciar şi a măsurilor preventive, în general.
Dreptul părţii aflată în stare de detenţie provizorie şi vocaţia acesteia de a fi pusă în libertate în cursul procesului penal nu creează în sarcina instanţei o obligaţie de a dispune o atare măsură, în detrimentul dezideratului asigurării bunei desfăşurări a procesului penal şi a ocrotirii interesului public, astfel că, după cum s-a argumentat şi în cele ce preced, aprecierea primei instanţe cu privire la netemeinicia cererii inculpatului, prin raportare la cazul concret, este justă. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reţine că legitimitatea menţinerii în detenţie provizorie a unei persoane impune realizarea unei analize, în concret, a cauzei dedusă judecăţii şi constatarea existenţei de indicii concrete care impun luarea în considerare a unui interes public ce se impune a fi protejat precumpănitor, faţă de regula respectării libertăţii individuale (V.T. vs. Spania, P. vs. Italia).
Critica privind neanalizarea circumstanţelor personale ale inculpatului nu poate fi avută în vedere, deoarece prima instanţă Ie-a reţinut ca atare, dar, în mod just, a constatat că nu sunt apte a conduce la o concluzie contrară celei adoptate, în speţă primând interesul general de menţinere a ordinii sociale şi de drept faţă de cel individual al persoanei arestată preventiv de a fi judecată în stare de libertate.
De asemenea, nu poate fi primită critica privind inechitatea menţinerii măsurii arestării preventive în raport de situaţia celorlalţi trei inculpaţi trimişi în judecată în stare de libertate.
Referirea la situaţia coinculpaţilor din prezenta cauză nu prezintă, prin ea însăşi, un motiv pentru a dispune punerea în libertate provizorie a inculpatului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 136 alin. (8) C. proc. pen., care reglementează scopul măsurilor preventive, „alegerea măsurii ce urmează a fi luată se face ţinându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura".
Or, în cauză, instanţa de recurs a stabilit că ceilalţi inculpaţi vor fi judecaţi în stare de libertate, în raport de situaţia personală a fiecăruia şi de gradul de participare la comiterea infracţiunilor pentru care au fost deduşi judecăţii.
Totodată, Înalta Curte apreciază că sunt respectate şi prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, conform cărora orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c), are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii, perioada pe care inculpatul a executat-o în arest preventiv, neputând fi apreciată că a depăşit o durată rezonabilă, raportat la complexitatea cauzei dedusă judecăţii, şi nici că ar echivala cu executarea anticipată a eventualei pedepse ce i-ar fi aplicată inculpatului.
Înalta Curte apreciază că, în mod corect, prima instanţă a constatat că de la data de 12 ianuarie 2011, când o altă cerere de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul V.C. a fost respinsă, nu au intervenit elemente noi care să justifice pronunţarea unei soluţii favorabile întrucât prevalează realizarea scopului procesului penal, ceea ce nu se poate realiza la acest moment procesual, decât prin detenţia provizorie a inculpatului V.C.
Aşa fiind înalta Curte constată că încheierea atacată este legală şi temeinică fiind riguros motivată, iar criticile formulate în recurs sunt nefondate şi de asemenea, că, nu există cazuri de casare a căror reţinere din oficiu să determine desfiinţarea încheierii recurate.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. raportat la art. 1609 C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul V.C. va fi respins, ca nefondat.
Potrivit art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi urmând a fi avansat din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul V.C. împotriva încheierii din 9 februarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 4489/1/2010.
Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 500 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorilor aleşi, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 51/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 5/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
