CSJ. Decizia nr. 120/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

ROMÂNIA

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

Decizia nr. 120/2003

Dosar nr. 148/2003

Şedinţa publică din 18 august 2003

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 279 din 1 octombrie 2002 a Tribunalului Gorj, inculpatul L.D. a fost condamnat la 7 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută de art. 257, cu aplicarea art. 41 şi art. 42 C. pen.

În baza art. 61 C. pen. a fost revocată liberarea condiţionată pentru restul de 818 zile închisoare, rămase neexecutate din pedeapsa aplicată prin sentinţa penală nr. 447/2000 a Tribunalului Dolj şi, contopindu-se acest rest de pedeapsă cu pedeapsa de 7 ani închisoare, s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, sporită cu 6 luni, în total 7 ani şi 6 luni închisoare.

S-a dedus, din pedeapsă, perioada arestării preventive, cu începere de la 4 februarie 2002 până la 1 octombrie 2002, dispunându-se, totodată, menţinerea stării de arest a inculpatului.

Împotriva sentinţei, au declarat apel procurorul şi inculpatul.

Prin Decizia penală nr. 113 din 17 martie 2003, Curtea de Apel Craiova a respins apelul declarat de inculpat şi, admiţând apelul procurorului, a desfiinţat în parte sentinţa şi a dispus confiscarea sumei de 32.000.000 lei de la inculpat, în folosul statului, cu menţinerea celorlalte dispoziţii.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei decizii, fiind fixat termen, pentru a fi judecat, la 9 septembrie 3002.

Prin încheierea din 8 iulie 2003, Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, întemeindu-se pe prevederile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi pe dispoziţiile art. 160d C. proc. pen., a constatat că măsura arestării inculpatului este legală, dispunând prelungirea acesteia până la 7 august 2003.

La data de 5 august 2003, secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a constatat din nou legalitatea măsurii arestării inculpatului şi, prin încheierea din aceeaşi zi, a dispus prelungirea acestei măsuri până la 2 septembrie 2003 inclusiv.

Inculpatul a declarat recurs împotriva acestei încheieri, fără să formuleze critici susceptibile a fi considerate motive de casare.

Recursul nu este admisibil.

Prin art. 160d alin. (1) C. proc. pen. se prevede că, „dacă inculpatul a fost condamnat de instanţa de fond la pedeapsa închisorii sau detenţiunii pe viaţă, dispunându-se arestarea ori prelungirea arestării prin hotărâre, la termenul fixat conform art. 375 alin. (1) pentru judecarea apelului sau la termenul fixat conform art. 38512 alin. (1) pentru judecarea recursului, instanţa verifică, din oficiu, legalitatea arestării şi dispune, prin încheiere motivată, prelungirea sau revocarea acestei măsuri".

Dar, în timp ce prin alin. (2) din acelaşi articol se prevede că „în cazul în care s-a dispus arestarea preventivă, în cursul judecării apelului sau recursului, se aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 160b şi ale art. 160c alin. (1)", care se referă la posibilitatea ca încheierile să fie atacate cu recurs, pentru încheierile menţionate în alin. (1) al art. 160d C. proc. pen., prin care instanţa de apel sau de recurs dispune prelungirea sau revocarea arestării, nu este prevăzută o asemenea cale de atac.

Aşa fiind şi cum prin art. 160c alin. (1) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 66 din 10 iulie 2003, se prevede că poate fi atacată cu recurs încheierea primei instanţe prin care se dispune asupra prelungirii arestării, este evident că pentru încheierea pronunţată în aceeaşi materie de instanţa de apel sau de aceea de recurs legiuitorul nu a considerat necesară această cale de atac din moment ce nu a reglementat posibilitatea de a fi exercitată.

De altfel, o încheiere a instanţei de recurs privind prelungirea arestării nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs şi pentru că o asemenea posibilitate ar impune învestirea unei instanţe ierarhic superioare celei fireşti cu calea de atac a recursului, ceea ce ar fi inadmisibil, deoarece în acest mod s-ar nesocoti normele legale referitoare la competenţa instanţelor.

În fine, inadmisibilitatea unei alte interpretări decât aceea care reiese neîndoielnic din prevederile art. 160d, corelate cu cele ale art. 160c alin. (1) C. proc. pen., mai este impusă şi de reglementarea de ansamblu din Codul de procedură penală, din care se degajă principiul că recursul împotriva încheierilor se judecă totdeauna de instanţa firească de recurs, indiferent dacă această cale de atac poate fi exercitată separat sau numai odată cu fondul.

În consecinţă, constatându-se inadmisibilitatea recursului declarat, urmează ca acesta să fie respins cu obligarea inculpatului să plătească statului cheltuielile judiciare efectuate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul L.D. împotriva încheierii din 5 august 2003, pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. 2057/2003.

Obligă pe inculpat să plătească statului suma de 1.000.000 lei cheltuieli judiciare în recurs, din care 200.000 lei, reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, vor fi avansaţi din fondul Ministerului Justiţiei.

Pronunţată în şedinţă publică azi, 18 august 2003.

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre CSJ. Decizia nr. 120/2003. COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI