ICCJ. Decizia nr. 114/2010. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI
Deciziapenală nr. 114/2010
Dosar nr.9949/1/2010
Şedinţa publică din 28 februarie 2011
Asupra recursului de faţă.
Din actele dosarului constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 928 din 31 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul A.I. împotriva rezoluţiei din 4 martie 2010 dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică. A fost menţinută rezoluţia atacată, iar petentul obligat la plata cheltuielilor judiciare statului.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut, în esenţă, că prin rezoluţia din 4 martie 2010, dată în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale faţă de magistraţii B.G. – judecător la Curtea de Apel Timişoara, F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi R.J. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
În considerentele acestei rezoluţii s-a reţinut că la data de 24 noiembrie 2008 a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, plângerea formulată de petiţionarul A.I. „împotriva domnilor magistraţi G.B. de la Curtea de Apel Timişoara şi M.F. dela Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara pentru abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorilor, fals intelectual, încălcarea autorităţii de lucru judecat şi complicitate la intenţia de omor".
În motivarea plângerii, petiţionarul menţiona că la data de 19 iunie 2009 a formulat o plângere împotriva magistraţilor menţionaţi şi că nu i s-a comunicat până la data prezentei rezoluţia atacată în cauză.
În urma verificărilor efectuate în cauză a rezultat că la data de 19 iunie 2009, a fost înregistrată la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică plângerea formulată de petiţionarul A.I. împotriva magistraţilor B.G.- judecător la Curtea de Apel Timişoara şi F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara pentru săvârşirea „infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului, fals intelectual şi încălcarea autorităţii de lucru judecat şi complicitate la intenţia de omor".
Prin rezoluţia nr. 13934/3191/VIII/I/2009 din 13 iulie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, emisă de procuror R.J. s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a plângerii formulate de petiţionarul A.I. împotriva magistraţilor menţionaţi, soluţia fiindu-i comunicată.
Faţă de aspectele anterior prezentate s-a constatat că nu se poate reţine săvârşirea vreunei infracţiuni de către magistraţii intimaţi lipsind orice elemente de fapt care să confirme pretinsul abuz în exercitarea funcţiei, soluţiile pronunţate în cauzele petiţionarului întemeindu-se pe actele dosarelor şi dispoziţiilor legale aplicabile.
Totodată, s-a reţinut că motivele invocate de petiţionar în susţinerea plângerii sale erau lipsite de consistenţă juridică şi demonstrau mai degrabă reaua-credinţă a acestuia în aprecierea activităţii magistraţilor. De asemenea, s-a constatat că petiţionarul nu a indicat mijloacele de probă de care înţelegea să se folosească în susţinerea şi dovedirea afirmaţiilor sale şi care să conducă la concluzia că persoanele reclamate săvârşiseră faptele de care erau acuzate.
Pentru aceste motive, s-a decis neînceperea urmăririi penale faţă de intimaţii magistraţi.
Soluţia a fost confirmată de către procurorul ierarhic superior prin rezoluţia nr. 2717/1293/II/2/2010 din 30 martie 2010.
Cu privire la plângerea adresată instanţei potrivit dispoziţiilor art. 2781 C. proc. pen. aceasta a reţinut că este nefondată.
S-a constatat că în motivarea plângerii, petiţionarul a arătat că la data de 19 martie 2010, în temeiul art. 278 C. proc. pen., a înaintat o plângere împotriva rezoluţiei dispuse în dosarul nr. 1539/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, iar plângerea a fost respinsă, ca neîntemeiată, deşi a prezentat o parte din infracţiunile realizate la adoptarea soluţiei; totodată, petiţionarul a mai învederat faptul că parchetul refuză să constate că s-au încălcat prevederile art. 277 C. proc. pen. Petiţionarul a mai argumentat că în drept, au fost emise acte false şi abuzive cu încălcarea prevederilor art. 277 C. proc. pen.
Petiţionarul a ataşat cererii sale plângerea penală din data de 19 iunie 2009, citaţia emisă în dosarul nr. 487/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara, adresa nr. 598/A din 6 mai 2009 emisă de Curtea de Apel Timişoara, rezoluţia nr. 13934/3191/VIII/1/2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de Urmărire Penală şi Criminalistică, plângerea formulată împotriva rezoluţiei nr. 1539/P/2009 din 16 aprilie 2008 şi sentinţa penală nr. 6678/55/2007 a Judecătoriei Arad.
S-a constatat că în cauză, organul de urmărire penală a stabilit, în urma verificărilor efectuate în cauză, că intimaţii B.G., judecător la Curtea de Apel Timişoara, F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara şi J.R. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au săvârşit nicio faptă penală şi, în consecinţă, a dispus neînceperea urmăririi penale.
Din actele dosarului, reprezentând acte premergătoare începerii urmăririi penale, nu a rezultat existenţa unor acte sau fapte săvârşite de către intimaţi, cărora să le fie conferită semnificaţia juridică a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), întrucât intimaţii, în calitatea lor de magistraţi, şi-au îndeplinit în mod corect atribuţiile de serviciu, fără a cauza o vătămare intereselor legale ale unei persoane, fără a da ajutor unui infractor şi fără a falsifica vreun înscris oficial.
Activitatea desfăşurată de intimatul B.G. care, în calitate de judecător la Curtea de Apel Timişoara, fiind investit cu soluţionarea dosarului nr. 487/59/209 a soluţionat cauza prin respingerea plângerii petiţionarului, precum şi activitatea magistratului F.M. – procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Timişoara care, în calitate de procuror de şedinţă, a formulat concluzii în dosarul nr. 487/59/2009, nu constituie indicii în sensul săvârşirii infracţiunilor reclamate de petiţionar.
S-a argumentat totodată că activitatea magistratului R.J. – procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, fiind investită cu soluţionarea plângerii penale formulate de petiţionar împotriva magistraţilor anterior nominalizaţi, a dispus, prin rezoluţia nr. 13934/3191/VIII/1/2009 din 13 iulie 2009, respingerea plângerii, pe motiv că nu îndeplinea condiţiile prevăzute de art. 222 C. proc. pen. şi art. 223 C. proc. pen., de asemenea, nu constituie indiciu în sensul săvârşirii infracţiunilor reclamate de petiţionar.
Prima instanţă a reţinut că pentru a săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, este necesar ca funcţionarul public să fi omis să îndeplinească un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu ori să-l îndeplinească în mod defectuos şi că inacţiunea sau acţiunea care constituie elementul material al faptei şi care a produs o vătămare intereselor unor persoane să fie săvârşite cu vinovăţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul cu voinţă a efectuat acţiunea ori a rămas în pasivitate, şi-a dat seama că acţiunea sau inacţiunea cauzează o vătămare, rezultat pe care l-a urmărit sau a acceptat producerea lui.
În speţă, nu s-a constatat o atare conduită în sarcina intimaţilor, soluţiile dispuse de magistraţii B.G. şi R.J. fiind în concordanţă cu probatoriile administrate în dosarele penale supuse analizei şi cu dispoziţiile legale referitoare la temeiul juridic privind plângerile împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată date de procuror, iar concluziile procurorului de şedinţă sunt rezultatul aprecierii personale a probelor administrate în cauză, împrejurarea că petiţionarul nu este de acord cu acestea, neputând constitui un motiv pentru tragerea la răspundere penală a magistratului procuror, sub aspectul infracţiunii de abuz în serviciu.
S-a menţionat că în ceea ce priveşte activitatea magistraţilor, atribuţiile lor de serviciu se circumscriu soluţionării cauzelor cu care sunt investiţi, respectiv interpretării şi aplicării dispoziţiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanţial şi ale celui procedural, iar eventualele erori apărute în acest proces de interpretare şi aplicare a legii nu echivalează cu o exercitare abuzivă a atribuţiilor de serviciu în sensul legii penale, ele putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în fiecare caz în parte, aceasta fiind, de altfel, şi justificarea existenţei lor.
Răspunderea penală a magistraţilor poate fi pusă în discuţie, cu referire la infracţiunea analizată, numai în situaţiile în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă, adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acţiunii lor, urmărind sau acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane, astfel că în lipsa acestui minimum de indicii care să poată forma convingerea organului de urmărire penală că poate începe urmărirea penală, soluţia adoptată de procuror este temeinică şi legală.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a declarat recurs petentul, criticând-o, în esenţă, astfel după cum rezultă din cuprinsul motivelor de recurs (filele 8, 9 dosar recurs) pentru încălcarea dispoziţiilor art. 10 lit. j) C. proc. pen., art. 48 lit. g) C. proc. pen., art. 49 alin. (2) C. proc. pen., art. 62 C. proc. pen., art. 277 C. proc. pen., art. 2781 alin. (2) şi (12) C. proc. pen., art. 291 C. proc. pen., nerespectarea hotărârilor definitive şi executorii, neobservarea probelor, necercetarea tentativei la infracţiunea de omor, greşita reţinere a datei la care s-a formulat plângere la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecarea cauzei ce a format obiectul dosarului nr. 487/59/2009 al Curţii de Apel Timişoara fără a se îndeplini legal procedura de citare. S-a solicitat admiterea recursului şi rejudecarea cauzei potrivit probelor şi a hotărârilor definitive anterior pronunţate.
Analizând cauza prin prisma criticilor invocate şi sub toate aspectele, potrivit dispoziţiilor art. 3856 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat şi va fi respins, pentru considerentele ce urmează.
Astfel după cum rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiţii pozitive, privind existenţa de date referitoare la comiterea unei infracţiuni şi a unei condiţii negative, referitoare la inexistenţa cazurilor de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, prevăzute de art. 10 C. proc. pen., cu distincţiile arătate în norma anterior menţionată.
În speţa de faţă, nemulţumit fiind de soluţiile dispuse de magistraţii judecător G.B. şi procuror J.R. şi de concluziile procurorului de şedinţă, M.F., conferind conotaţii penale activităţii profesionale a acestora, petentul a formulat plângere penală.
Cu respectarea dispoziţiilor art. 224 C. proc. pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul a efectuat verificările apreciate ca utile cauzei şi, motivat, a concluzionat în sensul că în cauză este incident cazul de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzută de art. 10 lit. a) C. proc. pen., astfel că s-a dispus soluţia de neîncepere a urmăririi penale.
Din verificarea actelor dosarului se constată că soluţia dispusă este legală şi temeinică, deoarece activitatea de jurisdicţie desfăşurată de magistrat, care presupune interpretarea şi aplicarea legii, precum şi disjungerea unei soluţii respectiv formularea de concluzii în cadrul şedinţei de judecată, chiar dacă au nemulţumit părţile, nu poate constitui, prin ea însăşi, infracţiune, în absenţa dovedirii îndeplinirii condiţiilor privind conţinutul constitutiv al acesteia.
În speţă, intimaţii s-au limitat la a-şi exercita funcţia şi atribuţiile de serviciu cu respectarea prevederilor legale, acţiunile lor neputând fi circumscrise, după cum pretinde petentul, sferei ilicitului penal, pentru a se putea angaja răspunderea penală a acestora.
Nemulţumirile petentului se impuneau a fi invocate pe calea declarării căilor de atac singurele apte a conduce, eventual, la reformarea unor soluţii, parcurgerii prevederilor indicate neputându-i-se substitui formularea de plângeri penale, care, de altfel, nu pot avea finalitatea urmărită de parte.
Analizând hotărârea recurată se constată că prima instanţă a dat o evaluare proprie materialului dosarului, plângerii petentului şi rezoluţiei atacate, potrivit dispoziţiilor art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., hotărârea astfel pronunţată fiind legală, temeinică şi riguros motivată.
Criticile invocate în recurs sunt nefondate.
Prima instanţă a procedat la judecarea cauzei cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilităţile, altfel, petentul neformulând cerere de recuzare a magistraţilor investiţi cu soluţionarea cauzei.
Pretinsa incidenţă a autorităţii de lucru judecat a unor alte hotărâri judecătoreşti nu poate fi avută în vedere, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile legale spre a se constata o atare situaţie.
Sub aspect probator se constată că prima instanţă a avut în vedere dispoziţiile art. 2781 alin. (7) C. proc. pen., dispoziţiile art. 277 C. proc. pen. şi art. 2781 alin. (2) C. proc. pen. nefiind incidente în speţă. Cauza a fost soluţionată cu celeritate, fiind respectate drepturile procesuale ale părţii care, fiind legal citată (fila 16 dosar fond), a avut posibilitatea reală şi efectivă de a dovedi temeinicia susţinerilor sale.
Se constată, de asemenea, că preluarea anumitor aspecte (ca de exemplu data formulării plângerii) din cuprinsul rezoluţiei procurorului nu a influenţat soluţia dispusă în cauză, care este, după cum s-a arătat, legală şi temeinică, criticile privind procedura judiciară derulată în faţa Curţii de Apel Timişoara într-o cauză în care petentul a avut calitatea de parte excedând verificării efectuate de prima instanţă, investită cu analizarea legalităţii şi temeiniciei soluţiei de neîncepere a urmăririi penale, respectiv a existenţei sau inexistenţei indiciilor de comitere, de către intimaţi a unor infracţiuni, ceea ce nu s-a constatat.
Motivul de recurs referitor la necercetarea pretinsei comiteri, în forma tentativei, a infracţiunii de omor excede obiectului cauzei, astfel după cum acesta a fost anterior determinat.
Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat.
Văzând şi dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul A.I. împotriva sentinţei nr. 928 din 31 mai 2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 3344/1/2010.
Obligă recurentul petent la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 28 februarie 2011.
| ← ICCJ. Decizia nr. 112/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI | ICCJ. Decizia nr. 116/2011. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI → |
|---|
