ICCJ. Decizia nr. 4/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI
Decizia penală nr. 4/2011
Dosar nr. 178/1/2011
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2011
Asupra recursului de faţă,
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin Încheierea nr. 1 din 6 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 58/1/2011, în temeiul art. 1608a, alin. (2), C. proc. pen., a fost admisă cererea de liberare provizorie sub control judiciar, formulată de petentul-inculpat B.V., dispunându-se punerea, de îndată, în libertate provizorie a petentului - inculpat, dacă nu este arestat în altă cauză.
În temeiul 1608a, alin. (3), C. proc. pen., raportat la art. 1602, alin. (3) şi alin. (31), C. proc. pen., au fost stabilite, pe timpul liberării provizorii, următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială a judeţului Argeş şi a Municipiului Bucureşti;
b) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată, ori de câte ori este chemat;
c) să se prezinte la organul de poliţie în a cărei rază teritorială domiciliază, desemnat cu supravegherea sa, conform unui program de supraveghere întocmit de acesta sau ori de câte ori este chemat;
d) să nu îşi schimbe locuinţa, fără încuviinţarea instanţei de judecată;
e) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;
f) să nu se apropie şi să nu comunice, direct sau indirect, cu inculpatul O.C., martorul Z.M.I., martorul G.I., învinuitul D.V., învinuitul B.O., martorul G.A.
În temeiul art. 1602, alin. (32), C. proc. pen., a fost atrasă atenţia inculpatului că, în caz de încălcare, cu rea - credinţă, a obligaţiilor stabilite, se va lua măsura arestării preventive.
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin cererea înregistrată la 5 ianuarie 2011 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, sub nr. 58/1/2011 inculpatul B.V. a solicitat în baza art. 1602 C. proc. pen. liberarea provizorie sub control judiciar de sub puterea mandatului de arestare preventivă emis în urma încheierii din 20 decembrie 2010 dispusă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în Dosarul nr. 10252/1/2010.
Inculpatul a arătat în cererea formulată că s-a solicitat arestarea preventivă, fiind acuzat de faptul că a falsificat o serie de lucrări la examenul de admitere la Şcoala Militară de Maiştri Militari, candidaţii favorizaţi fiind admişi în dauna altor candidaţi mai bine pregătiţi profesional. De asemenea, inculpatul a arătat că situaţia de fapt nu este clară în cazul său, că niciuna din infracţiunile reţinute în sarcina sa nu e definită şi nu se arată care este pericolul pe care el îl prezintă pentru ordinea publică.
Curtea, analizând cererea formulată a reţinut că inculpatul B.V. a fost arestat preventiv prin Încheierea din 20 decembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 5 judecători, în temeiul art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunilor de:
- instigare la infracţiunea de fals intelectual, faptă prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) în referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la infracţiunea de uz de fals, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000;
- instigare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP);
- asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, prevăzută şi pedepsită de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000;
- trafic de influenţă, prevăzută şi pedepsită de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000, toate cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
De asemenea, prima instanţă a apreciat că instituţia liberării provizorii sub control judiciar presupune parcurgerea a două faze, cea în care se verifică admisibilitatea în principiu şi o a doua fază în care se constată temeinicia sau netemeinicia unei astfel de cereri.
S-a arătat că admisibilitatea în principiu vizează condiţiile prevăzute în art. 1606 C. proc. pen. referitoare la legitimitatea subiectivă a celui ce formulează o astfel de cerere, existenţa condiţiilor prevăzute de lege pentru ca o astfel de cerere să poată produce în caz de admitere, efectele prevăzute de lege, în sensul că inculpatul trebuie să fi fost în prealabil arestat preventiv, liberarea provizorie având un caracter accesoriu faţă de arestarea preventivă, precum şi cea prevăzută de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. în sensul că liberarea provizorie se poate acorda doar în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani.
Prima instanţă a apreciat că temeinicia cererii este analizată prin prisma dispoziţiilor art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. şi prin prisma oportunităţii admiterii unei astfel de cereri în raport de persoana inculpatului, stadiul procesului, complexitatea cauzei.
În ceea ce priveşte admisibilitatea în principiu, s-a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, în sensul că sunt realizate condiţiile de formă, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunile pentru care s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului nu este mai mare de 18 ani.
S-a constatat că, deşi aparent dispoziţiile art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. se referă tot la condiţii de admisibilitate în principiu, dată fiind redactarea art. 1608a alin. (2) C. proc. pen. care prevede „în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi cererea este întemeiată, instanţa admite cererea" lăsând impresia că în prima fază sunt examinate „condiţiile liberării", aşa cum sunt ele reglementate în art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., după care se analizează temeinicia cererii (care în cazul acesta nu ar mai reprezenta decât cercetarea oportunităţii admiterii unei astfel de cereri), cercetarea temeiniciei cuprinde analizarea condiţiilor prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen.
Prima instanţă a apreciat că soluţia dată în urma admisibilităţii în principiu nu poate fi atacată separat cu recurs, în cadrul acestei faze trebuind cuprinse doar condiţii ce nu implică o apreciere din partea instanţei; condiţiile reunite în alin. (2) din art. 1602 C. proc. pen. nu reprezintă criterii formale sau generale de admisibilitate ci presupun o raportare la persoana inculpatului şi la probele din dosar.
S-a constatat că deşi temeiurile pentru care s-a emis mandatul de arestare în cazul inculpatului sunt dispoziţiile art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen., nu înseamnă de plano, că cererea inculpatului nu poate fi admisă întrucât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi (art. 148 lit. b) C. proc. pen.) pentru că asta ar însemna că dată fiind similitudinea dintre temeiurile de arestare din art. 148 lit. b) şi c) C. proc. pen. şi condiţiile prevăzute în art. 1602 alin. (2) C. proc. pen. nu s-ar putea dispune liberarea provizorie în cazul unui inculpat ce a fost arestat preventiv în baza cazurilor din art. 148 lit. b) şi c) C. proc. pen. De altfel, jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia penală nr. 316/2007) a subliniat că reţinerea ca temei de arestare a art. 148 lit. b) C. proc. pen. nu poate constitui autoritate de lucru judecat în materia cererilor de liberare provizorie.
Cele două cereri au obiect diferit şi finalitate diferită: cererea de prelungire a duratei arestării preventive în cazul admiterii are ca finalitate privarea de libertate, iar cea de liberare provizorie sub control judiciar are ca finalitate punerea în libertate a inculpatului, în cazul admiterii ei. Liberarea provizorie presupune menţinerea împrejurărilor legale care permit arestarea, însă instanţa apreciază că starea efectivă de lipsire de libertate în mod legal nu mai este necesară, liberarea devenind posibilă sub rezerva respectării anumitor condiţii.
Prima instanţă a apreciat că dată fiind persoana inculpatului, militar de carieră, cunoscut până la începutul cercetărilor în prezenta cauză cu un bun comportament în societate şi dat fiind şi avertismentul pe care l-a constituit arestarea preventivă, nu subzistă temerile că pus în libertate acesta va periclita ordinea publică şi securitatea cetăţenilor sau va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea sau distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte mijloace de probă.
Cu privire la oportunitatea unei asemenea măsuri, la evaluarea acesteia, instanţa a avut în vedere că în aceeaşi cauză, inculpaţi cu o activitate infracţională mai bogată sunt cercetaţi în stare de libertate şi pentru asigurarea egalităţii de tratament cererea formulată de inculpat poate fi admisă, cu atât mai mult cu cât acesta a recunoscut parţial faptele ce i se impută, neexistând temerea că se va produce vreuna din situaţiile reflectate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg pentru care se poate refuza liberarea provizorie în condiţiile art. 5 paragraful 3 (riscul ca odată pus în libertate inculpatul să comită fapte care aduc atingere administrării justiţiei, riscul ca persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni să nu se prezinte la proces prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, apărarea ordinii publice), cererea fiind apreciată ca întemeiată.
Împotriva acestei încheieri, în termen legal, a declarat recurs Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Antiorupţie, criticând-o, astfel după cum rezultă din concluziile orale ale procurorului de şedinţă şi motivele de recurs depuse la dosar (filele 12-17 dosar recurs), pentru nelegalitate şi netemeinicie, greşita admitere a cererii, deşi cu privire la inculpat existau date din care rezulta că acesta va încerca zădărnicească aflarea adevărului, unul dintre temeiurile arestării fiind dispoziţiile art. 148 lit. b) C. proc. pen., lăsarea în libertate a inculpatului prezentând, în continuare un pericol concret pentru ordinea publică şi nelegala individualizare a obligaţiilor prevăzute de art. 1602 alin. (3) C. proc. pen.
Analizând recursul prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că este întemeiat şi va fi admis, pentru considerentele ce urmează:
Astfel, după cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 136 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., scopul măsurilor preventive îl constituie asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal sau împiedicarea sustragerii învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată sau de la executarea pedepsei, aceste scopuri putând fi atinse şi prin liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune.
În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale care prevede că persoana arestată sau reţinută beneficiază, între altele, de dreptul de a putea fi eliberată în cursul procedurii, punerea în libertate putând fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
Referitor la reglementările interne în materie se constată că art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. prevăd condiţiile concrete în care aceasta poate fi acordată.
Rezultă aşadar că liberarea provizorie sub control judiciar reprezintă o măsură preventivă, neprivativă de libertate, a cărei acordare este lăsată la latitudinea instanţei (art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.) şi care presupune îndeplinirea unor condiţii, expres reglementate, privind cuantumul pedepsei închisorii prevăzută de lege pentru infracţiunea comisă, forma de vinovăţie cu care aceasta a fost săvârşită şi inexistenţa datelor din care să rezulte necesitatea de a-l împiedica pe învinuit sau inculpat să săvârşească alte infracţiuni sau că acesta va încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor părţi, martori sau experţi, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă sau prin alte asemenea fapte. De asemenea, o condiţie ce rezultă implicit din reglementarea normativă precizată o constituie preexistenţa măsurii arestării luate faţă de învinuit sau inculpat.
În cauza dedusă judecăţii se constată că în mod eronat prima instanţă a apreciat ca întemeiată cererea formulată.
Se reţine sub acest aspect că, prin Încheierea penală nr. 10 din 20 decembrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători, a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie împotriva încheierii de şedinţă din Camera de Consiliu nr. 2081 din data de 14 decembrie 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală. A fost casată încheierea atacată, iar în rejudecare, cu privire la inculpatul B.V., în temeiul art. 1491 alin. (10) C. proc. pen. cu referire la art. 1491 alin. (1) C. proc. pen. şi raportat la art. 143 C. proc. pen. şi art. 148 alin. (1) lit. b) şi f) C. proc. pen. s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului colonel B.V., fost comandant al UM XXX Piteşti, pe o durată de 29 de zile de la data încarcerării.
S-a reţinut, în esenţă, cu privire la inculpatul colonel B.V., că din coroborarea autodenunţului învinuitului D.V., (aflat în vol.4, filele 1-6 Dosarul cu nr. 51/P/2010 al parchetului), cu declaraţiile inculpatului O.C.I., (filele 103-108 în vol.10 al dosarului parchetului menţionat ), învinuitul B.O., (filele 41-48 în vol.4 dosarul parchetului), cu declaraţia martorului G.A. (filele 206-210 în vol.3 al dosarului parchetului menţionat), cu declaraţiile martorului Z.M.I. (filele 174-182 în vol.5 dosarul parchetului menţionat), cu autodenunţul şi declaraţia martorului G.I. (filele 183-187 în vol. 5 al dosarului parchetului menţionat), cu actele de la Banca T. (filele 189-190 în vol. 5 al dosarului parchetului menţionat), au rezultat indiciile cu privire la existenţa suspiciunilor rezonabile cu privire la săvârşirea faptelor pretins a fi comise de inculpatul B.V., reţinute în sarcina acestuia, în propunerea de arestare preventivă, care infirmă poziţia adoptată de inculpat cu privire la pretinsele fapte comise, în declaraţia dată în cursul anchetei, cât şi în primă instanţă la discutarea propunerii de arestare preventivă (declaraţia olografă aflată la filele 10-14 în vol. 5 al dosarului parchetului menţionat; declaraţia olografă şi declaraţia dată pe formular, în care menţionează că a dat o declaraţie anterioară pe care o menţine, prevalându-se de dreptul de a nu mai da nici o declaraţie şi îşi rezervă dreptul pentru o dată ulterioară (filele 78-79 în vol. 10 din dosarul parchetului menţionat şi declaraţia dată cu ocazia discutării propunerii de arestare, aflată la filele 65-66 în Dosarul nr. 10252/1/2010 al Înaltei Curţi).
Din analizarea materialului probator administrat până la momentul formulării propunerii de arestare preventivă mai sus enunţat, instanţa a reţinut, în ceea ce-l priveşte pe inculpatul colonel B.V., că în anul 2010, inculpatul locotenent colonel C.D.C. îndeplinea funcţia de şef în cadrul Biroului Informare – Recrutare din cadrul Centrului Militar Judeţean Ilfov, având atribuţii de întocmire a dosarelor pentru candidaţii ce urmau să susţină o serie de probe la concursurile de selecţie organizate la două unităţi militare de învăţământ din Breaza şi Piteşti, concursuri în urma cărora candidaţii admişi deveneau cadre active în Ministerul Apărării Naţionale. Având intenţia să obţină de la o serie de candidaţi importante sume de bani pentru a le promite că o să îi ajute să fie declaraţi admişi, inculpatul „a racolat" mai mulţi candidaţi, cu ocazia prezentării acestora la C.M.J. Ilfov pentru procedura depunerii dosarelor. În acest sens, inculpatul locotenent colonel C.D.C. le explica acestor candidaţi că prin intermediul ofiţerilor din comanda celor două unităţi militare de învăţământ de la Breaza şi Piteşti o să intervină la membrii comisiilor de examinare, în scopul de a-i declara admişi chiar dacă nu îndeplinesc baremele la probele susţinute la unitatea militară din Breaza sau să le distribuie grila de răspuns înaintea probelor, la probele scrise de la concursurile organizate în luna august la UM XXX Piteşti. Pentru a „beneficia" de un astfel de sprijin, candidaţii respectivi trebuiau să ofere locotenentului colonel C.D.C., dar şi colaboratorilor săi diferite sume de bani. Pentru a-şi pune în practică această rezoluţie infracţională inculpatul locotenent colonel C.D.C. a intrat în legătură cu inculpatul maior O.C.I. din cadrul UM XXX Piteşti, care era ofiţer dintr-o unitate militară de învăţământ din Piteşti, situată în vecinătatea UM XXX Piteşti, unde candidaţii urmau să susţină probele scrise. În acelaşi timp, inculpatul maior O.C.I. a racolat printr-o serie de intermediari ce aveau calitatea de subofiţeri în M.Ap.N. mai multe persoane care aveau calitatea de soldat sau gradat voluntar şi care candidau pentru concursurile de subofiţeri, maiştri militari sau ofiţeri, de la care a pretins şi a primit importante sume de bani, promiţându-le că îi va ajuta să fie declaraţi admişi la examen prin distribuirea înainte de probe a grilelor de răspuns, susţinând în discuţiile telefonice şi personale cu aceştia că banii vor ajunge la membrii comisiilor de examinare.
Pentru a încerca să influenţeze astfel membrii comisiilor de examinare, în scopul obţinerii grilei de răspunsuri, inculpatul maior O.C.I. a înaintat pe o listă numele candidaţilor favorizaţi, listă predată printr-o persoană interpusă şefului său, comandantul UM XXX Piteşti, respectiv inculpatul colonel B.V., pentru ca acesta la rândul său să predea lista învinuitului colonel D.V. ce organiza concursurile respective. Din probele administrate, inclusiv din autodenunţul învinuitului colonel D.V. rezultă că la cele două concursuri desfăşurate în luna august 2010 în unitatea sa, a primit personal de la inculpatul B.V., prietenul său, două bileţele ce conţineau un număr total de 16 candidaţi, cărora prin intermediul maiorului B.O. le-au fost distribuite grilele de răspuns, înainte de susţinerea probelor scrise.
Cu privire la inculpatul colonel B.V. s-a mai stabilit că unul din candidaţii ajutaţi de acesta să fie declarat admis în mod ilegal şi „contracost" a fost Z.M. Ioan, care din soldat sau gradat voluntar a devenit subofiţer, fiind admis şi care s-a autodenunţat, recunoscând că a primit grila de răspuns, înainte de proba la limba engleză şi de proba la legislaţie şi de pregătire militară generală. Conform autodenunţului, acest candidat i-a trimis inculpatului colonel B.V. prin intermediul subofiţerului G.I. suma de 5.500 RON, bani care au fost depuşi în contul inculpatului de la Banca Transilvania, depunere făcută la data de 21 septembrie 2010, conform documentelor solicitate de la unitatea bancară şi depuse la dosarul cauzei. În acest mod, o serie de lucrări de concurs au fost falsificate, candidaţii fiind declaraţi admişi, în condiţiile în care o serie de alţi candidaţi ce aveau note de trecere au declaraţi respinşi, deoarece locurile lor fuseseră ocupate de cei care au declaraţi admişi prin fraudă.
Din probele administrate s-a constatat de asemenea, că la data de 20 octombrie 2010 împreună cu ofiţerul de poliţie N.C., fost ofiţer de poliţie judiciară în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie au încercat să îl determine pe martorul G.I. să nu spună adevărul în faţa procurorului militar în condiţiile în care acesta se întâlnise cu ei tocmai în ideea de a le prezenta citaţia primită, din care rezulta că urma să fie audiat în calitate de martor.
Astfel, s-a concluzionat că, faptele descrise realizează conţinutul constitutiv al infracţiunilor de instigare la infracţiunea de fals intelectual prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP), cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la infracţiunea de uz de fals prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 291 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) cu referire la art. 17 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 78/2000 (16 de acte materiale), instigare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un avantaj patrimonial sau nepatrimonial prevăzută şi pedepsită de art. 25 C. pen. raportat la art. 132 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) (16 de acte materiale), asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută şi pedepsită de art. 323 alin. (1) şi (2) C. pen. cu referire la art. 17 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, trafic de influenţă prevăzut şi pedepsit de art. 257 C. pen. cu referire la art. 6 din Legea nr. 78/2000 (1 act material), toate cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.
Faţă de aspectele anterior prezentate instanţa de recurs apreciază că faptele despre care există indicii că au fost comise de către inculpat sunt de o gravitate deosebită, cu atât mai mult cu cât au fost comise în exercitarea unei funcţii de conducere, faţă de gradul militar deţinut de inculpat şi având în vedere scopul activităţii infracţionale desfăşurate, respectiv promovarea ilegală a unor candidaţi în structurile militare şi obţinerea de foloase necuvenite.
Se constată de asemenea că atitudinea procesuală a inculpatului a fost negativă, în sensul că, astfel după cum rezultă din declaraţia martorului N.C. (filele 15, 16 vol. V dosar urmărire penală), cea a martorului G.I. (filele 183 - 185 vol. V dosar urmărire penală) şi procesul verbal de redare a convorbirilor ambientale (filele 22 – 28, vol. V dosar urmărire penală) acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea martorului G.I., care la rândul său urma să influenţeze declaraţiile martorului Z.M.
Astfel, faptele pentru care inculpatul este cercetat şi pentru care s-a luat măsura arestării preventive respectă, sub aspectul regimului sancţionator, condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) C. proc. pen.
Cu toate acestea, din analiza cauzei în ansamblul său, rezultă că măsura arestării preventive s-a dispus reţinându-se incidenţa cazurilor prevăzute de art. 148 lit. b) şi f) C. proc. pen. Rezultă, aşadar, că printr-o hotărâre definitivă s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că există date că inculpatul a încercat să zădărnicească în mod direct sau indirect aflarea adevărului.
Astfel, se constată ca având valoare probatorie în cauză probele ce dovedeau incidenţa cazului prevăzut de art. 148 lit. b) C. proc. pen., anterior indicate, în speţă nefiind îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 1602 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. pentru acordarea liberării provizorii sub control judiciar.
De altfel, acordarea liberării sub control judiciar reprezintă o vocaţie şi nu un drept al inculpatului, doar instanţa fiind în măsură să aprecieze asupra oportunităţii dispunerii acestei măsuri, normele europene necontravenind dispoziţiilor art. 1602 alin. (1) C. proc. pen. Având în vedere acest ultim aspect, se constată că aprecierea cu privire la oportunitatea măsurii presupune un examen al cauzei concrete cu privire la fapta pentru care s-a dispus arestarea inculpatului/învinuitului, calitatea acestuia, modul de săvârşire al faptei, natura acesteia, circumstanţele concrete ale cauzei, şi cele privind persoana învinuitului sau inculpatului.
Totodată, dispoziţiile art. 5 paragraf 3 din convenţie, anterior indicat, nu instituie o obligaţie de acordare a liberării persoanei private de liberate în cursul procedurii judiciare, chiar cu impunerea oferirii de garanţii în sensul arătat de art. 5 paragraf 3 teza finală, iar luarea măsurilor preventive alternative celor privative de libertate, chiar în accepţiunea art. 136 alin. (2) C. proc. pen., se subsumează realizării scopurilor acestora.
Aşa fiind, se constată că atitudinea procesuală a inculpatului de a încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influenţarea unor martori, coroborată cu gravitatea faptelor despre care există indicii ce creează presupunerea rezonabilă că au fost comise de inculpat, calitatea în care acestea au fost comise şi rezonanţa socială a faptelor, conduc la concluzia că scopul măsurilor preventive nu poate fi atins, cel puţin în stadiul procesual actual, fără privarea de libertate a inculpatului, în vederea normalei desfăşurări a procesului penal, aflat într-o fază incipientă.
Se reţine, de asemenea, că circumstanţele personale ale inculpatului nu pot să fie prioritar avute în vedere, deoarece aprecierea asupra oportunităţii acordării liberării provizorii sub control judiciar presupune o analiză globală a cauzei, astfel că aspectele privind persoana inculpată, chiar avute în vedere, nu sunt suficiente pentru a fundamenta concluzia că cererea de liberare provizorie este întemeiată.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 2, lit. d) C. proc. pen., va fi admis recursul declarat de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie, va fi casată încheierea atacată şi, în rejudecare, respinsă, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpat.
În temeiul dispoziţiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen. va fi obligat inculpatul la plata cheltuielilor judiciare ocazionate de judecarea cauzei în primă instanţă, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în acea fază procesuală urmând a se avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Potrivit dispoziţiilor art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului, onorariul apărătorului din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, urmând a se plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia Naţională Anticorupţie, împotriva Încheierii nr. 1 din 6 ianuarie 2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în Dosarul nr. 58/1/2011.
Casează încheierea atacată şi în rejudecare:
Respinge, ca neîntemeiată, cererea de liberare provizorie sub control judiciar formulată de inculpatul B.V.
Obligă inculpatul la plata sumei de 400 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, în faţa primei instanţe, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.V., până la prezentarea apărătorului ales în faţa primei instanţe, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Cheltuielile judiciare determinate de judecarea cauzei în recurs rămân în sarcina statului. Suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul B.V., în faţa instanţei de recurs, până la prezentarea apărătorului ales, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 60/2011. COMPLETUL DE 5 JUDECĂTORI → |
|---|
