ICCJ. Decizia nr. 11/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
în compunerea prevăzută de art. 64 din Legea nr. 92/1992
Decizia nr. 11/2004
Dosar nr. 13/2003
Şedinţa publică din 16 februarie 2004
Asupra plângerii de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 29 noiembrie 2003, petenta F.H.P., judecător la Tribunalul Mureş, a formulat plângere împotriva deciziei nr. 39 din 27 octombrie 2003 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, arătând că avizul negativ dat de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş, privitor la participarea petentei la examenul organizat în vederea promovării într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc la instanţe şi parchete de pe lângă acestea, organizat de Ministerul Justiţiei, a fost urmarea neanalizării modului de îndeplinire a cerinţelor prevăzute de art. 7 alin. (2) din Regulament.
Împotriva acestui aviz, petenta a formulat contestaţie la Consiliul Superior al Magistraturii, susţinând că nici regulamentul menţionat şi nici Legea de organizare judecătorească nu prevăd acordarea unui aviz, de către preşedintele curţii de apel, pentru participarea la examenul pentru promovarea magistraţilor într-o funcţie de execuţie vacantă sau pe loc.
Prin Decizia menţionată, contestaţia formulată de contestatoare a fost respinsă.
Formulând plângere împotriva acestei din urmă decizii, petenta a susţinut că în mod greşit a fost respinsă contestaţia, fără a se face o analiză a susţinerilor acesteia, fără a fi ascultată pentru elucidarea tuturor aspectelor semnalate, încălcându-se, astfel, exigenţele dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În concluzie, petenta a solicitat admiterea plângerii, casarea deciziei atacate şi modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii contestaţiei formulată împotriva avizului negativ dat de preşedintele Curţii de Apel Târgu Mureş. Totodată, aceasta a solicitat să se constate că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 66 din Legea nr. 92/1992, pentru a participa la examenul de promovare pentru funcţia de judecător la curtea de apel. În drept, petenta a invocat dispoziţiile art. 64 şi 129 din Legea nr. 92/1992, în sensul aplicării acestora prin analogie, în condiţiile în care legea nu prevede calea de atac împotriva hotărârilor pronunţate de Secretarul General al Consiliului Superior al Magistraturii.
Prin întâmpinare, intimatul a solicitat respingerea plângerii ca inadmisibilă. Acesta a arătat că posibilitatea atacării cu plângere sau contestaţie a unei decizii a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii nu este prevăzută de art. 64 sau 129 din Legea de organizare şi de art. 7 pct. 9, 10 şi 11 din Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea examenului în vederea promovării într-o funcţie vacantă sau pe loc la instanţe şi parchetele de pe lângă acestea, dispoziţiile menţionate privind alte situaţii.
Plângerea este inadmisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit art. 109 C. proc. civ., „oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente".
Pe de altă parte, potrivit art. 129 din Constituţia României „împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în condiţiile legii".
Totodată, prin art. 4 din Legea nr. 29/1990, s-a stabilit că „actele administrative jurisdicţionale – cu excepţia celor prevăzute la art. 3 şi a celor din domeniul contravenţiilor – pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ – jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie".
Din dispoziţiile citate rezultă că existenţa unui drept subiectiv dă dreptul persoanei de a solicita protecţia judiciară, admiterea acţiunii exercitate fiind condiţionată de probarea, în faţa instanţei competente, legal sesizate, a realităţii dreptului pretins şi a faptului că acesta este ocrotit de lege.
Pe de altă parte, din aceleaşi dispoziţii rezultă că erorile de judecată sau de procedură pot fi supuse controlului judecătoresc, prin exercitarea căilor de atac prevăzute de legea procesuală civilă sau penală, după caz. Este de reţinut, în acest sens, că, în vederea atingerii finalităţii actului de justiţie, privitor la protecţia ordinii sociale şi garantarea drepturilor persoanei, legea procesuală a stabilit riguros regulile de desfăşurarea a procesului şi a determinat un sistem coerent al căilor de atac. Importanţei activităţii organizate în vederea pronunţării unei soluţii juste în rezolvarea conflictului de drept dedus spre soluţionare organelor competente, legea procesuală a răspuns logic şi coerent, aşa cum s-a arătat, eliminând din sistemul procesului civil posibilitatea folosirii de către partea interesată de acţiuni sau căi de atac diferite, apreciate ca fiind echivalente şi în consecinţă admisibile, deşi situaţiile sunt identice sub aspectul dreptului afirmat.
Aşadar, normele legale privind sesizarea instanţelor judecătoreşti, astfel cum acestea au fost determinate de codul de procedură civilă şi de alte acte normative conţinând dispoziţii procesuale, sunt de ordine publică şi, ca atare, încălcarea acestora ar duce la nulitatea oricărei hotărâri judecătoreşti care le-ar nesocoti.
Totodată, din aceleaşi dispoziţii legale menţionate, rezultă că şi actele administrative jurisdicţionale sunt supuse controlului judecătoresc, la instanţa de contencios administrativ.
Rezultă, aşadar, din modul cum a fost reglementată protecţia judiciară a drepturilor subiective ocrotite de lege, că legea procesuală civilă a stabilit un cadru legal corespunzător dispoziţiilor art. 129 din Constituţia României, cu referire la art. 21 din legea fundamentală, în măsură a satisface exigenţele art. 1, 5, 6 şi 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
În consecinţă, revine părţii interesate obligaţia de a solicita protecţia judiciară în condiţiile menţionate, aceleaşi pentru toate persoanele care se adresează jurisdicţiei competente, iar formularea de cereri sau căi de atac cu neobservarea condiţiilor de exerciţiu menţionate duce la respingerea acestora, ca inadmisibile.
Plângerea dedusă spre soluţionare Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie, întemeiată pe dispoziţiile art. 64 şi 129 din Legea nr. 92/1992, nu îndeplineşte cerinţele textelor menţionate, care vizează exclusiv declanşarea controlului judecătoresc cu privire la refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a propune Preşedintelui României numirea în funcţia de magistrat a candidatului declarat reuşit la examenul de capacitate, validat în condiţiile legii, precum şi cu privire la angajarea răspunderii disciplinare a magistraţilor de către acelaşi consiliu.
Or, recunoaşterea unei căi de atac, cu referire la plângerea formulată de petenta F.H.P., neprevăzută de lege apare ca inadmisibilă în ordinea de drept.
Ca atare, excepţia invocată de intimat este întemeiată, iar admiterea acesteia înlătură posibilitatea examinării pe fond a plângerii de către Completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa fiind, plângerea cu care petenta a învestit Completul de 9 judecători urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, plângerea nu poate fi examinată pe fond nici în raport de dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, invocate de petentă, care nu au rol de norme procesuale pentru instanţele române. Garantarea recursului efectiv înaintea unei instanţe naţionale, avut în vedere de Convenţie, este asigurată prin normele procesuale civile menţionate.
Consiliul Superior al Magistraturii emite acte administrative şi acte administrativ – jurisdicţionale, care pot fi cenzurate de instanţa de judecată în condiţiile legii.
Această împrejurare nu dă dreptul Completului de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la stăruinţa petentei, să examineze în fond plângerea cu care a fost sesizată, deşi aceasta excede competenţei speciale de judecată atribuită prin dispoziţiile art. 64 şi 129 din Legea de organizare judecătorească.
În consecinţă, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte va respinge plângerea ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge plângerea formulată de F.H.P., judecător la Tribunalul Mureş, împotriva deciziei nr. 39 din 27 octombrie 2003 a Secretarului General al Consiliului Superior al Magistraturii, ca inadmisibilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi, 16 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 109/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 11/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
