ICCJ. Decizia nr. 107/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Decizia nr. 107/2004
Dosar nr. 2/2004
Şedinţa publică din 15 martie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 115 din 13 mai 2002, Tribunalul Alba, secţia penală, a condamnat pe inculpatul I.A. (fiul lui A. şi V., născut la data de 1 aprilie 1978, în Timişoara) la 1 an şi 6 luni închisoare pentru tentativă la infracţiunea de evadare prevăzută de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen. şi, în temeiul art. 269 alin. (3) C. pen., a stabilit că inculpatul va executa pedeapsa cea mai grea, de 30 ani închisoare.
În baza art. 118 lit. b) C. pen., a dispus confiscarea de la inculpat a unei pânze de bomfaier şi a unui cuţit.
În baza art. 88 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 72 NCP), din pedeapsa aplicată inculpatului menţionat, a dedus perioada executată de la 13 decembrie 1997 la zi.
S-a reţinut că inculpatul I.A., aflat în Penitenciarul Arad, în executarea unei pedepse privative de libertate de 30 ani, a încercat, în noaptea de 10 februarie 2002, să evadeze din starea legală de deţinere.
Împotriva hotărârii primei instanţe, Parchetul de pe lângă Tribunalul Alba a declarat apel, criticile privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 39 alin. (2) din acelaşi cod.
Împotriva aceleaşi sentinţe a declarat apel şi inculpatul, solicitând reindividualizarea pedepsei, în sensul reducerii cuantumului acesteia.
Curtea de Apel Alba Iulia, secţia penală, prin Decizia penală nr. 191/A/2002 din 27 august 2002, a respins ambele apeluri, ca nefondate.
Pentru a hotărî astfel, cu referire la apelul declarat de procuror, instanţa de apel a apreciat că susţinerea parchetului, în sensul că instanţa de fond nu s-a raportat la dispoziţiile art. 269 alin. (3) C. pen., prin corelare cu art. 39 alin. (2) C. pen. este neîntemeiată, deoarece, în speţa de faţă, rezolvarea pluralităţii de infracţiuni este reglementată în mod expres de art. 269 alin. (3) C. pen., care prevede că pedeapsa aplicată pentru evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii.
Dacă s-ar aprecia ca întemeiate susţinerile parchetului s-ar ajunge la stabilirea unei pedepse nelegale, prin depăşirea maximului general al închisorii.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Alba Iulia a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17, 171 şi 14 C. proc. pen.
Prin Decizia nr. 230 din 17 ianuarie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a respins recursul, ca nefondat, reţinând că faptul neadăugării pedepsei aplicate inculpatului în baza art. 269 alin. (2) C. pen. este corectă, în raport cu împrejurarea că acesta se afla în executarea unei pedepse de 30 ani închisoare.
Împotriva celor trei hotărâri pronunţate în cauză, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare, întemeiat pe dispoziţiile art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I C. proc. pen.
S-a susţinut că neadăugând pedeapsa aplicată pentru tentativă la infracţiunea de evadare la restul rămas neexecutat din pedeapsa de 30 ani închisoare, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre nelegală.
În concluzie, Procurorul General a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor atacate şi rejudecarea cauzei, în limitele arătate.
Recursul în anulare este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Pedeapsa aplicată inculpatului este rezultatul operaţiunii de adaptare a acesteia realizată în cadrul individualizării judiciare, în raport cu criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP)
Individualizarea judiciară corectă are ca rezultat asigurarea finalităţii răspunderii penale, prin aplicarea unei pedepse corespunzătoare gravităţii infracţiunii săvârşite, pericolului social concret al acesteia şi al autorului ei, împrejurărilor care atenuează sau agravează răspunderea penală, în limitele determinate de legiuitor prin norma încriminatoare, în cadrul individualizării legale a pedepselor.
Ca atare, operaţiunea de individualizare a pedepselor priveşte nu numai aplicarea pedepsei prin hotărârea de condamnare pentru infracţiunile săvârşite, ci şi determinarea corectă a pedepsei ce urmează a fi efectiv executată.
Unul din criteriile stabilite de textul legal menţionat priveşte dispoziţiile generale ale Codului penal, de care trebuie să se ţină seama.
Prin Titlul I, Capitolul IV din Partea generală a Codului penal a fost stabilit şi tratamentul juridic al pluralităţii de infracţiuni.
În cauză, inculpatul a fost condamnat pentru tentativă la infracţiunea de evadare prevăzută de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
Potrivit art. 269 alin. 3 C. pen., pedeapsa pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii.
Această dispoziţie, cu referire la săvârşirea infracţiunii de evadare în stare de recidivă postcondamnatorie, constituie o derogare de la dispoziţiile art. 39 alin. (1) C. pen., privind contopirea pedepsei stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară, potrivit dispoziţiilor art. 34 şi 35 din acelaşi cod.
Din modul de redactare a art. 269 alin. (3) C. pen., nu rezultă, însă, că acest text constituie o derogare şi de la dispoziţiile art. 39 alin. (2) din acelaşi cod, cu referire la pedeapsa la care pedeapsa stabilită pentru infracţiunea de evadare se adaugă.
Aşadar, sintagma „pedeapsa ce se execută" folosită în art. 269 alin. (3) C. pen. nu poate fi decât pedeapsa de executat la data săvârşirii infracţiunii de evadare.
Ca atare, pentru stabilirea corectă a pedepsei de executat, prin adăugarea pedepsei stabilite pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, conform art. 269 alin. (3) C. pen., trebuie avută în vedere pedeapsa, aşa cum a fost aplicată, când evadarea s-a produs în chiar ziua încarcerării sau restul neexecutat din aceasta, când evadarea a avut loc în timpul executării pedepsei închisorii.
O altă interpretare, în sensul că, independent de momentul săvârşirii în stare de recidivă postcondamnatorie a infracţiunii de evadare, la stabilirea pedepsei ce se execută s-ar avea în vedere exclusiv pedeapsa, aşa cum a fost stabilită, este exclusă. Astfel, în cazul în care inculpatul se află în stare legală de deţinere în executarea pedepsei cu închisoarea de 30 ani sau apropiată de maximul general, oricâte infracţiuni de evadare ar săvârşi, condamnatul nu ar executa decât pedeapsa de 30 ani. Aşa fiind, deşi pedepsele aplicate ar apărea ca fiind corect individualizate, neexecutarea pedepsei aplicate condamnatului pentru săvârşirea infracţiunii de evadare, prin lipsirea de eficienţă a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen. şi, în consecinţă, nerealizarea scopului şi neîndeplinirea funcţiilor pedepsei prevăzute de art. 52 C. pen., apare ca o soluţie contrară legii.
În cauză, în momentul când a încercat să evadeze din starea legală de deţinere, inculpatul mai avea de executat 9435 zile închisoare din pedeapsa de 30 de ani închisoare, aplicată acestuia prin sentinţa penală nr. 151 din 10 iulie 2000 a Tribunalului Alba, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav.
Ca atare, pentru motivele arătate, la stabilirea pedepsei, conform art. 269 alin. (3) C. pen., acest rest trebuia avut în vedere.
Luând greşit în considerare pedeapsa în întregul ei, ca şi când tentativa de evadare ar fi avut loc în ziua încarcerării, deşi l-a condamnat pe inculpat la 1 an şi jumătate închisoare, instanţa a contopit juridic această pedeapsă cu pedeapsa de 30 ani, anterior aplicată acestuia, contrar dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen.
Necumulând aritmetic pedeapsa aplicată pentru tentativă, conform regimului mai sever de sancţionare a recidivei postcondamnatorii, derogatoriu de la regimul comun de sancţionare a formelor pluralităţii de infracţiuni, instanţa a pronunţat o hotărâre contrară legii şi, drept urmare, inculpatul urma să mai execute 24 ani şi 11 luni închisoare, respectiv, restul rămas neexecutat din pedeapsa de 30 ani anterior aplicată acestuia, în loc de 26 ani 5 luni şi 10 zile, cât ar fi trebuit să mai execute, prin corecta aplicare a dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen., cu referire la art. 39 alin. (2) din acelaşi cod.
Aşa fiind, hotărârile criticate sunt supuse cazului de casare prevăzut de art. 3859 pct. 171 teza I C. proc. pen., corespunzător temeiului înscris în art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza I din acelaşi cod, invocat de Procurorul General.
În consecinţă, Înalta Curte va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate, numai cu referire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen. şi va adăuga pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului pentru tentativă la infracţiunea de evadare, la restul rămas neexecutat la data săvârşirii infracţiunii menţionate, din pedeapsa anterioară de 30 ani închisoare, urmând a se anula mandatele anterioare şi a se emite un nou mandat de executare a pedepsei închisorii. Din pedeapsa astfel stabilită de 26 ani 5 luni şi 10 zile va deduce perioada executată de la aceeaşi dată, respectiv, 11 februarie 2002, la zi.
Totodată, în temeiul art. 192 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune plata onorariului de avocat, conform dispozitivului, din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Casează sentinţa penală nr. 115 din 13 mai 2002 a Tribunalului Alba, Decizia penală nr. 191 din 27 august 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia şi Decizia nr. 230 din 17 ianuarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie, secţia penală, privind pe inculpatul I.A., cu privire la omisiunea aplicării dispoziţiilor art. 269 alin. (3) C. pen.
Menţine pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului I.A. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 20, raportat la art. 269 alin. (2) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 269 alin. (3) C. pen., pedeapsa de 1 an şi 6 luni închisoare, aplicată inculpatului menţionat pentru tentativă la infracţiunea de evadare, se adaugă la restul de 9435 zile rămas neexecutat din pedeapsa anterior aplicată prin sentinţa penală nr. 151 din 10 iulie 2000 a Tribunalului Alba, urmând ca inculpatul să execute 26 ani, 5 luni şi 10 zile închisoare.
Deduce din pedeapsa de 26 ani, 5 luni şi 10 zile perioada executată de inculpatul I.A. de la data de 11 februarie 2002 la zi.
Anulează mandatele anterioare şi dispune emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.
Onorariul de avocat, în sumă de 400.000 lei, cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru asistarea inculpatului I.A., se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată, în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 106/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 108/2004. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
